Contra-ofensivă habsburgică în Estul Europei.

Pacea încheiată de Austria cu turcii şi tendinţele contra-reformatoare şi absolutiste ale Vienei au nemulţumit profund nobilimea protestantă din Europa centrală şi de est. În 1670 ea a încercat fără succes soluţia un complot anti-habsburgic; reprimarea sângeroasă a acestuia a ascuţit contradicţiile din Ungaria imperială, declanşând în 1678 o revoltă de proporţii sub conducerea lui Emeric Thököly; timp de 10 ani, curuţii („cruciaţii”) rebeli şi labancii („pedestraşii”) fideli Vienei s-au înfruntat pe teritoriul maghiar. Thököly avea nevoie de o alianţă externă; el a obţinut sprijin de la Ludovic XIV, dar acesta era mult prea departe, astfel că şeful curuţilor a decis să se alieze cu Poarta otomană; în schimb turcii au sprijinit încoronarea să ca rege al Ungariei în 1682

Un an mai târziu, ei au declanşat o imensă campanie vizând cucerirea Vienei. Capitala austriacă a rezistat două luni asediului otoman, până la sosirea forţelor de despresurare conduse de regele polon Ioan Sobieski.

Sub zidurile oraşului acesta i-a zdrobit pe turci în bătălia de la Kahlenberg (12 sept. 1683), austriecii trecând apoi la o contra-ofensivă hotărâtă în Ungaria. Marele lor general Carol de Lorena a recucerit în 1686 Buda iar în 1687 i-a bătut pe otomani la Mohács, eliminând forţele Înaltei Porţi din Ungaria şi intrând în Ardeal, care a fost ocupat militar. În acelaşi an Dieta de la Bratislava a recunoscut regatul maghiar ca posesiune ereditară a Habsburgilor. Sultanul s-a grăbit să-l trimită aici pe Thököly, care i-a învins pe imperiali la Zămeşti şi a fost proclamat principe de nobilimea ostilă puterii de la Viena. Cu preţul pierderii Belgradului, austriecii l-au izgonit din Transilvania în acela şi an iar după victoria de la Slankamen şi-au instituit dominaţia efectivă în Ardeal prin diploma leopoldină din 1691 care menţinea vechile privilegii şi statute ale principatului, cu excepţia dreptului de rezistenţă al nobilimii. În următoarea perioadă Viena a subminat însă puterea elitelor politice ardelene prin noi diplome care măreau prerogativele împăratului şi recunoşteau drepturi clericilor români trecuţi la catolicism. Contra-ofensiva habsburgică a trenat în schimb până la venirea lui Eugeniu de Savoia în fruntea armatelor imperiale. Victoria sa decisivă la Zenta a permis încheierea păcii de la Carlowitz (1699).

Otomanii cedau Ungaria, Ardealul (fără Banat) şi Slovenia; în sud, veneţienii primeau Moreea recucerită prin victoria navală de la Mitilene (1690); în aceste condiţii, Viena s-a putut dedica luptei împotriva lui Ludovic XIV.

Războiul de succesiune a Spaniei. Sfârşitul preponderenţei franceze.

După pacea de la Ryswick Ludovic XIV şi-a îndreptat atenţia într-o altă direcţie, care ar fi putut institui definitiv preponderenţa franceză în Europa: succesiunea spaniolă. Ultimul Habsburg de la Madrid, Carol II, era muribund şi nu avea urmaşi; în schimb pretendenţi la succesiunea sa erau aproape toţi suveranii occidentali. Regele Franţei şi electorul bavarez erau cei mai legitimi moştenitori; dar ambii făcuseră greşeala de a da declaraţii de renunţare pe care apoi le renegaseră. După ei, împăratul Leopold avea şi el pretenţii justificate; astfel că toţi trei monarhii făceau demersuri la Madrid pentru a-l influenţa pe Carol în alegerea succesorului. Diplomaţia Parisului a fost din nou superioară, încheind un tratat de împărţire a teritoriilor coroanei spaniole cu puterile maritime, Anglia şi Olanda. Carol nu a fost de acord şi prin testament şi-a lăsat toate statele principelui Bavariei; dar acesta a murit subit în 1699 obligând marile puteri să semneze un nou tratat, mai favorabil Imperiului, prin care Franţa primea însă posesiunile italiene şi Lorena (1700). Împăratul a ezitat; într-un acces de patriotism, Carol a refuzat orice partaj, lăsându-l unic moştenitor pe Filip de Anjou, nepot al lui Ludovic. La 1 noiembrie 1700 Carol a încetat din viaţă, iar monarhul francez s-a grăbit să-l accepte testamentul, ceea ce practic anunţa o „monarhie universală” a Bourbonilor. Bavaria, Savoia, Portugalia şi papa l-au recunoscut pe Filip V pe tronul spaniol; puterile maritime nu erau dornice să intre în război iar principii germani doreau doar să-şi vândă alianţa cât mai scump. Aparent nimic nu stătea în calea lui Ludovic; dar când acesta îşi arătă ambiţia de a uni sub aceeaşi coroană Franţa şi Spania, întreaga Europă se ridică împotriva lui. La Haga, Imperiul semnă un tratat de alianţă cu puterile maritime care prevedea împărţirea teritoriilor spaniole. La 15 mai 1702 cele trei state declarau război Franţei iar Danemarca şi toţi principii germani li se alăturară; se declanşa astfel conflictul pentru succesiunea Spaniei.

Operaţiunile militare începuseră de fapt încă din 1701 când Eugeniu de Savoia îi bătuse în nordul Italiei pe francezi. Un an mai târziu, Villars îi învinse pe imperiali la Friedlingen şi făcu joncţiunea cu bavarezii, apoi salvă patria acestora prin victoria de la Höchstaedt; dar planul de a ataca Viena eşuă. Anglia îl trimisese pe continent pe excelentul militar şi diplomat Marlborough; luând iniţiativa, acesta i-a zdrobit pe franco-bavarezi la Blenheim (1704), forţându-l pe Ludovic să evacueze Germania. Bavaria a fost ocupată de imperiali; când ţăranii credincioşi principelui s-au răsculat, armata a înăbuşit micarea în sânge şi l-a proscris pe elector. Nici în Italia situaţia nu era mai bună, după ce Savoia a trecut de partea aliaţilor. Francezii s-au mişcat lent şi nu au putut împiedica unirea piemontezilor cu forţele lui Eugeniu de Savoia, care apoi a reluat oraşul Torino după o mare victorie (1706). Ludovic a fost nevoit să semneze un acord prin care renunţa la nordul Italiei în schimbul retragerii libere a forţelor sale. Portugalia a trădat şi ea cauza franceză, iar la 4 august 1704 flota engleză a cucerit Gibraltarul, extrem de slab apărat; Mediterană era de acum în mâna sa. În 1705 arhiducele Carol, pretendentul austriac, a debarcat în Catalonia, care era fidelă cauzei sale; litoralul mediteranean al Spaniei a fost rapid pierdut de Filip V. După o încercare eşuată de reluare a Barcelonei, acesta a fost nevoit să abandoneze temporar chiar şi Madridul în 1706; castilienii i-au rămas totuşi fideli, Spania rămânând astfel în mâinile francezilor. În acelaşi timp însă Marlborough câştiga bătălia de la Ramillies, care-l dădu controlul Ţărilor de Jos. Fără speranţă, Ludovic încercă să negocieze; dar aliaţii se pregăteau deja pentru invadarea Franţei. În 1707 şi în 1708 campaniile lor eşuară; în fine în 1709 Marlborough şi Eugeniu de Savoia încercară efortul decisiv şi fură opriţi de Villars la Malplaquet. Cum şi pe teatrul de război iberic Filip redresase situaţia graţie victoriilor de la Almanza şi Villa Viciosa şi guerillei castilienilor, combatanţii deschiseră negocierile de pace. Condiţiile, impuse în principal de olandezi care vroiau ruina Franţei, erau mult prea dure; Ludovic le-a refuzat, iar reizbucnirea ostilităţilor nu i-a fost defavorabilă. În Anglia, cabinetul whig dominat de Marlborough a fost răsturnat, în locul lui venind conservatorii, partizani ai păcii. În 1711 pe tronul imperial a urcat arhiducele Carol; or puterile maritime nu doreau nici să reînvie „monarhia universală” a Habsburgilor. Când Villars l-a bătut la Denain pe Eugeniu în 1712 negocierile au putut începe cu adevărat. La 11 aprilie 1713 Franţa a semnat pacea cu puterile maritime şi aliaţii lor la Utrecht. Filip V era recunoscut ca rege al Spaniei, cu condiţia renunţării la succesiunea franceză şi a veşnicei separări a celor două coroane; în schimb Franţa pierdea cuceririle din Belgia şi mai multe colonii americane şi recunoştea titlul de rege suveranilor Savoiei şi Prusiei (Brandenburg). Imperiul a refuzat să ratifice tratatul; dar Eugeniu nu putea rezista singur ofensivei declanşate de Villars în vara anului 1713 astfel că cei doi comandanţi începură negocierile. Pacea s-a semnat la Rastadt în 1714; se confirmau prevederile de la Utrecht iar electorul bavarez era restabilit în teritoriile sale. Împăratul a primit nordul Italiei, Neapole şi Sardinia.