Politica internă a lui Ludovic XIV.

Odată ajuns pe tron, tânărul monarh francez a încercat să însănătoşească finanţele; ca urmare în 1661 Fouquet a fost arestat de d’Artagnan, în locul lui venind Colbert. Acesta era promotorul politicilor mercantiliste. Teoria economică mercantilistă, adesea numită şi colbertism, susţine că puterea unui stat depinde de cantitatea de aur şi de argint pe care acesta o deţine şi care la scara Europei este constantă, ca şi volumul tranzacţiilor comerciale; deci pentru a spori puterea Franţei este nevoie să fie diminuat comerţul unei alte ţări europene, ceea ce duce la „războaie ale banilor” şi să fie produse acasă cât mai multe din mărfurile de import. Încercările lui Colbert de a pune pe picioare economia prin reformarea fiscalităţii, îmbunătăţirea transporturilor de marfă, crearea de manufacturi regale şi de companii comerciale, instituirea de tarife protecţioniste, au eşuat lamentabil; în schimb, ele au furnizat monarhului pretextul pentru a ataca marile puteri comerciale europene, Olanda, Anglia.

În politica internă, sub faţada copleşitorului fast al Curţii, Ludovic XIV a dezvăluit rapid faţetele opresive ale absolutismului. Libertatea opiniilor a fost înăbuşită încă din 1662; Stările Provinciale, care apărau autonomia locală, au fost lipsite de mijloace de acţiune; ambiţiile nobilimii au fost liniştite prin concentrarea ei la Versailles, sub stricta supraveghere a autorităţii monarhice; pentru un timp, chiar şi venalitatea funcţiilor, sursă a incompetenţei aparatului administrativ, a fost desfiinţată. În chestiunile religioase, în schimb, regele nu a reuşit să apere libertăţile gallicane în faţa papei; chiar şi în ultimii ani de domnie, când janseniştii şi episcopii gallicani au făcut front comun în faţa iezuiţilor, instrument al politicii pontificale, Ludovic a ezitat să apere până la capăt autonomia Bisericii Franţei, adesea din considerente de politică externă. În schimb înalţii săi prelaţi, precum Bossuet sau Fénelon, au împins absolutismul până la o doctrină a regelui-preot, afirmând că Dumnezeu i-a lăsat pe regi să domnească pe pământ pentru ca ei să instaureze împărăţia Domnului, iar când regii catolici fac să triumfe, prin lege şi prin forţă, adevărul asupra greşelii, este un timp de graţie pentru cei ce s-au rătăcit şi sunt readuşi în sânul Bisericii.

În acest spirit, problema protestantă a fost rezolvată tranşant. După căderea oraşului La Rochelle, hughenoţii au rămas fideli Coroanei, jucând un rol important în administraţie; chiar marele comandant Turenne era protestant. Convins de rolul său de suveran catolic, Ludovic XIV a declanşat mai întâi persecuţii împotriva lor, pentru ca în 1685 să revoce Edictul de la Nantes. Am considerat că nu putem face nimic mai bun pentru a şterge complet memoria tulburărilor, confuziei şi relelor pe care progresele acestei false religii le-a cauzat în regatul nostru decât să revocăm în întregime sus-numitul edict.

Urmarea revocării a fost declanşarea unor persecuţii la scară naţională împotriva protestanţilor care refuzau să abjure; aproape un milion de hughenoţi au părăsit Franţa refugiindu-se în Olanda, Elveţia, Brandenburg, unde abilităţile şi cunoştinţele lor tehnice au servit dezvoltării economice. Dintre cei rămaşi în ţară, protestanţii din Sud au profitat de dificultăţile externe ale Franţei şi s-au ridicat la luptă sub numele de camisarzi, declanşând o adevărată insurecţie locală între 1702-l710 Reacţia lui Ludovic a fost fermă: graniţele au fost închise, pentru a nu mai permite exodul mâinii de lucru, iar revolta înăbuşită în sânge.

Armata a fost o altă mare problemă a domniei „Regelui-Soare”. Deşi războaiele au fost aproape continui în lunga sa domnie, el nu dispunea de o armată organizată, majoritatea gradelor fiind cumpărate. Crearea excelentului instrument militar care a servit în toate războaiele lui Ludovic a fost atât opera ministrului Louvois, care a reglementat strict problema militară, cât şi a lui Vauban, creator al unităţilor de geniu, genial inventator în materie de asedii şi fortificaţii. El a introdus baioneta, folosită prima dată la asediul Budei în 1686 făcând inutilă vechea separare între muschetari şi lăncieri şi a creat un sistem de fortificaţii aproape imposibil de trecut la graniţele Franţei; de el aveau să se lovească încercările de invazie de la începutul secolului XVIII.