Petru cel Mare şi începuturile Rusiei moderne.

În două jumătate a secolului al XVII-lea principala problemă a politicii externe a ţarilor a fost menţinerea graniţelor occidentale ale Rusiei, permanent contestate de polonezi, suedezi şi turci; în timp ce în interior mişcări de amploare au contestat autoritatea Romanovilor. O rebeliune a gărzilor din Moscova (streliţi) l-a adus în 1682 pe tron pe minorul Petru, care a început să domnească efectiv abia 7 ani mai târziu. În tinereţe Petru a călătorit prin toate marile state occidentale ale căror progrese politice, economice, sociale şi militare l-au inspirat în transformarea Rusiei dintr-o ţară feudală într-un stat modern. Opera sa reformatoare a fost imensă – dar şi extrem de contestabilă datorită mijloacelor tiranice prin care a pus-o în aplicare ca urmare a faptului că era complet lipsit de aliaţi între forţele din interiorul ţării. Prima transformare majoră în structura Rusiei feudale a fost crearea în primii ani ai domniei a unei armate regulate, organizată de specialişti occidentali şi unei flote; datorită acestora a luat în 1696 de la turci Azovul, primul port rusesc la Marea Neagră. Reforma militară a generat rapid nemulţumiri în rândul streliţilor, care s-au răsculat; Petru nu a ezitat să-l execute, condamnându-l la moarte chiar pe fiul său ce i se împotrivise. Opoziţia a fost redusă la tăcere de duritatea represiunii; astfel că ţarul a putut lua o serie de măsuri economice, construind în Ural primele fabrici ruseşti. Opera sa a fost pusă însă sub semnul întrebării de izbucnirea Războiului Nordului.