Suedia deţinea la sfârşitul secolului cea mai bună armată din Europa.

Când în 1697 Carol XII a urcat pe tron, el era decis nu numai să ducă până la ultima consecinţă politică absolutistă a predecesorilor săi, ci şi să-şi extindă puterea pe seama vecinilor săi mai slabi. Petru a înţeles acest pericol şi pentru a-l preveni s-a aliat cu Polonia şi Danemarca; dar în august 1700 Carol i-a declarat război şi în câteva luni a zdrobit forţele daneze şi ruseşti fără nici o dificultate. Conflictul a continuat în avantajul suedezilor, care au invadat Polonia, impunându-şi protejatul, Stanislaw Leszczynski, pe tron; în schimb, tentativele ruseşti de a opri ofensiva lui Carol au fost succesiv respinse, în condiţiile în care şi în interiorul ţării izbucniseră răscoale împotriva reformelor lui Petru.

Ţarul a încercat să caute sprijin sau măcar mediere în vest, dar aici făcea ravagii succesiunea spaniolă, astfel că nici o putere nu era dornică să-şi atragă duşmănia Suediei. Carol s-a decis să profite de această izolare diplomatică pentru a invada Rusia în 1708; el nu prevăzuse însă că Petru folosise aceşti ani de răgaz pentru a-şi reorganiza armata.

Campania a fost un dezastru; ruşii au tăiat liniile de comunicaţii suedeze şi l-au împiedicat pe Carol să atace Moscova; când acesta, cu forţe puţine şi epuizate, a încercat o întoarcere spre Ucraina, armata lui Petru l-a atacat, zdrobindu-l în bătălia de la Poltava (8 iul. 1709).

Regele însuşi a fost obligat să se refugieze la Tighina iar ruşii au profitat de completa derută a Suediei pentru a pune mâna pe litoralul baltic. În 1714 ei au respins la capul Hangut o ultimă tentativă de ofensivă maritimă a lui Carol; războiul era practic câştigat în clipa în care Prusia i s-a alăturat ţarului, dar pacea nu s-a încheiat decât în 1721 după moartea regelui suedez. Prin tratatul de la Nystadt Rusia a obţinut litoralul meridional al Balticii şi o parte din Finlanda; dar în primul rând a devenit o putere europeană.

Pe plan intern anii Războiului Nordului au fost marcaţi de cele mai importante reforme ale lui Petru cel Mare: în 1703 el a întemeiat, pe teritoriile luate de la suedezi, oraşul Petersburg (capitală din 1712), care trebuia să fie o alternativă modernă la medievala Moscovă, în acelaşi timp un mijloc de a concentra într-un loc sigur periculoasa forţă boierească şi un debuşeu important la Baltica; în 1708 administraţia a fost complet reformată prin crearea guberniilor, instrument al centralizării politice; vechiul sfat boieresc a fost înlocuit cu un Senat, supus în realitate puterii absolute a lui Petru, care în 1721 s-a proclamat împărat. Pe plan economic, comerţul extern cu cereale a luat avânt prin imensa extindere a suprafeţelor cultivabile şi prin înrăutăţirea condiţiei iobagilor; industrializarea a fost şi ea o operă forţată, realizată cu mijloace tiranice, care au permis însă Rusiei realizarea unei producţii competitive la nivel european.