Tema IV.Secolul preponderenţei franceze (1648-1715)

După parcurgerea acestei teme veţi învăţa: 1 Politica internă şi externă a lui Ludovic XIV 2 Evoluţia Angliei de la Protectorat la „Revoluţia Glorioasă” 3 Ascensiunea Rusiei sub Petru cel Mare Franţa în timpul minorităţii lui Ludovic XIV.

Pacea de la Westfalia i-a dezamăgit pe francezi. Hegemonia Habsburgilor luase sfârşit; dar pe de altă parte războiul cu Spania continua, iar excesele fiscalităţii produseseră o mizerie îngrozitoare în rândul păturilor sărace. Un grav conflict a opus în materie financiară Coroana şi Parlamentele, curţi locale de justiţie cu rol de înregistrare a edictelor, care-şi atribuiseră practic rolul de succesor al Stărilor Generale. În august 1648 la vestea victoriei de la Lens, Mazarin ordonă arestarea capilor opoziţiei; o violentă mişcare populară îl obligă să-l elibereze şi să accepte revendicările Parlamentului. Era clar însă că în ciuda pretenţiilor sale această instituţie nu putea ţine în Franţa locul pe care camerele îl ocupau în Anglia. Când Fronda parlamentară părea a fi luat sfârşit Condé şi Turenne, proaspăt întorşi din război, încercară să canalizeze nemulţumirile în favoarea lor. Curtea a fost obligată să se refugieze în provincie; Mazarin a părăsit ţara, iar rebelii, parlamentari şi mari seniori, au pus mâna timp de doi ani pe capitală. Disensiunile dintre ei erau însă mult prea mari; când armata regală a blocat Parisul în 1653 Fronda a fost obligată să se predea. Însăşi posibilitatea unei asemenea mişcări demonstra că în Franţa construcţia unui stat modern era departe de a se fi încheiat; dar sterilitatea acestei agitaţii a îngenuncheat ambiţiile politice ale nobilimii şi parlamentului, deschizând calea absolutismului. Problemele majore nu au fost rezolvate; în fruntea finanţelor a venit delapidatorul Fouquet, în timp ce pe plan religios a izbucnit criza jansenismului, pe care cardinalul a încercat să o înăbuşe cu forţa. Jansenismul a fost un curent teologic contra-reformator, inspirat de cartea Augustinus a episcopului olandez Jansenius. El a cuprins până la sfârşitul secolului XVIII Franţa, Italia şi Ţările de Jos. Într-un spirit rigid, apropiat de cel protestant, centrul jansenist de la mănăstirea Port-Royal (din care făcea parte filosoful Pascal) a criticat laxitatea moralei iezuite, ceea ce a atras condamnarea din partea papalităţii prin bula Unigenitus (1713).

Tulburările interne l-au împiedicat pe Mazarin să profite de lichidarea puterii casei de Austria. Cei 5 ani de Frondă au permis Spaniei să recupereze teritoriile pierdute în Italia, deşi situaţia ei nu era cu mult mai bună (Portugalia îşi recâştigase independenţa în 1640 iar revolta Cataloniei nu a fost înăbuşită decât în 1652). Mazarin a declanşat ofensiva împotriva puterii de la Madrid prin intermediul alianţelor cu Anglia lui Cromwell şi cu principii renani; el a îndrăznit chiar să propună candidatura lui Ludovic la tronul imperial. Rupţi de orice ajutor din partea Vienei, spaniolii au fost înfrânţi de Turenne la Arras şi la Dunes; deplina lor izolare i-a obligat în cele din urmă să semneze pacea. Prin Tratatul Pirineilor (1659) Franţa a obţinut importante concesii teritoriale, dar şi mâna unei infante spaniole, care-l permitea să ridice pretenţii la coroană în cazul stingerii dinastiei iberice. Având acum mâinile libere, cardinalul a putut interveni în soluţionarea conflictului care opunea din 1655 Suedia tuturor vecinilor ei baltici; prin tratatele de la Copenhaga şi Oliva (1660), mediate de Franţa, suedezii rămâneau puterea hegemonică a Europei de Nord, dar în acelaşi timp Brandenburgul devenea un actor important al scenei politice. Când Mazarin a murit în 1661 lăsându-l pe Ludovic să guverneze singur, hegemonia franceză era o realitate în Europa.