PARTEA A III-A.

În primăvara anului 1977, Abbas Safavian, rectorul Universităţii din Teheran, a dorit să ne întâlnim. Eu eram atunci la Paris, iar el se afla în trecere în aceeaşi perioadă prin capitala franceză. Rugămintea lui nu era ceva extraordinar, ne cunoşteam bine şi profesorul mă ţinea la curent cu problemele universităţii. M-am dus la întâlnire, dar cererea lui m-a lăsat cu gură-căscată: voia să discut cu trei eminenţi medici francezi, cu profesorul Bernard, Milliez şi Flandrin. Ceea ce aveau să-mi spună aceştia era un secret de mare importanţă, aşa că era exclus să ne întâlnim la ambasadă. Nimeni nu trebuia să ne vadă.

Imediat după plecarea domnului Safavian, a început să mă frământe o teamă ciudată. Dar aceasta nu se baza pe nimic: cei patru copii ai noştri, văzuţi regulat de către medic, erau perfect sănătoşi, cât despre rege, deşi puţin cam obosit în unele momente, era uimitor de dinamic şi viguros pentru un bărbat de 57 de ani.

Una dintre mătuşile mele avea o garsonieră la Paris, aşa că i-am anunţat pe cei trei medici francezi prin intermediul domnului Safavian că-i voi aştepta acolo. Părăsind ambasada pentru a pleca acasă, m-am ascuns în maşină, ştiind că ziariştii puteau să-mi urmărească toate mişcările.

Păstrez de la acea întâlnire amintirea unei spaime cutremurătoare pe care timpul n-a putut s-o şteargă. Interlocutorii mei mi-au comunicat că soţul meu suferea de o boală de sânge, boala Waldenstrom, o afecţiune gravă, dar care, dacă nu putea fi vindecată, putea fi măcar tratată. Cine a pronunţat primul cuvântul „cancer”? Poate chiar eu, întrebând dacă despre aşa ceva era vorba. N-au vrut să mă alarmeze, dar m-au asigurat ca aveau toate mijloacele pentru a lupta încetul cu încetul împotriva bolii. Şi, ca să vorbim deschis, nici nu mă aşteptaseră pe mine ca să înceapă lupta, pentru că primele simptome apăruseră în toamna lui 1973!

Această a doua dezvăluire a adăugat supărării mele disperarea – deci, de mai bine de trei ani, aceşti medici îl îngrijeau pe soţul meu iar eu nu aflasem nimic la rugămintea lui. Chiar şi această întâlnire fusese planificată fără ştirea regelui, un om atât de curajos şi de discret, numai pentru că aşa hotărâseră medicii, deoarece se gândiseră că aş putea să am o influenţă benefică asupra bolnavului. Ajunsă din nou la Teheran, m-am gândit intens la el, la familia noastră întemeiată cu optsprezece ani înainte. Ceva îngheţase în mine, dar medicii nu m-au descurajat, ba chiar dimpotrivă.

Toată istoria acestei boli n-am descoperit-o în amănunt decât mult mai târziu, din povestirile doctorului Georges Flandrin, care a stat alături de rege până şi-a dat ultima suflare. El a scris trei lungi scrisori profesorului Jean Bernard, maestrul său [12]. Aceste scrisori m-au răscolit. Nici un document n-ar fi putut reda mai bine emoţia şi gravitatea vizitelor clandestine ale regelui începând din mai 1974 şi continuate până la plecarea noastră în exil. Voi da aici câteva lungi citate, cu acordul profesorului Flandrin. Ele arată rolul esenţial jucat de către ministrul Curţii, domnul Alam, care l-a prezentat pe rege medicilor francezi.

Şi Assadollah Alam îşi trata o boală de sânge care avea să-l răpună în 1978.

„Era l mai 1974, îi scrie Georges Flandrin profesorului Jean Bernard, când am plecat pentru prima oară la Teheran. Dumneavoastră m-aţi sunat într-o duminică seara, iar noi am plecat marţi de dimineaţă, anulându-ne amândoi consultaţiile din dimineaţa aceea. «Ia te uita, Flandrin îşi anulează şi el consultaţia de marţi, ca şi patronul», s-a mirat secretarul dumneavoastră. Nu reuşiserăm să ne pregătim de plecare decât în ultimul moment, luni dimineaţa, după ce mi-aţi explicat în biroul dumneavoastră în ce consta această deplasare. Doctorul Abbas Safavian vă rugase prin telefon să veniţi la Teheran împreună cu «şeful laboratorului», conform terminologiei învechite pe care o folosea. Vă mai precizase că nu vom avea «nici un fel de contact cu sistemul medical local şi că trebuia să ne luăm cu noi toate cele necesare». Când mi-aţi mai spus şi acest ultim amănunt, mi-am dat seama că era o sarcină complexă şi am sperat că ne vom limita la domeniul nostru, hematologia.

După ce m-am gândit puţin, v-am răspuns că totul era posibil la un anumit nivel, desigur, gândindu-mă totuşi să nu iau cu mine şi un microscop pentru că eram convins că vom găsi şi acolo unul. Experienţa mi-a dovedit că aş fi putut să iau unul pentru că, peste câteva luni, am făcut o călătorie în Elveţia cu un microscop în bagajele de mână, fără să atrag atenţia nimănui… Trebuie să mai spun că în 1974 controalele din aeroporturi nu erau aşa de riguroase ca acum. Avioanele spre Teheran încă mai plecau din Aeroportul Orly şi chiar acolo m-am îmbarcat marţi dimineaţă, mirându-ne de motivele unui asemenea mister. Ne-am luat biletele prepaid la clasa I şi, înainte de a ne urca în avion, am întrebat: «Şi dacă e o glumă?» Mi-aţi dat un răspuns de bun-simţ: «Din câte ştiu eu, pentru glume nu se cumpără bilete la clasa I!» Aceea a fost prima dintre multele călătorii Paris-Teheran pe care le-am făcut împreună cu dumneavoastră. La aeroportul din Mehrabad, două maşini cu farurile aprinse ne aşteptau lângă pasarelă. Am dat mâna cu oameni necunoscuţi care aveau să ne aştepte din acel moment de fiecare dată la sosirea avionului. Ne-au condus la pavilionul guvernului, unde ne aştepta doctorul Safavian. Acesta făcuse universitatea în Franţa, iar în momentul acela era decan la o facultate de medicină, urmând să devină rector. Mi-a strâns mâna şi mi-a spus: „Flandrin, e clar că nu mă recunoşti!” Din două vorbe, m-a ajutat să-mi amintesc. Fuseserăm amândoi rezidenţi în 1957 la profesorul Gilbert Dreyfus, la Spitalul La Pitié.

Safavian avea o memorie mai bună decât mine şi probabil că el se agita mai mult. După ce ne-am primit paşapoartele, am plecat spre un mare hotel din Teheran, Hilton, unde nu puteau pătrunde persoane indiscrete. În camera noastră, Safavian ne-a explicat că urma să-l examinăm pe Excelenţa Sa, Assadollah Alam, ministrul Curţii. Dumneavoastră îi cunoşteaţi deja problemele de sănătate pentru că profesorul Milliez venise cu ceva vreme înainte să va ceară părerea în privinţa lui. În particular, mi-aţi spus că atâta mister vi se părea disproporţionat faţă de acea problemă simplă şi pe care o cunoşteaţi deja. A apărut apoi domnul Alam care ne-a spus că urma să-l consultăm pe Maiestatea Sa, Şahul. Îmi amintesc foarte bine de ministrul care ne-a spus că trebuia să ne ocupăm de sănătatea „boss”-ului lui, chiar acesta este cuvântul pe care l-a folosit cu un zâmbet larg. De la el am fost conduşi la Palatul Niavaran şi am intrat la Maiestatea Sa.

Am avut o senzaţie de déjà vu. Ca aceea pe care o ai atunci când te uiţi la anumite peisaje şi pe care am resimţit-o când am văzut pentru prima oară Machu Picchu sau Marele Zid Chinezesc. Pentru mine, nu era nimic spectaculos: în faţa noastră era omul pe care mă aşteptam să-l văd, cu statura lui, cu chipul lui. Vocea lui era singura surpriză pentru mine: era blândă, fără nici un accent deosebit, avea un timbru special, uşor nazal; vorbea o franceză perfectă. Lângă el era un bărbat scund, în haine militare, pentru că mai mult veşmintele erau de militar decât alura. Era generalul Ayadi, medicul personal al Maiestăţii Sale. Ne-am aşezat cu toţii în jurul unei mese şi Maiestatea Sa a intrat în subiect, explicându-ne cum, cu câteva luni mai devreme, adică la sfârşitul lui 1973, pe când se afla pe insula Kish, remarcase o umflătură în partea dreaptă. Se palpase el însuşi şi îşi stabilise un diagnostic exact, acela de splinomegalie [13]. Această primă consultaţie a fost cea mai ciudată dintre toate care aveau să urmeze. Răspunzându-vă la una dintre întrebări, Maiestatea Sa, pentru a demonstra că era sigur de diagnosticul pe care şi-l dăduse şi combinând gesturile cu cuvintele, şi-a desfăcut vesta, şi-a ridicat cămaşa, şi-a încrucişat degetele pe coaste şi a respirat. După toate regulile! L-am examinat apoi noi înşine; s-a întins pe un pat aşezat într-un fel de loggia, deasupra căruia era un Renoir micuţ. Splina era într-adevăr mărită, „izolată”, aşa cum se spune în jargonul nostru, fără adenopatie. Ne aflam în faţa unui bărbat încă tânăr: Maiestatea Sa avea 55 de ani (eu aveam 40 şi dumneavoastră 67). Fizicul era acela al unui om atletic: m-am mirat foarte tare când i-am luat tensiunea arterială. După ce i-am făcut examenul clinic şi toate analizele necesare, ne-am retras într-un birou de lângă camera lui. Până în acel punct totul era relativ simplu; abia după aceea a trebuit să mă apuc de inovaţii tehnice. […] Am scos din geanta pe care o luam peste tot ca bagaj de mână, instrumentele minuscule şi variate care îmi permiteau să număr trombocitele, globulele albe, hemoglobina, să fac analize elementare de sânge şi măduvă. Vă amintiţi, cu siguranţă, de biroul Maiestăţii Sale unde ne-am instalat pentru această muncă. În cursul celor treizeci şi cinci de călătorii în Iran, în anii care au urmat, am sfârşit prin a mă simţi bine în acea cameră, prin a avea obiceiurile mele, materialele mele, microscopul, întotdeauna ordonat aranjate şi la locul lor… Era o cameră relativ mică, luminoasă, care dădea spre grădinile Palatului Niavaran, umbrită de o perdea de platani orientali, care filtrau lumina primăverii. În această cameră, un birou ne servea ca masă de lucru. Pe el instalasem microscopul pe care ni-l dăduse generalul Ayadi. Biroul era aşezat pe un covor care reproducea cel mai vechi covor persan, covorul lui Pazyryk, cu celebra lui margine cu cai. Deci, în acest laborator nou pentru mine a trebuit să lucrez fără să fac nici picături, nici pete! Aveam nevoie de apă pentru analize şi, pentru prima dată în viaţa mea, am făcut o analiză Giemsa într-o baie… Am examinat şi unul şi celălalt lamelele colorate la microscop. După cum se ştie, Maiestatea Sa avea o hemopatie limfoidă cronică, diagnostic pe care l-am pus pe loc. Era vorba despre o formă particulară de leucemie limfoidă cronică cu splină mărită. Încă de la primele noastre constatări, l-am ţinut permanent la curent pe generalul Ayadi. Singurul mesaj pe care acesta l-a reţinut a fost cuvântul leucemie, despre care a spus că nu trebuia în nici un caz să-l pomenim; după el, ar fi trebuit să-i spunem regelui că totul era bine! Ni se cerea prea mult, pentru că tocmai pusesem un diagnostic de hemopatie limfoidă, cu siguranţa cronică, dar cu toate acestea malignă! Trebuia să prescriem un tratament, pe care puteam prescrie, desigur, fără să explicăm care este cauza. În acestei prime vizite, nu aveam încă rezultatul imunoelectroforezei serului, care arăta prezenţa unui «vârf monoclonal IgM», caracteristic bolii Waldenstrom. Deoarece starea pacientului nu era alarmantă, ne-am hotărât să-i transmitem concluziile noastre după ce ajungeam la Paris, după ce verificam şi completam toate analizele. Ulterior, cu toate rezultatele în mână, am optat pentru terminologia de «boala Waldenstrom», ştiind totuşi că nu era forma tipică evoluată pentru că «vârful IgM» era mic. Motivul nostru personal de-a o denumi cu acest termen a fost dorinţa generalului Ayadi pentru a nu dramatiza situaţia. De aceea, am adoptat o atitudine aidoma cu cea pe care am fi adoptat-o în cazul oricărui bolnav.

Pe moment, după ce am plecat de la palat, impresiile noastre erau destul de amestecate. Ştiu că atunci când ne-am întors la Hilton, mi-aţi spus: «Mâine vor fi consultaţi doctorii americani. Ei vor veni aici în locul nostru,» ceea ce arată că oricine se poate înşela, pentru că presupunerea dumneavoastră n-a fost confirmată de fapte. Aveam multe de învăţat şi nu ţinusem cont de dimensiunea personală şi psihologică a pacientului. Chemându-vă la Teheran împreună cu mine, Maiestatea Sa alesese fără să fie influenţat de nimeni. Înţelesese măcar ce însemna splinomegalia lui: hemopatie, de aceea vă chemase prin domnul Alam. Acestui medic i s-a adresat regele după întoarcerea de la Kish: «Cheamă-i pe doctorii tăi de la Paris!» Domnul Alam mi-a povestit acest lucru mai târziu. Se pare că totul a fost organizat numai între Maiestatea Sa şi domnul Alam, pentru ca nimic să nu iasă din acest circuit extrem de îngust, pentru că până în 1974 regele nu a consultat alţi medici. La început erau implicate cinci persoane: «nucleul tare» era format din dumneavoastră şi din mine. Noi eram cei care deţineam toate informaţiile şi cunoaştem în mod sigur consecinţele acestei probleme. Generalul Ayadi era al treilea: el avea toate informaţiile, dar refuza să accepe concluziile. Maiestatea Sa avea toate informaţiile pe care i le transmite prin filtrul lui Ayadi. Cel de-al cincilea era Domnul Alam, şeful de orchestră al acţiunii noastre, dar căruia nu-i spuneam cu precizie rezultatele medicale.

După ce ne-am întors la Paris şi am trimis concluziile, am aşteptat de la l mai până în septembrie 1974, fără să se mai întâmple nimic. Hotărâsem, aşa cum facem în toate situaţiile similare, să începem fără aplicarea unei terapii în prealabil. Spre mirarea noastră, pe 18 septembrie 1974, ni s-a cerut să ne întoarcem la Teheran.”

Între aceste două date, mai precis între 24 şi 29 iunie 1974, am făcut împreună cu soţul meu o vizită oficială în Franţa la invitaţia proaspăt alesului preşedinte al Republicii, domnul Valery Giscard d'Estaing. Modul de primire a fost minunat, s-a organizat o recepţie fastuoasă în saloanele Palatului de la Versailles. Regele era mândru şi bucuros că toate ţările din lume se interesau acum de Iran. Puteam aprecia acum rodul strădaniei de o jumătate de secol, iar cei doi maeştri ai acestei reveniri spectaculoase erau Reza Khan şi soţul meu, al cărui triumf îl observam cu gratitudine şi bucurie, fără ca măcar să bănuiesc răul care începuse deja să-l macine.

Niciodată situaţia ţării n-a fost mai încurajatoare decât în anul 1974. De la 73 de milioane de tone de petrol în 1963, producţia noastră de petrol brut crescuse la 302 milioane, plasând Iranul pe locul patru ca ţară producătoare, după Statele Unite, URSS şi Arabia Saudită. În 1973, conform instrucţiunilor personale ale suveranului, acordul din 1954 asupra petrolului fusese refăcut în întregime: de acum înainte, toate infrastructurile petroliere, toate activităţile de exploatare, de vânzare şi de cercetare erau sub controlul companiei noastre naţionale, societăţile străine care făceau parte înainte din consorţiu devenind cumpărătoare de petrol iranian. Iar preţul petrolului brut trebuia înmulţit cu patru, faimosul boom din anii '73-'74 pemiţând creşterea veniturilor noastre petroliere cu 64% într-un singur exerciţiu.

Un asemenea progres ne permitea să sperăm o creştere anuală de 26% pentru următorii patru ani – cifre vertiginoase, dar pe măsura modernizării promise la începutul anilor '60. Acest lucru se vedea clar la Teheran, unde veneau investitori şi oameni de din toate capitalele lumii. Hotelurile noastre erau pline, unii dintre vizitatori erau în stare să închirieze şi o baie pentru a-şi petrece noaptea aici. Era goana după aur, se spunea că în apele Teheranului curg dolari. Consecinţa acestui lucru a fost că preţurile au început să crească foarte mult, mai ales la chirii. Astfel, în timp ce unii iranieni se îmbogăţeau, alţii începeau să sufere din cauza dezvoltării economice.

Ne lansasem în toate domeniile, iar speranţa noastră era să ajungem din urmă ţările dezvoltate, în următorii zece sau cincisprezece ani. Şi în domeniul ştiinţei au fost făcute progrese: de la 12% persoane care ştiau să scrie şi să citească în 1962, ajunsesem la 70%. Numărul şcolilor crescuse de la 7900 la 21900, permiţând şcolarizarea a peste cinci milioane de copii, spre deosebire de un milion şi jumătate în '62. În principalele oraşe din provincie fuseseră create opt universităţi şi numeroase şcoli superioare şi tehnice. Ca un simbol al acelei perioade îmi amintesc emoţia unei bunici care mi-a spus că acum putea să citească scrisorile pe care i le trimitea nepoţelul ei din străinătate şi în acelaşi timp să-i şi răspundă. Aşteptase mai bine de şaizeci de ani acest „miracol” al alfabetizării.

Pe plan industrial, toate marile şantiere deschise la începutul anilor '60 fuseseră bine conduse, în special gazoductul transiranian, terminalul petrolier de la Kharg, cel mai mare din lume, oţelăria de la Esfahan, uzina de aluminiu de la Arak, complexele chimice de la Shiraz şi Abadan, barajele de la Dez şi Karun. Agricultura, care beneficiase de acele baraje prin creşterea suprafeţelor irigate, făcuse şi ea un salt important. Câteva cifre sunt suficiente pentru a-i demonstra amploarea: în timp ce între anii 1957 şi 1964 fuseseră vândute numai l156 de tractoare, între 1968 şi 1973, 3000 de tractoare, iar în 1973, aveam mai mult de 30000 de tractoare. Paralel, sectorul privat era şi el în plină extindere. Industria de automobile, de aparate electrocasnice, filaturile se dezvoltau în mare viteză pentru a satisface nevoile unei populaţii care descoperea încetul cu încetul confortul şi timpul liber.

Da, regele avea toate motivele sa fie satisfăcut şi optimist: era foarte aproape de împlinirea angajamentului pe care şi-l luase în faţa ţării, o dată cu lansarea Revoluţiei Albe cu douăzeci de ani mai înainte. Această reuşită, Iranul o datora întregului popor, tuturor acelor bărbaţi şi femei, muncitorilor, inginerilor, cercetătorilor care se angajaseră cu trup şi suflet în această luptă pentru dezvoltare, fără nici o altă motivaţie decât dorinţa de a oferi copiilor lor o viaţă mai bună, deschisă progresului în toate domeniile: sănătate, educaţie, viaţă de familie…

Şi pe plan cultural ţara se deschisese mult: artiştii iranieni se exprimau acum în întreaga lume, pictorii noştri aveau expoziţii în toate marile galerii, poeţii erau traduşi, cineaştii erau recunoscuţi şi recompensaţi. Această mişcare se petrecea şi în sens invers: artişti şi universitari veneau permanent în marile oraşe ale Iranului. Această recunoaştere a mediilor artistice o percepeam cu emoţie când mergeam în străinătate. Eram primită cu căldură în universităţi, în cercurile artistice şi simţeam că prin mine voiau să-i onoreze pe tinerii creatori iranieni, în acest sens, Franţa a adus un omagiu special artiştilor şi dorinţei noastre de deschidere, primindu-mă pe 25 iulie 1974 ca membru străin în Academia de Arte Frumoase. N-am uitat cuvintele de bun venit ale preşedintelui Academiei: „Călătorii care au vizitat Iranul şi care au vorbit cu suveranii lui declară, la întoarcerea în ţara de origine, că Maiestatea Voastră îl secondaţi minunat pe soţul dumneavoastră, şahul. Numai prin opera gigantică şi cu mult curaj întreprinsă de el şi de dumneavoastră aţi reuşit şi veţi reuşi sa faceţi din Iran o ţară modernă.” „Sunt sigură că prin persoana mea, am răspuns eu, călătorii îi onorează pe toţi călătorii mei, ca şi pe întregul popor iranian. Căci, fără concursul primilor şi adeziunea poporului, conducătoarea care sunt n-ar fi putut să-şi împlinească sarcina grea, copleşitoare.”

Încă de la începutul expansiunii economice îi sugerasem prim-ministrului, domnului Hoveyda, să cumpere din străinătate operele iraniene care ilustrau trecutul nostru cultural. Guvernul s-a ocupat e acest lucru, ceea ce ne-a permis să ne creăm mai multe muzee, cum ar fi cel de covoare, muzeul din Negarestan care adună opere din perioada Qajar, Muzeul Reza Abbasi pentru operele preislamice şi islamice, Muzeul Khoram Abad care reuneşte obiecte de bronz din cultura Luristan, sau Muzeul de sticlărie şi ceramica. În aceeaşi perioadă a fost construit şi Muzeul de artă contemporană.

În fruntea acestui Iran în plină efervescenţă şi căruia i-a consacrat întreaga lui viaţă, mai putea regele să fie conştient de gravitatea bolii lui? Se pare că nu s-a neliniştit, pentru că doar în toamna lui '74 a răspuns concluziilor medicilor francezi, rugându-i să vină la Teheran pe 18 septembrie. În ajunul acelei zile inaugurasem împreună cea de-a doua Expoziţie internaţională din Teheran şi în ziua următoare trebuia să plecăm într-o călătorie oficială de trei săptămâni în cinci ţări: Singapore, Australia, Noua Zeelandă, Indonezia şi India. În aceeaşi zi de 18 septembrie, a trebuit să-i primească şi pe medici, în timp ce eu făceam ultimele pregătiri de plecare.

„În această a doua vizită, scrie Georges Flandrin în scrisoarea lui către Jean Bernard, n-am mai fost doi medici francezi, ci trei; nu mai eram cinci persoane deţinătoare ale secretului, ci şapte… Sau opt? Între prima şi a doua consultaţie, profesorul Abbas Safavian, care era şi medicul domnului Alam, fusese pus în temă cu secretul regelui, ceea ce era liniştitor, pentru că mai exista o competenţă medicală serioasă şi necesară chiar acolo, lângă pacient. Safavian, după o anumită logică interioară sau pentru că nu putea să suporte singur un asemenea secret, îi mărturisise totul şi maestrului său francez, profesorului Paul Milliez. Până acum erau şapte. Al optulea, care poate că nu era la curent cu tot, dar care cunoştea obiectul vizitelor noastre, a fost din momentul acela un apropiat al Maiestăţii Sale şi al domnului Alam, un domn care ne primea de fiecare dată în somptuoasa şi discreta lui reşedinţă din cartierul Shemiran. Acolo ne-am întâlnit după a doua consultaţie la palat, dumneavoastră, Paul Milliez, Abbas Safavian şi cu mine. Parcă ne revăd mergând prin grădină, în lumina dimineţii de duminică, discutând îndelung pentru a adopta o atitudine comună. Safavian insista ca acest secret să fie păstrat cu mare stricteţe. Se temea în special de o imprudenţă verbală a regelui care se pare că vorbea de bunăvoie despre problemele lui de sănătate şi care ar fi putut, din neatenţie, să spună cuiva din cei apropiaţi lui acest secret. Din punct de vedere medical, pacientul avea aceeaşi formă excelentă, dar splina lui crescuse şi mai mult. Aşa că am hotărât să începem chiar de atunci tratamentul sub forma lui clasică, cu 6 mg/zi de Clorambucil şi cu supravegherea lunară a hemogramei. Ne gândeam că sarcina noastră s-a terminat aici şi că nu va mai trebui să intrăm în detaliile practice referitoare la executarea acestei prescripţii simple. Dar n-a fost aşa. După plecarea noastră se pare că pacientul n-a fost supus tratamentului decât opt zile. După acest interval scurt, generalul Ayadi a cerut un control al hemogramei despre care ni s-a spus că crescuse (ceea ce mi se pare foarte greu de crezut). O scădere a globulelor albe era îngrijorătoare, aşa că tratamentul a fost oprit! Aşa că atunci când am venit pentru a treia oară la Maiestatea Sa, pe 18 ianuarie 1975, am aflat că nu fusese tratat deloc!

Această a treia consultaţie a avut loc din nou în prezenţa aceloraşi medici, Ayadi, Safavian, Milliez, dumneavoastră şi cu mine, dar de data aceasta la Zürich. Regele era în Europa, unde venise ca de obicei, pentru a schia la Saint-Moritz. Ne-am instalat la Hotelul Baur au Lac de la Zürich şi am urcat să vedem pacientul la Grand Hotel Dolder. Mă informasem dinainte în legătură cu posibilităţile materiale pe care le aveam la faţa locului şi mi-am dat seama că microscopul din Teheran nu figura printre bagaje. Aşa că am plecat din Paris cu un microscop demontat în valiza de mână, un Carl Zeiss micuţ, replica aceluia pe care îl aveam la Teheran. Pacientul era într-o formă foarte bună, căci l-am rugat să-mi repete de câte ori coborâse pârtia Diavolezza în ziua aceea. Eu însumi schior, apreciam efortul, dar eram îngrozit pentru că splina lui devenise enormă şi nici nu vreau să-mi închipui ce s-ar fi întâmplat la o simplă cădere! Ne-am dat seama că tratamentul prescris nu fusese urmat, că splinomegalia se amplificase şi că organul era deja vizibil, ca o umflătură în partea dreaptă. Trebuia tratat urgent, aşa că am prescris din nou Clorambucil. Dar în ceea ce-i privea pe iranienii care trebuiau să aibă grijă de respectarea tratamentului, se aflau într-un impas total. Şi Ayadi şi Safavian ne-au explicat că nu era nici o şansă ca hemogramele să se stabilizeze printr-un tratament regulat şi secret. Am încercat să-l conving pe Safavian să găsească o mătuşă bătrână sau vreun văr fictiv şi să le falsifice identitatea; mi-au spus că este imposibil pentru că înşelătoria ar ieşi imediat la iveală. Fără îndoială că ştia el ce spunea, dar încercarea nefericită şi dezordonată a primului tratament lăsat pe mâna generalului Ayadi nu ne dădea încrederea necesară unei a doua încercări. Acesta este momentul în care capcana destinului s-a închis deasupra mea. Ochii tuturor s-au fixat pe mine şi expresia lor mă făcea să cred că eram pe cale să devin «personajul-cheie». Era atât de simplu aşa… Totul era, într-adevăr, foarte simplu la prima vedere şi părea foarte greu să nu accepţi pe loc: era de ajuns să vin pentru câteva ore la Zürich, peste o lună, pentru a-i face controlul Maiestăţii Sale, care mai rămânea o lună în Elveţia… Urmarea, o vom vedea! Şi iată ce am făcut: primul pas a fost controlul de la Zürich, după care logica internă a sistemului m-a trimis în pas cadenţat la Teheran: pe 19 februarie 1975, pe 18 martie 1975, pe 19 aprilie 1975, pe 20 mai 1975, pe 20 iunie 1975, pe 7 august 1975, pe 13 septembrie 1975, pe l noiembrie 1975, pe 14 decembrie 1975 etc.

Uneori cu dumneavoastră, alteori singur, am devenit obişnuit la Roissy şi la Mehrabad, un obişnuit al dimineţilor de sâmbătă, aproape în fiecare lună, până la ultima mea călătorie la Teheran, la sfârşitul lui decembrie 1978. De fiecare dată acelaşi ritual: sâmbătă dimineaţa de la 9 la 10.30, reuniune de serviciu sub conducerea dumneavoastră la Saint-Louis, vizite la saloane pentru dumneavoastră şi program de laborator pentru mine, apoi singur sau împreună în mare viteză spre sud, în maşină sau cu taxiul, direcţia Roissy. În general zborul Air France Paris-Manila, via Teheran, dacă se poate în primele rânduri, să nu mă expun prea tare privirilor, dacă se poate fereastra din stânga, să văd Bosforul şi Cornul de Aur. Ajuns la Teheran, de obicei noaptea, am coborât primul, aceleaşi maşini jos la scară, aceleaşi strângeri de mână şi aceleaşi feţe zâmbitoare şi anonime, aceleaşi ceşti de ceai una după alta în pavilionul guvernului, aşteptând viza pe paşaport. De acolo, maşina cu un şofer tăcut, uneori schimbând-o pe drum, sosirea în aceeaşi casă, masa iraniană copioasă, servitori bărbaţi tăcuţi, insomnii provocate de ceaiurile din aeroport, plecarea spre palat duminică de dimineaţa, întoarcerea la reşedinţă, lungă aşteptare, lectură sau mare plictiseală pentru că era imprudent să te arăţi pe afară, întoarcere în noaptea de duminică şi reapariţia la Saint-Louis luni de dimineaţă.

Întrevederile de la palat erau adesea scurte. Transmiteam rezultatele examenelor biologice generalului Ayadi şi aşteptam ca pacientul să fie informat în legătură cu ele, pentru că, de cele mai multe ori, nu eram invitat să-l revăd după control, pentru a putea sta de vorbă. În 1975, între ianuarie şi decembrie, evoluţia biologică a fost deosebit de bună. Splina revenise la dimensiunile ei anatomice normale, iar anomaliile hemogramei fuseseră corectate, în vreme ce vârful monoclonal dispăruse complet din ser. În ciuda acestei ameliorări şi ca de obicei în astfel de cazuri, am păstrat tratamentul în acelaşi ritm şi în aceleaşi doze. Pentru controlul din februarie 1976 am mers singur să-l văd pe rege, care îşi petrecea vacanţa de iarnă într-o staţiune de schi din nordul Teheranului. Văzându-mă privind pe fereastra camerei mele, m-a întrebat dacă nu voiam să schiez şi s-a oferit să-mi împrumute un echipament. Era foarte amabil, dar prea imprudent, aşa că am refuzat politicos oferta lui. Mi s-a părut mai relaxat în ziua aceea, lucru care se întâmpla frecvent când mergeam numai eu. Cred că îl impresionaţi cu adevărat sau că, de faţă cu o personalitate ca dumneavoastră, păstra o rezervă cvasioficială care pentru mine s-a pierdut încetul cu încetul, o dată cu trecerea timpului. Când mergeam singur, mai glumea şi, prin 1975, după ce aflasem de la Safavian că mă poreclise Agregat, m-a primit cu un aer distrat şi mi-a zis: «De-acum trebuie să vă spun profesor!» Îl amuzau probabil greutăţile şi bâlbâielile mele în îndeplinirea protocolului şi folosirea persoanei a treia.

Tot în ziua aceea de februarie 1976 am avut surpriza neplăcută ca, palpându-i din nou splina, să observ iarăşi în sânge celule anormale, deşi se afla sub tratament. M-am gândit atunci la o revenire a bolii, care presupunea din partea noastră un tratament mai agresiv. Dar n-a fost decât o alertă falsă şi iată-i povestea: hotărâsem să nu folosim denumirea de Clorambucil, cel mai periculos mijloc de a ne trăda; pentru că după prezenţa acestui medicament se putea deduce imediat diagnosticul, fie şi aproximativ, al celui care îl folosea. Domnul Milliez a propus înlocuirea lui cu o varietate anodină Quinercyl, ale cărui comprimate albe semănau cu cele ale Clorambucilului. Eu însumi mă îngrijeam de obţinerea produsului: cumpăram de la Paris cele două medicamente şi aduceam în Iran Clorambucil în cutii de Quinercyl. Convenisem să folosim numele de Quinercyl în loc de Clorambucil şi în raportările noastre. Subterfugiul nostru s-a dovedit a fi şi util, dar şi dăunător. Valetul, credincios regelui, în vederea unei deplasări prelungite a stăpânuluj lui, într-o regiune îndepărtată, s-a îngrijorat de felul în care se va putea aproviziona regele cu medicamentul acela, aşa că a mers la farmacie şi a cumpărat o rezervă din falsul medicament, adică Quinercyl. Deci, de mai bine de două luni pacientul a luat fără ştirea lui sau a noastră acel medicament, întrerupându-şi tratamentul activ. În faţa mirării mele văzând această revenire aşa de precoce a bolii, Safavian a întreprins o anchetă severă, a discutat şi cu valetul regelui şi şi-a dat seama de neînţelegere. În aprilie 1976 am reînceput tratamentul cel bun şi în septembrie am obţinut din nou o normalizare completă.

Această «fereastră terapeutică» involuntară a fost până la urmă la fel de benefică, pe cât de imprevizibilă, pentru ceea ce va urma. Până la demonstrarea experimentală a dependenţei evolutive de acest medicament, regele nu era prea convins de ceea ce îi prescriam noi. El avea părerea lui în legătură cu situaţia sănătăţii sale, în special în ceea ce priveşte splina pe care o simţea când normală, când mărită sau micşorată, în funcţie de senzaţiile eronate pe care le avea când se palpa. El considera că aceste variaţii ale splinei nu aveau nici o legătură cu tratamentul nostru, ceea ce a generat de multe ori nişte discuţii puţin cam acide. A trebuit chiar să-i spun la un moment dat: «Maiestate, în ceea ce priveşte splina, eu sunt cel care deţin autoritatea!» El a râs, dar a rămas la părerea lui. Era clar că banalitatea terapiei noastre, rezumate la trei pastiluţe pe care trebuia să le înghită şi care nu-i produceau nici un fel de neplăcere, i se părea incompatibilă cu puterea oricărui alt fel de tratament. Iar asta din cauza generalului Ayadi, care a avut obiceiul să prescrie o grămadă de tratamente; toată viaţa lui, regele luase cu mare uşurinţă tot felul de medicamente, prescrise sau sugerate de unul sau altul, medic sau nu. Nu ezitase nici să treacă pe la vânzătorii din Qjvietan care, interesaţi sau nu, îl alimentaseră cu o mulţime de pastile. Aşa că trei pastile în plus nu-l impresionau deloc. I-am explicat eroarea cu medicamentul adevărat şi cel fals, a reînceput tratamentul şi atunci a devenit conştient de efectul lui real, cu atât mai mult cu cât căderea fusese însoţită de oboseală şi noul tratament îl făcea să se simtă mult mai bine. Spiritul lui logic a acceptat această demonstraţie şi, după acel eveniment, Maiestatea Sa a ascultat din toată inima sfaturile pe care am avut ocazia să i le dăm.”

Cu toate că nu ştiam încă nimic despre boala regelui, la începutul anului 1976 am fost martora unui simptom care m-a neliniştit, simptom legat direct de renunţarea la Clorambucil, aşa cum aveam să descopăr mai târziu, citind scrisorile profesorului Flandrin. Într-o dimineaţă, am remarcat că buza de sus a soţului meu era anormal de umflată. L-am întrebat pe generalul Ayadi, care mi-a spus ceva despre o alergie, lucru care m-a liniştit. Într-adevăr, soţul meu avusese febră tifoidă şi malarie şi după aceste boli ficatul îi rămăsese foarte sensibil. Era alergic la anumite mâncăruri, în special la peşte. Apoi, totul a intrat în normal, iar eu nu mi-am mai făcut probleme.

E adevărat că la mijlocul anilor '70, datorită multiplicării iniţiativelor noastre, activitatea profesională a intrat şi în zona vieţii familiale, până la a ne lipsi de o bună parte din clipele noastre de intimitate. Sufeream şi unul şi celălalt, pentru că nu ne vedeam suficient copiii, iar atunci când mâncam împreună discutam tot despre un proiect care întârziase prea mult sau despre o scrisoare care îmi fusese adresată şi care spunea că, în ciuda ritmului accelerat al progresului, aşteptările erau din ce în ce mai presante.

Paradoxal, în anii 1975-l976, a început să se manifeste în toată ţara o nemulţumire surdă, apăsătoare. Ştiam exact despre ce era vorba datorita unei anchete economice şi sociale pe care soţul o ceruse unui grup de universitari. Aceşti intelectuali, conduşi de către cel care urma să devină şeful meu de cabinet, Hushang Nahavandi, el însuşi profesor la Universitatea din Teheran, am întreprins timp de mai multe luni o anchetă în toată ţara şi studiile arătau o stare de spirit contrastantă a iranienilor. Oamenii erau conştienţi de ameliorarea condiţiilor de viaţă din ultima vreme, dar vorbeau tot mai mult despre decepţiile, despre frustrările pe care le crease acest salt. Corupţia de care bănuiau noua clasă conducătoare alimenta în mare măsura acest gen de nemulţumire. Pretindeau că exista corupţie chiar şi în rândul celor apropiaţi nouă. Auzeam în ultima vreme atât de frecvent astfel de lucruri, că i-am vorbit regelui despre ele. Simţeam că aceste nemulţumiri ne fac rău. Nici eu şi nici soţul meu nu eram interesaţi de bani şi de fiecare dată când regele fusese informat că avea să se petreacă ceva, în special cu situaţia pieţei, ştiu că a făcut tot ce i-a stat în putere pentru a normaliza lucrurile. Consideram că o Curte trebuie să fie exemplul ideal de integritate, chiar şi în aspectele cotidiene: să nu scape nimeni de controlul la vamă, pe motiv că era ministru sau fratele regelui, să respecte culoarea roşie a semaforului ca orice alt cetăţean, să stea la rând ca toţi oamenii… Bănuiala de corupţie nu era ceva nou; în 1958 guvernul dăduse o mulţime de ordonanţe împotriva corupţiei reale sau presupuse şi restabilise astfel liniştea… Ancheta condusă de Hushang Nahavandi şi realizată la cererea regelui arăta că fiecare reformă provocase noi nemulţumiri şi ridicase împotriva monarhiei una sau alta dintre categoriile sociale. Reforma agrară ultragiase un număr mare de proprietari, care de atunci au început să fie împotriva regelui. Pe de altă parte ţăranii protestau şi ei considerând că legea ar fi putut să fie şi mai generoasă. Redistribuind o parte din terenurile Bisericii, aceeaşi reformă agrară îndepărtase un număr considerabil de clerici. Emanciparea femeii, deschiderea către exterior nu făcuse şi ea decât să atragă asupra noastră ostilitatea mollahilor. În acelaşi timp, tineretul, beneficiarul acestor deschideri, cerea mai multă libertate de opinie, de exprimare – spre disperarea clerului conservator – şi cei mai violenţi faţă de monarhie erau chiar cei care beneficiaseră de o bursă din partea statului şi care studiaseră în Statele Unite sau în Europa. În cele din urmă, în interiorul sau în exteriorul ţării, Partidul Comunist şi extrema stângă continuau să recruteze tineri idealişti sau fanatici care visau să răstoarne regimul în favoarea unei dictaturi populare, după modelul celei din URSS sau din China.

Acest raport ar fi meritat mai multă atenţie din partea guvernului, ar fi trebuit să le dea de gândit acelor oameni. Regele l-a transmis prim-ministrului, domnul Hoveyda, care însă nu l-a luat prea tare în serios. E adevărat că multe rapoarte ajungeau pe biroul domnului Hoveyda care era ocupat cu afacerile statului şi care nu lua cu rapiditate măsuri pentru a rezolva situaţiile prezentate. Îmi amintesc de el în alte circumstanţe, liniştindu-l pe şeful meu de cabinet, Karim Pasha Bahadori, care îşi făcea griji pentru o problemă sau alta: „Ei, ei, nu te mai agita atâta, tu te gândeşti mereu numai la rău, dramatizezi.”

În acelaşi timp, remarcasem şi eu ceva ce nu mergea bine. În cursul călătoriilor sau vizitelor mele eram primită cu aceeaşi căldură, dar simţeam că lucrurile nu mergeau la fel de bine ca înainte. De ceva timp, oamenii veneau la mine să-mi spună numai problemele, nimeni nu-şi mai exprima mulţumirea. Îi transmiteam regelui ce auzeam şi mă gândeam că în ultimul timp nu-i raportam decât lucruri neplăcute. Muncea enorm, ne întâlneam seara, el era obosit – iar eu nu îi dădeam decât veşti rele… Şi cum pesimismul meu nu părea să fie împărtăşit nici de anturajul lui şi nici de Guvern, am sfârşit prin a-mi spune că prea puneam totul la inimă, că eram prea idealistă. Nu, în mecanismul unui stat trebuia să existe şi o parte de imperfecţiune.

Amir Abbas Hoveyda era prim-ministru de zece ani (fusese numit în 1965) şi se bucura de încrederea absolută a regelui, ca şi de prietenia lui. În ceea ce mă priveşte, relaţia mea cu el era una de încredere şi de prietenie, în acelaşi timp. Nu refuzase niciodată să sprijine organizaţiile pe care le prezidam, în vederea unor lucrări sociale şi culturale, în schimb, eu îl ţineam întotdeauna la curent cu ceea ce aveam de gând să facem. De-a lungul anilor, domnul Hoveyda şi soţia lui intraseră în cercul prietenilor noştri intimi. Mergeam cu plăcere la ei şi ni s-a întâmplat chiar să mâncăm vila lor de pe ţărmul Mării Caspice la un dineu sau doar în trecere.

Inteligent şi cultivat, domnul Hoveyda nu era interesat de onoruri şi decoraţii (îşi conducea singur maşina, o maşină iraniană) şi avea toate calităţile pentru a fi un excelent conducător de guvern – era competent în toate domeniile, atât economice, cât şi diplomatice la care se adăuga o mare afecţiune pentru poporul nostru şi o mare integritate morală. El era „urechea” regelui, ca şi domnul Alam (puţini oameni aveau acest privilegiu) şi din acest punct de vedere ar fi trebuit să reducă izolarea regelui, care i-a fost fatală şi lui, ca multor alţi suverani şi conducători de stat. Domnul Hoveyda a adoptat mai degrabă atitudinea opusă, aceea de a ascunde anumite asperităţi pentru a-i prezenta în mod constant regelui un bilanţ liniştitor în ceea ce priveşte starea ţării. Să fi subestimat el, oare, importanţa acelor nemulţumiri? Fără îndoială! Iar tragica lui dispariţie ne privează astăzi de o explicaţie esenţială.

O dată cu trecerea timpului putem măsura cât de violent a fost pentru Iran reversul euforiei provocate de creşterea venitului brut din 1974. Din 1975 situaţia a început să se degradeze, iar previziunile noastre aşa de încurajatoare au trebuit revizuite. Sunt cel puţin doi factori care explică această modificare. Pe de o parte, ţările consumatoare de petrol, Statele Unite şi Japonia, şi-au redus importurile în favoarea unor surse mai economice de energie. Pe de altă parte, preţul produselor industriale şi al alimentelor importate din Occident a crescut considerabil din cauza inflaţiei din acele ţari. Veniturile noastre se diminuau, în timp ce cheltuielile creşteau permanent. În aceste condiţii, un număr mare de promisiuni şi angajamente ale guvernului au fost amânate şi chiar anulate, lucru care a provocat creşterea progresivă a dezamăgirii în rândurile populaţiei.

Pe moment, nu am realizat acest lucru, cu toate că regele a avut câteva momente de îngrijorare, îndepărtate definitiv de către prim-ministru. Totuşi, nemulţumirile deveniseră vizibile ici-colo, iar în 1976 eu am fost foarte mirată de mulţimea efectivelor de securitate din jurul nostru, atunci când ne deplasam în provincie. Securitate interzicea contactele mele cu populaţia – am mai spus – dar, într-un fel, Garda căpătase o anume supleţe. Acum nici nu mai era vorba despre aşa ceva.

În ziua de 21 martie 1976 am sărbătorit a cincizecea aniversare a dinastiei Pahlavi. Am ştiut atunci sigur ca se schimbase ceva în relaţia dintre popor şi monarhie. Am simţit-o pe pielea mea, cu un fior care m-a îngheţat brusc. Armonia, încrederea păreau umbrite de ceva insesizabil. În faţa mausoleului lui Reza Khan, soţul meu şi-a mai exprimat o dată devotamentul faţă de poporul iranian, după care a spus aceste cuvinte care acum îmi produc o tristeţe infinită: Suntem fiii acestui popor, ne-am născut pe pământul acesta şi în el vom fi îngropaţi.”

Să fi avut oare această bruscă evocare a morţii o legătură cu boala pe care mi-o ascundea? A doua zi am plecat pentru o scurtă perioadă de odihnă pe insula Kish şi cred că acolo buza lui superioară, anormal de umflată, m-a făcut să mă îngrijorez cu adevărat.

În lunile ce au urmat a luat o iniţiativă care, cu timpul, mi se pare că trăda neliniştea în ceea ce priveşte sănătatea lui: a început să mă iniţieze în afacerile ţării, alături de fiul nostru cel mare, Reza. De mai multe ori pe săptămână, eu şi cu Reza mergeam să discutăm cu prim-ministrul şi cu fiecare dintre miniştri în legătură cu dosarele deschise în acel moment. Am discutat şi cu conducătorii armatei şi cu reprezentanţii diferitelor instituţii şi cu parlamentarii. Pentru mine era o situaţia grea şi delicată, pentru că nu-mi imaginam nici măcar o clipă că aş putea să-i urmez la tron, dar în acelaşi timp trebuia să iau în serios această „pregătire”.

În clipa în care scriu aceste rânduri îmi aduc aminte că, în urmă cu trei ani, regele făcuse deja un prim pas în această direcţie. Pe 22 noiembrie 1973, conform arhivelor mele, regele îl convocase la Palat pe primul-ministru, pe reprezentanţii Parlamentului şi pe conducătorii armatei pentru a le lăsa, în prezenţa mea, un fel de testament politic: „Eu pot să dispar în orice clipă, le-a spus el pe scurt. Dacă acest lucru se întâmplă înainte ca prinţul moştenitor să fi împlinit vârsta egală pentru a-mi urma la tron, autoritatea îi va reveni reginei şi Contului de Regenţă. Forţele armate trebuie să-i rămâne credincioase reginei şi, mai târziu, tânărului rege. Ordinele trebuie ascultate, indiferent dacă pleacă de la o femeie sau de la un tânăr. Siguranţa şi viaţa noastră depind de acest lucru.” Astăzi, mărturia profesorului Flandrin dă o lumină nouă şi gravă acestei prime iniţiative: regele tocmai aflase că suferea de boala Waldenstrom.

Uneori mă nelinişteam:

— Sper ca bunul Dumnezeu să nu ne pedepsească aşa, dar dacă ţi se întâmplă ceva, ce trebuie să fac? Care e primul lucru pe care trebuie să-l fac?

Iar el, cu un zâmbet imperceptibil:

— O să te descurci foarte bine…

Zâmbeam şi eu. Eram sigură că aşa ceva nu se va întâmplă niciodată. El era încă tânăr, iar Reza nu mai avea mult până să împlinească douăzeci de ani, vârsta necesară pentru a urca pe tron.

Punerea mea la curent cu boala soţului a fost rezultatul unor lungi dezbateri între medicii care nu s-au gândit decât la binele pacientului. Iată ce-şi aminteşte din acele discuţii profesorul Flandrin: „Pe vremea aceea, în afară de generalul Ayadi şi de domnul Alam, Safavian era singurul iranian cu care puteam discuta în legătură cu problemele cauzate de acest secret impus. O asemenea taină era mai greu de suportat pentru el decât pentru noi, pentru că i se părea evident că într-o bună zi avea să suporte reproşuri fie din partea familiei pacientului, fie pentru că nu a dezvăluit nimănui aceste lucruri care puteau avea grave consecinţe politice. După ce am discutat de multe ori acest subiect între noi, ni s-a părut logic s-o informăm pe soţia pacientului. Această hotărâre a ridicat numeroase obiecţii, dar până la urmă toată lumea a fost de acord. Înainte de a-i dezvălui secretul Maiestăţii Sale Regina, care nu ştia nimic, am încercat să-l convingem pe rege să discute despre starea sănătăţii sale cu dânsa, dar el a evitat constant această discuţie. Aşa că am luat o hotărâre contestabilă, pentru că secretul medical trebuie păstrat şi faţă de apropiaţii pacientului, printre aceştia fiind şi soţia. Ceea ce ne-a determinat să facem acest lucru a fost grija noastră pentru starea lui de sănătate. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor ne-a demonstrat importanţa Maiestăţii Sale Regina, prin felul în care şi-a asumat îngrijirea soţului ei, mai ales în exil, bineînţeles, în măsura în care a avut puterea să acţioneze. Din cauza şanselor mari ca boala să se agraveze, am dorit ca soţia să fie informată pentru a fi pregătită moral şi psihologic pentru ceea ce inevitabil avea să se întâmple. Aveam deci un mesaj greu de transmis şi, în plus, trebuia să o facem în cel mai mare secret şi… pe la spatele – dacă pot să-mi permit – pacientului, al propriilor servicii secrete, al serviciilor noastre secrete, al prietenilor lui, al celor care nu-i erau prieteni, pe scurt, al curiozităţii tuturor. Şi încă un element care înrăutăţea situaţia: nu trebuia să ne dăm de gol nici faţă de rege, nici faţă de domnul Alam, «sesamul» nostru obişnuit, pe care nu-l mai puteam ruga acum să ne deschidă uşa.

Am montat cu Abbas Safavian scenariul unei întâlniri foarte stranii şi secrete. Singurul loc posibil pentru o astfel de întâlnire era Parisul. Teheranul fusese exclus din start; într-adevăr, acolo, în afară de organizaţia domnului Alam, secretul nu putea avea nici un fel de siguranţă. Aşa că am rămas destul de confuz în legătură cu condiţiile întâlnirii de care vă amintiţi, cu siguranţă, pentru că a fost emoţionantă. Eram acolo toţi patru, dumneavoastră, domnul Milliez, Safavian şi cu mine. Condiţiile cerute pentru întâlnire nu fuseseră obişnuite, iar regina nu ştia încă nimic precis în legătură cu motivele pentru care doream s-o vedem şi, mai ales, de ce voiam s-o vedem în asemenea condiţii. Safavian, care era rector la Universitatea din Teheran, avea ocazia s-o întâlnească pe suverană pentru a discuta probleme universitare şi a ştiut s-o convingă de importanţa acestei întâlniri. Vă amintiţi, cu siguranţă, mai bine decât mine, de acea primă întâlnire cu Maiestatea Sa Regina, pentru că dumneavoastră şi apoi domnul Milliez i-aţi dat informaţiile pentru care o chemaserăm. Eu n-am făcut decât câteva comentarii, la cererea dumneavoastră, legate de supravegherea medicală. Vestea era greu de suportat. Soţul ei, care părea atât de sănătos, era în realitate grav bolnav, avea o afecţiune a sângelui, cronică, deci foarte serioasă. Mai mult încă, el ştia şi nu dorise să spună nimic. Toate acestea trebuiau măcar înţelese, dacă nu acceptate, într-un timp aşa de scurt şi apoi păstrate numai pentru sine; şi chiar mai complicat decât atât, cum să-i spună soţului ei că ştia totul? Singura soluţie pentru ea era să obţină autorizarea unei convorbiri oficiale cu medicii francezi fără ca soţul ei să ştie că ea se întâlnise cu ei pe ascuns. A reuşit să obţină această întâlnire, aşa că, în cursul următoarei noastre escală, tot la Teheran, am fost invitaţi la regină, cu ştirea Maiestăţii Sale. Secretul nostru mai fusese împărtăşit deci şi altei persoane, iar numărul de oameni informaţi cu privire la boala regelui n-a mai crescut până în momentul agravării situaţiei la Bahamas şi mai ales la Mexico, în ajunul plecării spre New York.”

Întoarsă la Teheran, în iunie 1977, cum am reuşit să-l conving pe rege să-mi povestească despre boala lui? Nu-mi amintesc exact, s-a întâmplat pur şi simplu. Mi-a vorbit în termeni banali, mi-a spus că avea o problemă cu trombocitele şi cu globulele roşii, dar că medicamentele pe care le lua reuşeau să corecteze anomalia respectivă. Secretul fiind dezvăluit între noi, n-a ezitat în lunile următoare să-mi vorbească despre afecţiunea lui. Dar o făcea într-o manieră uşoară, îmi dădea impresia că nu realiza gravitatea bolii sau că îşi dădea seama cât este de grav şi voia să mă protejeze. Îşi palpa splina de faţă cu mine şi spunea: „Ia te uită, mi se pare că e mai umflată azi! Tu ce crezi?” Încercam să-mi dau seama singură şi spuneam: „Da, într-adevăr, e puţin umflată…” sau: „Nu, e mai bine decât ieri.”

Dar conversaţiile noastre nu mergeau dincolo de aceste remarce din moment ce se presupunea că eu nu ştiu nimic, în afară de ceea ce-mi spusese el: un dezechilibru în compoziţia sângelui. Era foarte greu pentru mine şi în acelaşi timp foarte trist: trebuia să port singură această spaimă care îmi zdrobea inima, nemaiputând să-l ajut. „Dacă ar fi de acord ca eu să ştiu totul, am putea măcar să vorbim deschis, n-ar mai trebui să ducă singur această povară, aş putea să-l ajut, i-aş transmite o parte din energia mea.”

Scriu asta, dar continui să ignor, chiar şi astăzi, faptul că el nu era conştient de boala lui în a doua jumătate a anului 1977 şi de-a lungul anului 1978. În această perioadă, medicii francezi au cerut o a doua întâlnire cu mine, la Palatul Niavaran de data aceasta. Ei mi-au spus că simţeau necesitatea de a-l informa cu privire la gravitatea bolii lui şi, cum eu mi-am manifestat mirarea, mi-au mărturisit că nu pronunţaseră niciodată în faţa lui cuvântul „cancer” şi că folosiseră denumirea, puţin explicită pentru cineva care nu lucrează în domeniul medicinii, de „boala Waldenstrom” sau limfom.

Deci, dacă înţelegeam eu bine, ştiam mai multe decât soţul meu. Acest lucru m-a făcut să simt că purtam o responsabilitate morală şi politică foarte mare. Le-am spus că trebuia să-i mărturisim imediat totul soţului meu. „El are forţa şi curajul să afle, am subliniat eu şi responsabilităţile lui îi cer să aibă tot timpul o viziune justă asupra stării lui de sănătate.” Am mai spus că pentru el va fi cu siguranţă mult mai uşor să suporte şocul acum, cât mai era încă în formă bună, decât în momentul în care forţele vor începe să-i slăbească. După această discuţie medicii m-au asigurat că urmau să încerce să-i mărturisească, dar tot fără a pronunţa de faţă cu el cuvântul „cancer”.

E posibil, oare, ca regele să nu fi înţeles? Cuvintele pe care i le-a spus preşedintelui Giscard d'Estaing cu ocazia întâlnirii lor de la Saint-Moritz, din iarna lui 1975, îmi întăresc şi mai mult presupunerile.

În momentul în care preşedintele francez s-a mirat de ritmul accelerat al dezvoltării Iranului, soţul meu i-a mărturisit, fără nici o altă explicaţie: „Problema mea e că nu mai am destul timp. Nu voi mai rămâne la putere multă vreme. Intenţionez să renunţ în şapte sau opt ani. Atunci voi avea mult peste şaizeci de ani. Aş prefera să renunţ mai devreme, dar fiul meu este încă prea tânăr. Voi aştepta să fie pregătit. Dar vreau ca esenţialul să fie realizat înainte să ajungă el la putere. Va avea şi aşa destule greutăţi la început. Eu sunt cel care trebuie să desăvârşesc transformarea Iranului! Şi sunt hotărât s-o fac.”

Pentru a nu-mi da impresia că era conştient de boala lui, avea mare grijă de felul în care arăta. Tot timpul m-am întrebat dacă ştia sau nu.

Şi medicii au rămas în expectativă, aşa cum o arată profesorul Plandrin în lunga lui corespondenţă cu Jean Bernard. Evocând acea întâlnire în cursul căreia intenţiona să-l alarmeze pe suveran, domnul Flandrin i-a scris maestrului său: „În dimineaţa aceea aţi încercat să reluaţi discuţia despre despre o posibilă evoluţie a acesteia, bineînţeles, cu toate precauţiile şi nuanţele pe care le datoram pacientului. Regele a avut o reacţie care, după părerea mea, ne permite să excludem complet posibilitatea ca el să nu fi realizat ceea ce voiam să-l facem să înţeleagă. Fiul lui cel mare era atunci la o şcoală a Armatei Aviaţiei Americane. El ne-a spus: «Tot ce vă rog este să vă mai ocupaţi de sănătatea mea încă doi ani, pentru ca prinţul moştenitor să aibă timp să-şi termine şi ultimul an de şcoală şi să mai stea apoi un an în Teheran.»

Mai târziu, când eram cu domnul Alam pe fieful Iui din Birdland, în munţii din estul Iranului, acesta mi-a vorbit mai mult despre el şi despre rege. Legat de personalitatea maestrului său, mi-a vorbit despre câteva trăsături paradoxale, dar cu siguranţă adevărate. Într-o zi mi-a spus de exemplu: «E extraordinar că un asemenea om, cu o astfel de putere, a putut rămâne atât de naiv în anumite privinţe, acordând atâta încredere interlocutorilor săi.» Altădată însă: «Obişnuit încă din copilărie să fie propriul său personaj, regele are o capacitate uimitoare de a se controla şi este capabil să ascundă complet ceea ce gândeşte şi ceea ce ştie». Mi-a mai spus şi că a verificat adesea aceste calităţi. De pildă, când mergea să-i spună regelui un lucru pe care acesta îl aflase deja, iar regele nu lăsa să se vadă nici măcar o clipă că fusese deja informat. Acest lucru m-a făcut să înţeleg că nu trebuia să ne bazăm pe impresiile noastre, pentru a ne da seama dacă regele înţelesese cu adevărat ceea ce îi comunicam noi despre sănătatea lui.”

Conştient că zilele îi erau numărate, soţul meu a început să pregătească ţara pentru prinţul moştenitor. Repetase de mii de ori că fiul lui nu trebuia să guverneze aşa cum o făcuse el; că moştenind o ţară ieşită din starea de subdezvoltare, Reza avea sarcina s-o conducă spre democraţie. În primăvara lui 1977, această liberalizare a regimului începea să fie cerută cu din ce în ce mai multă nerăbdare de opoziţia politică şi de intelectuali, în special de un ziarist care îl va susţine mai târziu pe Khomeini şi pe mollahi. Într-o scrisoare deschisă adresată suveranului, acesta îi cerea să respecte Constituţia şi să acorde ţării o libertate de expresie echivalentă cu cea din Europa Occidentală şi din Statele Unite. Shapur Bakhtiar şi Mehdi Pazargan au luat şi ei atitudine în acest sens.

Regele a hotărât să accelereze lucrurile în această direcţie. Pentru a arăta clar poporului că venise vremea schimbării, la mijlocul verii lui 1977, a schimbat conducerea guvernului, înlocuindu-l pe domnul Hoveyda cu un om deosebit de onest, strălucitor, cultivat, Jamshid Amuzegar.

„Trecea, pe bună dreptate, drept un om absolut integru, avea să scrie soţul meu în Memorii, era secretarul general al Partidului Renaşterii, ceea ce îi permitea să conteze pe sprijinul acestei mişcări. Hotărârea mea de a schimba prim-ministrul nu însemna în nici un caz că domnul Hoveyda nu-şi mai merita funcţia. Dimpotrivă, acest bărbat fin şi cultivat îşi servise ţara în mod exemplar timp de treisprezece ani, dar puterea te consumă şi el însuşi a fost foarte încântat să pună o anumită distanţă între el şi problemele statului. Pentru a-i demonstra că aveam în continuare încredere deplină în el, l-am făcut ministru al Curţii, funcţie care îmi permitea să-l păstrez aproape de mine şi să discut zilnic cu el. Încă de la constituirea noului guvern, m-am declarat interesat de principiul liberalizării, cu condiţia ca aceasta să se facă fără să provoace dezintegrarea ţării.”

Sarcina noului prim-ministru era, cu siguranţă, delicată pentru că urma să administreze această deschidere, dar şi creşterea nemulţumirilor cauzată în special de dezamăgirea care urmase boom-ului petrolier. Planul regelui, atât de promiţător, fusese abandonat în favoarea unei economii riguroase, care risca să înmulţească numărul plângerilor.

Revendicările în vederea deschiderii şi liberalizării regimului nu erau ceva nou, dar ele se accentuaseră în noiembrie 1976, după venirea la Casa Albă a preşedintelui democrat Jimmy Carter. Regele întreţinuse relaţii strânse cu predecesorii lui republicani, în special cu Richard Nixon, cu care rămăsese prieten. Credea că administraţia americană înţelegea dificultăţile imense cu care se confruntă pentru scoaterea ţării din starea de subdezvoltare şi că erau de acord cu toţii că acest lucru nu era posibil fără o anumită autoritate. Conducătorul diplomaţiei americane, republicanul Henry Kissinger care cunoştea bine Iranul, avea o mare admiraţie pentru opera realizată de suveran în doar un deceniu. În timpul campaniei electorale Jimmy Carter vorbise despre drepturile omului, despre libertatea popoarelor, subiect foarte frumos, atunci când nu iei în considerare contextul economic şi cultural al fiecărei ţări în parte. Dar ce importanţă mai au toate acestea? Opoziţia iraniană văzuse în Carter un aliat pentru lupta lui de mâine şi, fără îndoială, vântul revendicărilor din primăvara lui 1977 n-ar fi suflat cu aceeaşi putere, dacă altcineva ar fi venit la putere la Casa Albă.

Numirea noului prim-ministru nu a domolit cererile de schimbare. În octombrie 1977, Uniunea Scriitorilor Iranieni a organizat la Institutul Goethe din Teheran, ataşat pe lângă Ambasada Germaniei, câteva seri de poezie care reuneau uneori până la cincisprezece mii de persoane. Dincolo de cuvinte, mesajul era clar: intelectualii erau nerăbdători să păşească într-o nouă eră.

În noiembrie am plecat într-o vizită oficială în Statele Unite: vizită foarte importantă pentru că soţul meu urma să se întâlnească pentru prima dată cu noul preşedinte. Cum avea să se deruleze discuţia dintre ei? Unul tocmai venea la putere, celălalt domnea de treizeci şi şapte de ani…

Sosirea noastră la Casa Albă a fost un moment dificil. Manifestanţii se adunaseră în spatele cordoanelor de poliţişti, unii să ne aplaude, alţii să ne insulte şi când cei doi conducători de stat au rostit primele vorbe pe peluză, în faţa unei mulţimi de ziarişti şi personalităţi, au izbucnit primele scandaluri între manifestanţi, aşa de puternice, că poliţia a trebuit să intervină utilizând gazul lacrimogen. Gazul a ajuns şi până la noi, aşa că telespectatorii din întreaga lume au putut asista la această scenă incredibilă: preşedintele Statelor Unite şi suveranul Iranului tuşeau şi-şi ştergeau ochii, fără să-şi întrerupă alocuţiunile.

Apoi, am intrat în salon. Preşedintele Carter şi soţia lui ne-au rugat să trecem peste acest incident, erau foarte jenaţi, iar eu îmi aduc aminte că pe vremea lui Nixon manifestanţii nu fuseseră niciodată lăsaţi să ajungă atât de aproape. Să nu fi fost, oare, amestecată voinţa administraţiei de a ne pune în încurcătură, de a ne arăta clar că opoziţia începea să se facă auzită? Primele discuţii dintre soţul meu şi preşedintele Carter au înlăturat această impresie neplăcută. Regele, care era într-o formă foarte bună în zilele acelea, a expus pe larg viziunea lui asupra raporturilor de forţă din lume, după care a vorbit despre rolul pe care avea să-l joace Iranul în contextul mondial. Preşedintele şi consilierii lui au mărturisit mai târziu că au fost convinşi şi impresionaţi de analizele suveranului. În aceeaşi seară, Jimmy Carter s-a lansat într-un elogiu înflăcărat adresat soţului meu, care nu se aştepta la acest lucru şi a fost emoţionat. Cu ocazia primului interviu avea să declare ziariştilor că prima zi în America i-a adus „lacrimi dimineaţa, dar şi seara”.

Afară, manifestările ostile au continuat chiar sub ferestrele noastre. În mod evident, autorităţile nu primiseră ordin să ne protejeze. Ba chiar mai rău: se pare că manifestanţii aflaseră programul nostru particular. Am avut neplăcuta surpriză de a merge la o clinică în statul Minnesota în vederea unor analize şi de a descoperi vreo douăzeci de manifestanţi agitând steaguri ostile monarhiei. Mult mai târziu, un compatriot care făcea parte din opoziţie ne-a mărturisit că, într-adevăr, administraţia americană le dezvăluise nişte informaţii care ar fi trebuit să rămână confidenţiale.

În cursul acestei călătorii am descoperit cu stupoare portretul unuia dintre mollahii noştri, fluturat de către un grup de studenţi. Aceştia cereau mai multă libertate, ceea ce înţelegeam, dar nu vedeam în ce fel un mollah ar putea simboliza pentru ei ideea de deschidere, de modernitate. Dacă exista o categorie socială care să se fi opus cu adevărat eforturilor regelui de deschidere către modernitate, aceasta era partea conservatoare a clerului! De la dreptul de vot acordat femeilor, la revoluţia agrară şi la alfabetizare, soţul meu s-a izbit constant de opoziţia anumitor mollahi (e adevărat, cu unii dintre ei a întreţinut relaţii foarte bune, mai ales cu ayatollahii Hehbahani şi Khonsari). Ei dominaseră universul spiritual timp de secole şi vedeau în progres, în deschiderea către exterior, o ameninţare a hegemoniei lor.

Am întrebat cine era mollahul adulat de către tinerii noştri nifestanţi şi a cărui figură nu-mi spunea nimic. „Este ayatollahul Ruhollah Khomeini”, mi s-a răspuns. Numele acesta îmi trezea amintire veche. După ce ţinuse o serie de discursuri împotriva emancipării femeii şi după ce ridicase grupuri de revoltaţi împotriva Revoluţiei Albe, bărbatul acesta fusese arestat, graţiat de către rege şi apoi exilat. De mai bine de zece ani nu mai trăia în Iran şi dacă n-aş fi fost martora apariţiei portretului lui pe străzile din New York, în mâinile tinerilor manifestanţi, aş fi spus că ţara îl uitase, aşa cum îl uitasem şi eu.

Câteva săptămâni mai târziu, preşedintele Carter împreună cu soţia lui au trecut prin Teheran în călătoria lor spre New Delhi şi s-au oprit la noi să sărbătorim împreună Anul Nou 1978. Aceasta iniţiativă era dovada clară a impresiei puternice pe care i-o lăsase soţul meu noului preşedinte american. Regele a considerat de bun augur solicitudinea pe care i-o arăta domnul Carter.

Pe 31 decembrie 1977 am primit cuplul american la Palatul Niavaran. Nu voi uita niciodată încrederea pe care o avea regele în viitor, în acel ajun al anului 1978, viitor care avea să se dovedească a fi atât de dramatic: „La noi în ţară, potrivit tradiţiei străbune, a remarcat regele, vizita primului musafir al noului an este un semn bun sau rău pentru tot anul care vine. Ţinând cont de faptul că Anul Nou se sărbătoreşte de obicei o dată cu venirea primăverii şi că musafirii noştri din seara aceasta sunt nişte persoane pe care le admirăm aşa de mult, considerăm că vom avea un an excelent.”

Atunci Jimmy Carter s-a ridicat şi a spus aceste cuvinte elogioase pentru monarhie. Niciodată până atunci un preşedinte nu mai făcuse un asemenea elogiu unui suveran: „Iranul, a spus el, al cărui destin este admirabil condus de către şah, este o insulă de stabilitate într-una din regiunile cele mai tulburi ale lumii. Trebuie adus un omagiu Maiestăţii Sale, măreţiei sarcinii pe care o îndeplineşte în Iran, respectului, admiraţiei şi dragostei pe care i-o poartă poporul său.

Mergând împreună cu şahul pe minunatele străzi ale Teheranului, am văzut mii de oameni care se strânseseră pentru a-mi arăta prietenia lor. Şi am mai văzut şi sute, poate chiar mii de americani care au venit să-şi salute preşedintele aici, în această ţară, care a ştiut să-i adopte şi să-i facă să se simtă ca la ei acasă.

Poporul vostru şi conducătorii naţiunii noastre împărtăşesc acelaşi respect profund pentru cauza drepturilor omului.

Nici un alt popor de pe pământ nu e la fel de aproape de noi în organizarea militară a securităţii reciproce. Nici o altă naţiune nu e în relaţii la fel de strânse cu noi în privinţa cu problemelor regionale care ne privesc şi pe unii şi pe ceilalţi. Nu mai cunosc nici un alt conducător de stat cu care să fiu atât de bun prieten, pentru care să am un respect atât de mare.”

Regele Hussein al Iordaniei venise la Teheran cu două zile mai devreme şi îşi prelungise vizita pentru a-l întâlni şi pe preşedintele Carter. După dineul oficial, a venit cu noi în bibliotecă, unde îi invitasem pe soţii Carter pentru a sărbători împreună Anul Nou. Îmi aduc aminte cu plăcere de seara aceea care a fost calmă, prietenoasă şi călduroasă. Regele Hussein, soţul meu şi preşedintele Carter au stat de vorbă, începând astfel să se cunoască reciproc. Reza se ocupa de muzică.

Un an mai târziu părăseam Iranul şi pe 4 noiembrie 1979, la mai puţin de doi ani după această întâlnire, zbirii Revoluţiei Islamice violau spaţiul Ambasadei Americane de la Teheran şi-i luau ostatici pe cei şaizeci şi şase de americani care se aflau acolo.

Primele manifestaţii au izbucnit pe 7 ianuarie 1978, în oraşul sfânt Qom. În ziua aceea, studenţii la Teologie au folosit ca pretext un articol scris de ayatollahul Khomeini şi publicat în cotidianul Ettelalat, pentru a ieşi în stradă. Qom este oraşul în care ayatollahul Khomeini predase până în 1963. În acel an avuseseră loc răscoalele instigate de el împotriva reformelor adoptate prin referendum. După plecarea lui în exil, am aflat noi mai târziu, unii dintre elevii lui i-au întreţinut legenda. Acest articol venea la momentul potrivit pentru discipolii lui Khomeini: ei puteau să blesteme şi să mobilizeze populaţia în numele lui.

Mişcarea a degenerat cu mare repeziciune şi pe 9 ianuarie manifestanţii au atacat edificiile publice. Au distrus tot ceea ce repre zenta pentru ei modernitatea: cinematografele, restaurantele, şcoliie de fete. Poliţia a fost nevoită să intervină restabilind ordinea, dar cu preţul vieţii a opt oameni: şase din rândurile protestatarilor şi doi din rândurile forţelor de ordine.

„Începând din acel moment, va scrie regele în Memorii, tactica doliului a permis celor care manipulau masele să se mobilizeze la fiecare patruzeci de zile pentru noi manifestări, aşa de violente, ca puteau degenera oricând în noi răscoale, puteau face noi victime. Astfel, furia populaţiei credule şi în acelaşi timp visătoare a fost dusă la paroxism. Într-adevăr, potrivit tradiţiei musulmane, părinţii şi prietenii decedatului trebuiau să se întâlnească la mormântul lui peste patruzeci de zile de la îngropare. Nu pot să mă gândesc decât la faptul că au fost capabili să exploateze în scopuri politice un fapt atât de cutremurător: moartea.”

Pe 18 şi 19 februarie, la patruzeci de zile după evenimentele dramatice de la Qom şi sub pretext că sărbătoresc doliul victimelor, au fost organizate manifestaţii serioase la Tabriz, capitala Azerbaidjanului. Pentru prima oară, opoziţia politică, studenţii şi Bazarul s-au unit cu clerul pentru a cere mai multă libertate şi mărirea salariilor. Această coaliţie era inexplicabilă pentru noi: cum era posibil ca oamenii care cereau „occidentalizarea” mai rapidă a regimului şi a societăţii să defileze alături de mollahii şi de teologii în devenire, care cereau exact contrariul: întoarcerea la rigorile religiei, închiderea Iranului în faţa influenţei culturale a Occidentului „imoral”, vălul obligatoriu pentru femei etc. Încă o dată, protestele s-au transformat în revoltă. Manifestanţii au distrus şi au incendiat tot ceea ce simboliza „coruperea” pentru islamişti: cinematografe, magazine de băuturi, cluburi de lux, dar şi edificiile statului, cum ar fi Palatul Tinerilor şi sediul Partidului Rastakhiz. Copleşită de valul de ură şi de violenţă, poliţia a fost obligată să ceară ajutorul armatei. Din nou ciocnirea s-a soldat cu morţi în ambele tabere. Armata era perfect antrenată pentru apărarea ţării, dar nu fusese deloc pregătită pentru operaţiuni de poliţie urbană. Îmi aduc aminte acum că administraţia americană refuzase să ne dea gloanţe de cauciuc şi gaze lacrimogene, complicându-ne astfel situaţia.

Renunţând pentru prima data în mod deschis la tăcere, ayatollahul Khomeini, pe atunci refugiat în Irak, s-a felicitat pentru această dramă cu următoarele cuvinte al căror cinism m-a umplut de groază: „Mişcarea noastră nu este deocamdată decât o plantă fragilă care are nevoie de sângele martirilor pentru a deveni un copac puternic.” Ce era oare în inima acelui om care dorea moartea alor săi?

Pe 29 martie, sub pretextul celebrării victimelor din Tabriz, au avut loc manifestaţii în mai multe oraşe, în special în Teheran. Soţul meu dăduse instrucţiuni stricte responsabililor forţelor de ordine, armatei şi poliţiei pentru a se evita o a treia vărsare de sânge. Dar era nevoie de martiri, aşa că s-au găsit.

„Cinismul manifestanţilor n-a cunoscut limite, avea să declare mai târziu regele. Mi s-au raportat cazuri de oameni care muriseră natural, din cauza unei boli sau într-un accident, ale căror trupuri au fost luate în momentul în care fuseseră aduse la cimitir, ridicate pe umerii câtorva bărbaţi mai puternici şi plimbate prin tot oraşul, însoţise de strigăte sălbatice: «Iată încă o victimă a regimului! Încă o crimă a SAVAK-ului!» „

Informaţiile date de către Mohsen Rezati, comandantul Armatei Gardienilor Revoluţiei Islamice, rezumă strategia insurecţională folosită în tot anul 1978: „Organizam funeralii false pentru ca faptele să fie comentate şi răspândite de către media. Sicriele erau pline cu arme, mai ales arme albe care puteau fi folosite pe loc în cazul intervenţiei forţelor de ordine. În cimitir erau permanent bocitori şi bocitoare, care reprezentau o armă politico-religioasă pentru Revoluţie. Foloseau haine pătate cu sânge ca arme psihologice, politice şi de propagandă pentru a impresiona şi a răscula poporul”.

Alţi martori mi-au povestit cum văzuseră la universitate nişte studenţi „fabricând” un „martir”: unul dintre ei s-a întins pe o targă, ceilalţi l-au acoperit cu un cearşaf peste care au vărsat un borcan cu sânge. Au ridicat targa pe umeri şi au plecat pe străzi strigând: „L-au ucis! L-au ucis!” Aveam în general impresia că erau organizaţi remarcabil şi că erau foarte bine susţinuţi financiar: manifestaţiile erau perfect pregătite, nu lipsea nimic: nici megafoanele, nici măştile de gaze şi nici armele.

O dată cu trecerea săptămânilor a devenit evident faptul că „liberalii” şi oamenii de stânga, care nu aveau nimic în comun cu islamiştii, aderau la mişcarea lor pentru a accede la mase. Astfel religia era manipulată astfel încât să împingă poporul la revoluţie tocmai de către comuniştii care, dacă ajungeau la putere, aveau ca obiectiv, printre altele, interzicerea practicii religioase… Fiecare componentă a acestei coaliţii revoluţionare heteroclite – preoţi, liberali, marxişti – aveau în momentul acela interes să se alieze cu ceilalţi, dar era evident că, dacă ar ajunge într-o zi la conducerea ţării, n-ar avea nici o ezitare în a-şi elimina foştii asociaţi. Ceea ce s-a şi întâmplat până la urmă.

Pentru moment însă, coaliţia ţinea şi obţinuse chiar şi ajutorul vânzătorilor din Bazar, acea burghezie religioasă, bogată şi cu mare influenţă în oraşe. Bazarele avuseseră mult de câştigat de pe urma boom-ului petrolier şi mai ales datorită dezvoltării economice, se îmbogăţiseră. Îngrădiţi de politica strictă a guvernului Amuzegar şi nemulţumiţi de noile măsuri anticorupţie, care le stăteau în calea afacerilor, au pătruns în tabăra ayatollahului Khomeini, aducându-i un mare suport financiar, aşa cum vom vedea în continuare.

Manipulat de aceşti strategi cu interese diferite, tineretul şi-a pus cu inima deschisă forţa la dispoziţia acestor oameni lipsiţi de scrupule. „Au avut nevoie de trupe, va scrie regele. Şi le-au găsit în universităţi şi chiar în şcoli. S-au sprijinit pe o adevărată intoxicare a tineretului nostru. Cu succes, din păcate. Sigur, nu aştept ca tineretul să fie conservator. În toate ţările, tineretul se îndreaptă spre idealurile care i se par mai generoase. În numele dreptăţii, tinerii pot fi convinşi să facă lucruri mari. Dar de cele mai multe ori, acestea sunt şi cele mai rele.”

Martoră a acestor manifestaţii repetate care erau din ce în ce mai răsunătoare, pe de o parte nu puteam să-mi cred ochilor şi pe de altă parte eram foarte speriată. Lucrul cel mai greu de crezut era că tot ceea ce făcuse monarhia pentru Iran era descris de media occidentală ca fiind foarte rău. Chiar şi cei care îl lăudaseră pe rege la jnceputul anilor '70 îi stigmatizau acum opera. Iar aceşti ziarişti atât de grijulii în privinţa libertăţii păreau să vadă în Khomeini încarnarea triumfului spiritului asupra materiei, în vreme ce un filosof iranian îl considera un alt Gandhi! Noi, care cunoscuserăm exact sentimentele şi ambiţiile acestui om, consideram că toate acestea sunt cu mult deasupra adevărului. „Greşeala noastră, va spune mai târziu regele, a fost că nu ne-am folosit de propriile mijloace de comunicare în masă pentru a lupta împotriva acestei neîncetate intoxicări.”

Elita intelectuală şi politică a ţării a cerut să mă vadă, iar eu i-am primit pe toţi cu speranţa ascunsă că-mi voi putea ajuta soţul. Universitari, foşti lideri politici, sociologi, preoţi, ziarişti, cu toţii s-au perindat prin biroul meu. Şi ei erau depăşiţi de turnura pe care o luaseră evenimentele. Când îi întrebam ce trebuia făcut concret, primeam întotdeauna acelaşi răspuns: „Regele trebuie să apeleze la o personalitate de necontestat. La cineva popular, cinstit, inteligent.” Eram de acord, aşa că-i întrebam: „Şi la cine v-aţi gândit?” Invariabil, interlocutorii mei îmi spuneau numele unora dintre oamenii celebri, dar care dispăruseră dintre noi. „Înţeleg, dar dintre cei vii, la cine v-aţi gândit?” La întrebarea aceasta, singurul răspuns era o tăcere adâncă. Cauza acestei tăceri era opoziţia care discreditase întrega clasă politică de-a lungul anilor, pe unii acuzându-i de corupţie, pe alţii pentru că ar fi susţinut Statele Unite sau Anglia…

În timpul acestor întâlniri, un fost prim-ministru, cu o expresie de amărăciune şi de frică, mi-a reproşat cu o agresivitate prost ascunsă că am contribuit la transformarea Shirazului dintr-un locaş de cultură, într-unul de pierzanie. „Domnule ministru, asta e tot ce am făcut timp de douăzeci de ani?” l-am întrebat, iar el n-a mai putut decât să se bâlbâie, să se scuze, iar a doua zi să-mi trimită un Coran! Oamenii îşi pierduseră încrederea şi începeau să-şi piardă şi capul.

Începeam să simt deja degradarea atmosferei în cursul activităţilor mele din spitale, şcoli şi biblioteci. Vremurile când mă smulgeam de lângă oamenii din garda mea pentru a vorbi direct cu mulţimea entuziasmată erau apuse. Acum, simţeam clar că nu mai puteam face aşa ceva. Unii mă încurajau, dar alţii se ţineau la distanţă şi ostilitatea lor era evidentă. Iar acest lucru era deosebit de neliniştitor. Mă întorceam la palat şi încercam cu disperare să găsesc o cale de a le câştiga încrederea.

Tăcut şi grav, soţul meu continua să muncească de dimineaţa până seara. Slăbise şi părea obosit, iar acest lucru mă îngrijora mai mult decât orice. Oare trebuia să pun această schimbare a lui pe seama agravării bolii sau pe seama grijilor pe care i le provoca situaţia din ţară? Fiecare nouă manifestare de violenţă îl afecta puternic. „Dar de ce? De ce?” repeta el mereu, neînţelegând cum acel popor cu care se simţise atâta timp în comuniune putuse să asculte profeţiile confuze ale unui mollah obscurantist…

Marele ayatollah Kazem Shariat-Madari împărtăşea dezamăgirea soţului meu. El nu aproba fanatismul lui Khomeini şi-i trimitea mesaje regelui, prin care îi cerea să-i aresteze pe mollahii extremişti, cărora le dădea şi numele. El considera că mişcarea populară se va opri în momentul în care aceste persoane vor fi reduse la tăcere. Am văzut şi eu această listă pe care am descoperit şi numele lui Sadegh Khalkhali. Regele nu a fost de acord cu aceste arestări pentru că prefera o soluţie politică, doar astfel puţind fi restabilit dialogul dintre el şi popor.

În iunie, trei personalităţi ale Frontului Naţional, Shapur Bakhtiar, Dariush Foruhar şi Karim Sandjabi, un profesor universitar, au publicat o scrisoare deschisă adresată regelui, prin care îi cereau încă o dată să guverneze în conformitate cu Constituţia. Ei cereau desfiinţarea partidului unic, libertatea presei, eliberarea prizonierilor politici şi numirea unui guvern format dintr-un grup de personalităţi politice alese de către populaţie. Această modalitate de a se adresa public suveranului era complet nouă, un lucru care nu se mai făcuse până atunci în Iran, aşa că am avut senzaţia că aceste persoane acţionau astfel susţinute de către Statele Unite, de noua administraţie Carter. Dar asta nu era tot: aceşti trei oameni au afirmat că monarhia nu adusese nimic bun Iranului, în condiţiile în care în ultimii douăzeci de ani ţara a progresat în toate domeniile. Shapur Bakhtiar avea să fie ultimul conducător al guvernului ales de către rege. Ceilalţi doi semnatari ai acestei scrisori deschise aveau să se alieze cu Khomeini înainte de a sfârşi în mod tragic. Dariush Foruhar, o vreme ministru al Republicii Islamice, înainte AQ a se alătura opoziţiei, a fost ucis cu brutalitate împreună cu soţia lui. Karim Sandjabi a murit în exil.

După noile confruntări din mai de la Qom, după cele din iulie din oraşul sfânt Mashhad sub pretextul doliului pentru „martirii” din Qom, regele s-a hotărât să grăbească liberalizarea, aşa că pe 5 august 1978, cu ocazia zilei Constituţiei, a anunţat pentru primăvara lui 1980 desfăşurarea de alegeri legislative deschise tuturor formaţiunilor politice. Opoziţia nu cerea nimic în plus şi această decizie ar fi trebuit să-i îndeplinească doleanţele, numai că a fost interpretată ca un semn de slăbiciune din partea suveranului şi exploatată imediat de către liderii revoluţiei.

Pe 11 august au izbucnit noi confruntări la Esfahan, oraş în care a fost proclamată legea marţială.

Chiar atunci s-a petrecut şi catastrofa de la cinematograful Rex de la Abadan, cu scopul, dincolo de orice îndoială, de a radicaliza furia, de a trezi ura, de a marca un moment ireversibil în dezintegrarea ţării. Pe 19 august, când tocmai începuse filmul în cel mai mare cinematograf din Abadan, a izbucnit focul. Patru sute de oameni au murit arşi de vii… Nu aveam nici un dubiu în privinţa modului în care va fi exploatată această dramă, aşa că l-am chemat imediat pe prim-ministru, domnul Amuzegar, pentru a-l informa în legătură cu intenţia mea de a mă duce la Abadan pentru a fi alături de victime şi de familiile lor. El nu a fost de acord şi am avut brusc senzaţia că-şi pierduse încrederea în faptul că regele şi cu mine reprezentam puterea şi liniştea ţării. Am simţit că-şi schimbase părerea despre mine, că nu mai eram pentru el aceeaşi persoană care timp de douăzeci de ani vorbise sincer cu toţi iranienii. Dar a avut fără îndoială dreptate să nu fie de acord cu plecarea mea, pentru că în orele care au urmat, ayatollahul Khomeini, depăşind orice limită a bunului-simţ, a afirmat că guvernul era la originea acestei monstruozităţi…

De la începutul manifestărilor, mai mult de cincizeci de cinematografe fuseseră incendiate de către islamişti. Dacă întâmplarea sinistră de la Rex ar fi fost de origine criminală, era de la sine înţeles că fusese înfăptuită de aceiaşi fanatici. Ancheta întreprinsă avea să confirme acest lucru; iar autorul incendiului, un tânăr d 19 ani, membru al comandoului „Jamshid”, specializat în operaţiuni de sabotaj, s-a refugiat în Irak, de unde a fost salvat de Revoluţia Islamică. Aşteptând concluziile anchetei, acuzarea regimului de această tragedie a întărâtat spiritele împotriva monarhiei.

„La sfârşitul lui august, va scrie soţul meu în Memorii, şeful Securităţii, generalul Moghadam, a venit la mine după o discuţie cu o importantă personalitate religioasă pe care, evident, nu pot s-o numesc aici. Mi-a relatat propunerile interlocutorului său. Le rezum: «Domnule, vă implor, e nevoie de ceva spectaculos. Ar fi spre binele tuturor!» Moghadam mi-a repetat de câteva ori adjectivul folosit de către demnitarul pe care tocmai îl întâlnise: ceva «spectaculos»! Nu puteam rămâne indiferent la un asemenea mesaj, dar în situaţia în care eram, ce puteam face spectaculos? Am considerat că numai o schimbare a guvernului ar putea răspunde acestei aşteptări, un guvern căruia i-aş lăsa toată libertatea de acţiune.”

Alegerea noului prim-ministru îl preocupa mult pe rege – aşa cum mi-a dezvăluit el însuşi. Era nevoie de un om de acţiune, modern şi deschis, ireproşabil din punct de vedere moral. L-am propus pe şeful meu de cabinet, Hushang Nahavandi. Economist, format în Franţa, liberal convins, om cu spirit de decizie, domnul Nahavandi fusese rectorul Universităţii din Teheran şi avea foarte mulţi prieteni în rândul intelectualilor. În fine, era gata să conducă guvernul, ceea ce, în acel climat de răzmeriţă permanentă, era un act de curaj.

Regele l-a preferat pe Jaffar Sharif-Emami. Domnul Sharif-Emami avea o mare experienţă politică pentru că prezidase Senatul şi condusese guvernul timp de cincisprezece ani. În afară de aceasta, avea foarte multe contacte în lumea clerului. Prima lui declaraţie către ţară a fost că nu mai era „acel Sharif-Emami din trecut”, lucru care nu mi s-a părut foarte corect.

Schimbarea guvernului n-a avut efectul scontat şi joi, 7 septembrie, sfârşitul Ramadanului, a fost un pretext numai bun pentru o nouă manifestaţie pe străzile Teheranului. Pentru prima oară, răsculaţii au cerut plecarea regelui şi întoarcerea ayatollahului Khomeini. Cum apelul fusese lansat şi era foarte probabil ca a doua zi manifestaţiile să înceapă în toate oraşele ţării, noul guvern a decis instaurarea legii marţiale în unsprezece oraşe, printre care şi Teheranul, aflat sub comanda generalului Oveissi.

Când am aflat, am fost foarte îngrijorată şi m-am dus direct la rege să mă interesez cum aveau să fie avertizaţi oamenii asupra legii marţiale. Această lege interzicea manifestările, aşa că problema pe care mi-o puneam era una fundamentală. Dacă guvernul nu găsea o posibilitate să prevină populaţia, aceasta risca să iasă a doua zi în stradă, în mod ilegal, fără ca măcar să ştie acest lucru şi să dea peste trupele generalului Oveissi, care nu aveau reputaţia de a fi prea miloase. Mi s-a spus că ştirea urma să fie difuzată la radio în flash-uri speciale, din jumătate în jumătate de oră.

În realitate, informaţia n-a fost dată pe post decât începând de vineri, ce-i drept dimineaţa devreme, când însă sute de manifestanţi erau deja în stradă şi mulţi alţii nici măcar nu plecaseră acasă din ziua precedentă, aşa că nu puteau fi avertizaţi. Dar chiar dacă ar fi ştiut şi unii şi ceilalţi, oare, ar fi rămas sau s-ar fi întors acasă? Puţini, poate, dar măcar aceia ar fi fost apăraţi. Căci vinerea aceea de 8 septembrie, „vinerea neagră” cum au botezat-o revoluţionarii, avea să fie încă o zi de nenorocire pentru ţară.

Armata, care îi aştepta pe manifestanţi în Piaţa Jaleh, în partea de sud-est a Teheranului, primise ordine stricte de la generalul Oveissi. Confruntarea era cu atât mai greu de evitat, cu cât ambele părţi erau înarmate – palestinieni în costume de camuflaj, ascunşi în mulţime şi urcaţi pe acoperişuri, trăgeau în soldaţii noştri care ripostau. Au fost o sută douăzeci şi unu de morţi din rândurile manifestanţilor şi şaptezeci din rândurile forţelor de ordine.

În aceeaşi seară, ca pentru a confirma faptul că Iranul se cufunda în cel mai cumplit coşmar, a fost un cutremur foarte violent la Tabas, în provincia Khorassan, în estul Iranului, care s-a soldat cu 2700 de morţi! Cunoşteam bine Tabasul, un orăşel clasificat drept monument istoric, a cărui restaurare o supravegheasem îndeaproape.

Am avut senzaţia că mă clătinam sub ploaia loviturilor. Dumnezeule, când se vor termina toate? Citeam pe chipul soţului meu suferinţele îndurate. A considerat că în situaţia de faţă nu putea părăsi Teheranul, aşa că am hotărât să merg singură să fiu alături de sinistraţii de la Tabas. I-am mărturisit prim-ministrului intenţia, iar el m-a rugat să mai aştept puţin. Ascultându-l, mi-am dat seama că niciodată nu mai simţisem aşa de acut fragilitatea puterii şi nesiguranţa în care se afla conducerea ţării: domnul Sharif-Emami nu ştia cum voi fi primită, se îndoia de reacţiile populaţiei. În realitate, guvernul îşi pierduse simţul realităţii, era alimentat cu opiniile divergente ale politicienilor, ale militarilor şi ale clericilor. Am decolat spre Tabas cu inima strânsă. Clericii erau deja acolo, bine organizaţi şi îşi aduseseră şi ajutoare din rândul celor conduse de Leul-şi-Soarele-Roşu. A trebuit să înfrunt nemulţumirea şi chiar furia tuturor acestor oameni care sufereau. Se lansase un zvon, evident mincinos, care pretindea că regele îi autorizase pe americani să declanşeze explozii subterane în apropierea Tabasului, ceea ce explică cutremurul… Unii oameni spuneau chiar că seismul se datorează mâniei lui Dumnezeu! Am petrecut o zi acolo, încercând să-i ajut cum puteam şi să mai calmez spiritele. Personalităţile locale au profitat de prezenţa mea acolo pentru a-şi exprima starea de confuzie în care se aflau.

În zilele imediat următoare acelei teribile vineri, manifestaţiile au continuat. Regele răspunsese favorabil cererilor de deschidere, dar acum era nevoie ca populaţia să se liniştească pentru a fi posibilă concretizarea liberalizării regimului. În dezordinea aceea, nu se putea face nimic. Or, era evident că responsabilii revoluţiei voiau să vadă aplicarea reformelor promise şi, în special, a alegerilor libere.

„E evident, va scrie regele în Memorii, că dacă legea marţială ar fi fost aplicată în toată rigoarea ei, tribunalele ar fi trebuit să lucreze zi şi noapte. De fapt, legea marţială n-a fost nimic altceva decât un avertisment care n-a împiedicat cu nimic instigatorii. Oamenii noştri n-au deschis focul decât asupra incendiatorilor, a jefuitorilor, a membrilor comandourilor armate.”

Ordinele date acestor comandouri plecau de la moschei şi tot acolo erau organizate şi toate legăturile. Am văzut agitatori declarând că nu exista nici un fel de compatibilitate între islamismul integrist şi socialismul de tip sovietic. Această teză surprinzătoare a fost adusă la noi de către Combatanţii poporului (Mudjahedin-e-Khalq) – ei fuseseră antrenaţi în Liban şi Libia.

În ţările occidentale, presa de stânga evoca regimul înspăimântător, care nu era cel al teroriştilor, ci cel care fusese instaurat de către poliţie şi SAVAK. Dacă e să dăm crezare acestor ziare, mai mult de o sută de mii de opozanţi se aflau încă în închisorile şahului. Realitatea este aceasta: numărul prizonierilor politici n-a fost niciodată mai mare de 3164. În noiembrie 1978, nu erau mai mult de trei sute de prizonieri, toţi cu dosare criminale.

E clar că situaţia prerevoluţionară în care ne aflam fusese elaborată cu minuţiozitate. În oraşele cele mai importante, în care legea marţială rămăsese în vigoare, se constituiseră grupuri de hărţuire. Aceste unităţi erau dotate cu arme automate şi explozive, indispensabile panopliei de gherilă urbană.

Bineînţeles că au primit ordin să atace ambasadele şi serviciile guvernamentale. Scopul lor era să aducă ţara în pragul haosului cât mai repede posibil.”

Soţul meu se interesa fără încetare, îi întreba pe unii şi pe alţii pentru a afla care erau sugestiile lor în scopul reînnodării legăturilor cu diferitele comunităţi ale ţării. Mulţi dintre interlocutorii lui îi sugerau olosirea forţei, ceea ce el refuza, spunând că un suveran nu poate deschide focul asupra propriei ţări, fără să-şi piardă legitimitatea.

În acest context s-a hotărât să se adreseze poporului cu inima mai degrabă decât folosind dovezi raţionale, pentru că manifestanţii deeniseră surzi la aceste lucruri. Regele a fost emoţionant, ajunse chiar până la a recunoaşte că a făcut câteva greşeli şi, pe moment, am avut impresia că fusese înţeles, ascultat. În realitate, atitudinea lui a fost pe loc interpretată drept un nou semn de slăbiciune. Epuizaţi de tensiunea care dura de câteva luni, nu mai eram în măsură să ne dăm seama de violenţa şi de îndârjires adversarilor noştri; întindeam mâna unor oameni care ne condamnaseră deja la moarte.

În octombrie, scriam aceste câteva rânduri într-unul din carnetele mele: „Simt că nu mai există speranţă. Trebuie să luptăm pe toate fronturile. Pe lângă faptul că situaţia s-a înrăutăţit, mai sunt şi pesimistă… Şi atât de obosită… Continui să fac tot ce pot. Trebuie să fiu puternică… Este singurul mod… Sunt îngrijorată pentru copii”.

Şi puţin mai departe: „Trebuie să ajungem la un dialog cu oamenii. Nu există altă soluţie. Dar vor zice că noi, iranienii suntem nebuni, înfierbântaţi. Mă lămuresc. Aflu şi transmit informaţii, facem planuri. Când agitaţia va scădea, va mai exista, oare, cale de ieşire din acest coşmar?”

Duminică, pe 5 noiembrie, mii de manifestanţi mărşăluiau prin Teheran. Distrus din cauza celor ucişi cu două luni înainte în piaţa Jaleh, regele a ordonat de data aceasta forţelor de ordine să-i supravegheze pe răsculaţi, dar să nu deschidă focul decât în caz de necesitate absolută. Rezultatul a fost că soldaţii şi poliţiştii au fost călcaţi în picioare, iar răsculaţii au distrus totul în calea lor: cinematografe, bănci, instituţii publice. Ministerul Informaţiilor a fost jefuit şi Ambasada Marii Britanii a fost distrusă aproape în întregime, de foc. Ambasada Statelor Unite, apărată de soldaţi, a fost la un pas de a avea aceeaşi soartă.

În aceeaşi seară, Jaffar Sharif-Emami şi-a dat demisia, iar suveranul i-a aprobat-o.

La mijlocul lui octombrie, rafinăria din Abadan intrase în grevă. De la Neauphle-le-Château, din suburbia pariziană în care se refugiase, ayatollahul Khomeini chema populaţia la revoltă civilă şi la grevă generală, prin intermediul mijloacelor de comunicare franceze şi al secţiei BBC în persană (guvernul francez îl consultase pe soţul meu înainte de a acorda azil politic lui Khomeini, iar regele fusese de acord, gândindu-se că acesta va fi maji puţin periculos în Franţa decât în Libia sau în Algeria). Radioul englez difuza cu zel toate mesajele lui Khomeini. „BBC-ul e vocea mea”, obişnuia ă spună oaspetele de la Neauphle-le-Château. În 1941 acelaşi radio făcuse timp de opt luni campanie pentru plecarea lui Reza Khan, iar acesta chiar plecase, aşa că iranienii şi-au amintit şi au început să spună în toamna anului 1978: „Dacă BBC-ul face campanie împotriva şahului, înseamnă că a venit şi sfârşitul monarhiei.” Ţara fiind ameninţată cu o paralizie generală, regele a fost nevoit să formeze un guvern militar. În primul rând trebuia împiedicată căderea economiei şi de aceea oamenii trebuiau să se întoarcă la muncă.

Alegerea generalului capabil să evite acest pericol a fost obiectul mai multor discuţii. Unii îi recomandau soţului meu să-l ia pe generalul Oveissi, care era recunoscut pentru severitatea lui şi pe care revoltaţii îl supranumiseră „călăul din piaţa Jaleh”. Eu n-am fost de acord, dar decizia a aparţinut regelui care îşi cunoştea bine generalii şi care acţiona întotdeauna numai în folosul ţării.

În cele din urmă, pentru a avea destul timp să ia o decizie politică, soţul meu l-a numit în fruntea unui guvern provizoriu pe Golam Reza Azhari, şeful Statului-Major General. Generalul Azhari, om inteligent şi cu o cultură excepţională, era considerat o persoană cumpătată şi deschisă dialogului. Una dintre primele lui iniţiative a fost să-l aresteze pe fostul prim-ministru, pe domnul Hoveyda, lucru cerut de mulţi, chiar şi de armată. Se gândea că procesul lui Hoveyda va elimina nemulţumirile care alimentau agitaţia.

„N-am fost foarte convins că această idee era bine fondată, va scrie soţul meu, dar domnul Hoveyda, pentru care respectul meu a rămas acelaşi, era într-adevăr una dintre ţintele favorite ale opozi-ţiei. De fapt, eu eram cel pe care voiau să-l lovească prin intermediul lui.”

Da, soţul meu n-a fost de acord cu această arestare care l-a zguduit. Hotărârea a fost luată în cadrul unei reuniuni la care au participat mai mulţi membri ai guvernului şi înalţi responsabili ai lui. Toţi erau de acord cu arestarea domnului Hoveyda, iar mai mulţi miniştri fuseseră deja arestaţi în timpul guvernării lui Sharif-Emami şi în acelaşi timp cu domnul Hoveyda.

Regele a sfârşit prin a se supune majorităţii. Puţin mai târziu a spus că persoana cu care vorbise la telefon în timpul acelei zile era generalul Moghadam, şeful Securităţii, care îi spusese că, după părerea lui, „arestarea domnului Hoveyda era mai importantă în momentul acela decât dacă ai sau n-ai ce pune pe masă”.

Prezentă la acea adunare, n-am luat cuvântul pentru a mă opune încarcerării domnului Hoveyda, lucru care îmi sfâşia inima. Mă gândeam că trebuie să facem tot posibilul pentru binele ţării care se afla în mijlocul unui uragan ce ameninţa să o distrugă. În acelaşi timp, responsabilii politici şi militari prezenţi acolo estimau că domnul Hoveyda era capabil să se apere şi să iasă cu capul sus din acel proces.

Astăzi, moartea înfiorătoare a lui Amir Abbas Hoveyda, asasinat în închisoare de către revoluţionarii islamişti, mi se pare o tragedie, dar niciunul dintre noi nu putea să-şi închipuie că detenţia lui cu scop strict politic se va termina în felul acesta. Imprevizibilă, cruzimea istoriei nu-mi uşurează cu nimic durerea.

Sosirea unui general la conducerea guvernului a avut un efect benefic. La rafinăria Abadan a reînceput munca, manifestaţiile au încetat ca prin minune şi, timp de câteva zile, străzile Teheranului au recăpătat aspectul normal. Greva generală, ordonată de ayatollahul Khomeini pentru data de 12 noiembrie, a fost un eşec.

De-a lungul acelor săptămâni teribile, am putut să-mi dau seama cât de dramatică era influenţa acestor clerici asupra spiritelor [14]. Doi tineri militari care se raliaseră cauzei islamiştilor, sergentul Abedi şi soldatul Salamatbakhsh, au deschis într-o zi focul asupra unui grup de ofiţeri care se rugau. Am fost informată că mulţi dintre ei au fost grav răniţi (au fost treisprezece morţi şi treizeci şi şase de răniţi). M-am dus acolo imediat să-i ajut şi să-i îmbărbătez pe cât îmi stătea în putere. A fost sfâşietor. Nu pot să uit încredereaa pe care am citit-o în ochii unuia dintre acei oameni pe care l-am ţinut de mână şi care peste câteva ore avea să moară… Vinovaţii au fost arestaţi şi condamnaţi şi mi-a fost comunicat conţinutul ultimei scrisori pe care soldatul Salamatbakhsh i-o scrisese mamei sale: „Am făcut asta din ordinul ayatollahului Khomeini şi-o să mă duc în rai. Dar nu te îngrijora, n-o să mă uit după Hurii (îngeri feminini, fecioare). O să te-aştept acolo sus.”

În aceeaşi perioadă, opozanţii au atras numeroşi oameni simpli sau naivi prin publicarea unei liste care cuprindea anumite personalităţi adepte ale monarhiei (ofiţeri superiori, oameni de afaceri, politicieni etc.), spunând câţi bani scosese din Iran fiecare. Cifrele, evident complet imaginare, erau destul de extravagante pentru a stârni populaţia. Noul prim-ministru, generalul Azhari, în încercarea lui de a dezamorsa cu repeziciune şi această nouă bombă, a publicat un comunicat prin care interzicea personalităţilor citate să părăsească teritoriul! Asta însemna că deja căzuse în cursă şi că acordase credit unor minciuni, iar efectul a fost cu adevărat dezastruos…

Răgazul care a urmat imediat după sosirea generalului Azhari la guvernare a fost de scurtă durată. La începutul lunii de doliu cu ocazia Moharram-ului, pe 3 decembrie, ţara s-a răsculat din nou. De la Neauphle-le-Château, ayatollahul Khomeini intoxicase ţara cu discursurile lui înflăcărate înregistrate pe casete. [15] Acum, în mii de case, oamenii ascultau cu religiozitate, ca pe nişte adevărate admonestaţii divine, apelurile acelui fanatic de a distruge tot, de a instaura o nouă ordine islamică. În serile stabilite de către ayatollah, la ora 20 fix, lumea începea să urce pe acoperişurile caselor pentru a striga împreună: „Allah-o-akbar” („Allah e cel mai mare!”).

Pentru mine, încă din fragedă copilărie, această rugăciune avea un efect liniştitor, dar m-am gândit că de acum înainte îmi va îngheţa sângele în vene ori de câte ori o voi auzi. Oamenii care au reuşit aşa ceva, să transforme o rugăciune într-un strigăt de ură, acei oameni fac o mare greşeală faţă de religie.

Pe 10 şi pe 11 decembrie, pentru Tasua şi Ashura, zilele aniversare ale martiriului imamului Hossein, ayatollahul Khomeini a chemat oamenii la manifestaţii în întreaga tară. Încă o dată ne puneam problema felului în care trebuia să reacţionăm. Legea marţială fiind încă în vigoare, generalul Oveissi a pledat pentru interzicerea manifestaţiilor în toată ţara. A anunţat că este pregătit pentru o lovitură în forţă, dar soţul meu, fidel eticii sale, a refuzat. Aşa că armata şi-a retras tancurile din centrul Iranului, afişând doar o prezenţă discretă în apropierea edificiilor publice. Mulţimea a umplut oraşul şi a scandat timp de două zile îndemnuri la răsturnarea monarhiei. Pentru prima oară s-au auzit voci printre răsculaţi care cereau instaurarea unei Republici Islamice.

„Atunci au început grevele care aveau să pună ţara în genunchi”, îşi va aminti regele: întreruperi de curent mai multe ore pe zi, greve ale celor care se ocupau de transporturi, de reţeaua de apă, de petrol; după care băncile, ministerele, toate sectoarele-cheie care, unul după altul sau toate la un loc, încetau lucrul şi paralizau viaţa naţiunii aruncând în stradă mulţimi fără ocupaţie, înrăindu-i pe oameni. Se ştie că e suficient să lipsească cinci sau şase persoane dintr-o centrală electrică pentru a înceta transmiterea curentului electric. Se ştie că la fel se întâmplă şi în centrele de pompare a petrolului. Acest număr mic explică faptul că greva revoluţionarilor a putut să fie perfect coordonată.

La sfârşitul lui decembrie, generalul Azhari care era prim-ministru de numai şase săptămâni a trebuit să renunţe la funcţia lui, victimă a unui infarct. Ţara era acum complet paralizată şi la limita asfixierii: din 26 decembrie exportul nostru de petrol încetase, nu mai ieşise din Iran… Nici măcar un baril de petrol.

Regele s-a gândit atunci să-l numească la conducerea Guvernului pe Gholam Hossein Saddighi, care fusese ministrul de Interne al lui Mohammad Mossadegh şi care se bucura de un mare respect din partea tuturor categoriilor de oameni. Domnul Saddighi a fost de acord, dar a cerut un răgaz de două săptămâni pentru a-şi forma guvernul, ceea ce era mult prea mult, în situaţia dramatică a ţării.

În acest context, generalii Oveissi şi Moghadam, care comandau Securitatea, au cerut să vorbească cu mine. Mi-au spus că situaţia era deosebit de gravă şi că, din punctul lor de vedere, dacă regele nu desemna un nou prim-ministru în următoarele două sau trei zile, se temeau că revoluţionarii vor lua palatul cu asalt. Mi l-au sugerat pe Shapur Bakhtiar, spunându-mi că, după părerea lor, acesta va accepta funcţia. I-am transmis regelui propunerile lor. Soţul meu nu era împotriva acestei alegeri, liderul Frontului Naţional reprezentând facţiunea opoziţiei fidelă Constituţiei. Anumite persoane l-au abordat pe domnul Shapur Bakhtiar, dar, de la o primă întâlnire, acesta părea că nu e de acord să vină la palat. Atunci i-am propus soţului meu să mă întâlnesc eu însămi cu domnul Bakhtiar, la mătuşa mea Louise Ghotbi, care era din familia Bakhtiar. Regele a fost de acord şi am organizat întâlnirea. Eu nu-l cunoşteam pe domnul Bakhtiar, care mi-a vorbit despre lipsa de libertate şi despre corupţie. I-am atras atenţia că ţara era în mare pericol. El mi-a spus că una dintre condiţiile lui ca să accepte să conducă guvernul era să-l eliberăm pe Karim Sandjabi, unul dintre cei alături de care conducea Frontul Naţional. I-am povestit regelui discuţia noastră. Regele l-a eliberat pe domnul Sandjabi, a cărui primă iniţiativă şi o spun aici cu mare tristeţe, a fost să-l glorifice pe Khomeini, înainte de a lua primul avion spre Neauphle-le-Château…

După ce acesta a plecat, domnul Bakhtiar a venit la palat.

„L-am primit, povesteşte soţul meu. Cred că generalul Moghadam însuşi l-a adus într-o seară la mine, la Palatul Niavaran, în afara orelor obişnuite de audienţă. Am avut o conversaţie îndelungată. Domnul Bakhtiar mi-a făcut multe demonstraţii de fidelitate faţă de monarhie şi a început să-mi arate că el era singurul capabil să constituie un guvern în perioada critică pe care o traversam. Cum s-a declarat dornic să respecte prevederile constituţionale, propunerea lui mi s-a părut acceptabilă.”

În acelaşi timp, anumite personalităţi, printre care se numărau ambasadorii Statelor Unite şi Marii Britanii, îl presau pe rege să părăsească Iranul pentru o vreme, considerând că plecarea lui ar contribui la calmarea spiritelor şi domnul Bakhtian era de aceeaşi părere. Acest lucru s-a aflat imediat, în special în rândurile conducătorilor de armată cărora regele le-a încredinţat puterea supremă. Hărţuiţi de luni de zile, ofiţerii şi soldaţii noştri asistaseră la fuga unui mare număr de cadre din ţară şi de aceea li se părea indispensabil ca regele să rămână la postul lui. „Dacă Maiestatea Sa pleacă, armata nu va rezista, mi-a mărturisit în particular şeful de Stat-Major, generalul Abbas Gharabaghi.”

Unii ofiţeri, printre care generalii Badrei şi Khosromdad, au propus ca regele să plece pur şi simplu pe insula Kish, până când vor restabili situaţia. Erau gata să facă orice, chiar să se sacrifice, dacă trebuia. În acelaşi timp, am primit şi eu o delegaţie de parlamentari care pledau în aceeaşi direcţie. Unii dintre membrii Guvernului, panicaţi de ideea că regele ar putea pleca, mi-au propus să înarmeze şi să ridice la luptă populaţia din regiunea lor, pentru a se opune răsculaţilor… În timpul ultimelor săptămâni, cea mai mare parte a ofiţerilor şi a guvernanţilor fuseseră ameninţaţi cu moartea, ca şi soţiile şi copiii lor. Unii dintre ei aveau să fie ucişi în primele zile ale Revoluţiei Islamice.

În sinea mea, nu credeam că plecarea regelui era soluţia pentru potolirea acestei uri oarbe, care se înteţea de la o zi la alta. Soţul meu gândea că aşa ar trebui să facă dacă acest lucru evita o nouă vărsare de sânge. Oare ce se putea petrece în mintea acestui om, care de treizeci şi şapte de ani consacra poporului, ţării, fiecare clipă a vieţii sale, care muncise atâta pentru a scoate Iranul din starea de subdezvoltare şi care se vedea acum alungat cu ură? Pe de altă parte, era epuizat din cauza luptei duble pe care o dusese în tot acest teribil an 1978: public, împotriva unui adversar – ayatollahul Khomeini – cu atât mai greu de învins, cu cât nu-şi dezvăluia scopul; pe ascuns, împotriva bolii.

În ciuda acestor greutăţi din ce în ce mai puternice, profesorul Georges Flandrin nu-şi întrerupsese călătoriile la Teheran. Recitesc acum scrisorile lui către profesorul Jean Bernard, care mă fac să retrăiesc atmosfera dramatică a ultimelor noastre luni în Iran.

„Dacă o luăm cronologic, în anul 1978, după moartea domului Alam, situaţia a început să se complice, cel puţin pentru noi. Dacă vă gândiţi la ultima călătorie pe care am făcut-o împreună în Iran, vă amintiţi cu siguranţă greutăţile pe care le-am întâmpinat pentru a intra în palat, locul în care l-am aşteptat pe prietenul nostru Safavian, cei o sută de paşi pe care i-am făcut pe stradă în speranţa ipoteticei maşini a generalului Ayadi, care trebuia să ne treacă de pichetul de gardă…

În timpul călătoriilor mele viitoare, până la sfârşitul anului 1978, acest gen de probleme şi altele încă aveau să se înmulţească. Moartea domnului Alam, urmată de cea a generalului Ayadi au avut ca efect dezmembrarea progresivă a organizaţiei pe care o serviserăm atât de bine şi atât de discret până atunci. Totuşi mecanismele de bază s-au menţinut, aşa că toate accesoriile obişnuite sosirii şi plecării noastre, cel puţin la aeroport, au rămas mereu aceleaşi, acţionând ca un automatism. În acelaşi timp, sejururile deveneau din ce în ce mai complicate, pentru că nu mai aveam acces la reşedinţa rezervată nouă şi mă cazam la hotel, unde trebuia să mă feresc să ies din camera mea. Dar cu cât evenimentele se precipitau, cu atât îmi doream mai puţin să scot nasul afară, pentru că penele de curent, manifestaţiile din stradă – la limita răscoalei uneori – făceau chiar problematice scurtele vizite pe care trebuia să le fac la palat duminica dimineaţa.

Pacientul însă rămânea mereu curtenitor, dar vizitele erau scurte şi, mai ales la ultimele întâlniri, l-am simţit extrem de încordat şi de preocupat. Din punct de vedere medical, discuţiile se învârteau în jurul neurosedativelor pe care trebuia să le ia sau nu. Prietenul nostru Safavian a fost aproape întotdeauna alături de mine în timpul acestor ultime consultaţii în Iran. Ultima mea vizită, la sfârşitul lui 1978, era cea de-a treizeci şi noua consultaţie (dintre treizeci şi cinci în Iran) a Maiestăţii Sale.

În timpul acestei vizite, pacientul a fost aproape de nerecunoscut, copleşit de o tensiune vizibilă şi care părea îngrozitoare: în dimineaţa aceea a trebuit să-l consult în timp ce asculta ştirile de la radio.”

Da, regele era epuizat. Luase acum decizia fermă de a pleca, de a părăsi ţara pentru o vreme. Dar disperarea celor apropiaţi lui şi mai ales a armatei m-a emoţionat puternic, ceea ce m-a determinat să-l rog să mă lase pe mine, cel puţin, să mai rămân în Iran.

— N-o să mă amestec în nimic, n-o să primesc pe nimeni, dar o să fiu aici la palat ca un simbol al prezenţei tale.

— Nu e nevoie să devii o Ioana d'Arc, mi-a răspuns el cu tristeţe şi m-a rugat să-i rămân alături.

Venise luna ianuarie. O ninsoare bogată a început să cadă peste Teheran.

„Ultimele zile, va scrie regele, au fost sfâşietoare, nopţile au fost fără somn. Trebuia să ne continuăm munca, deşi ştiam că se apropia plecarea.”

O tristeţe imensă se abătuse asupra întregului palat. Oamenii continuau să plece şi să vină, ca nişte automate. Îl surprindeam pe câte unul plângând pe ascuns. Le spuneam tuturor că urma să ne întoarcem, iar ei voiau s-o creadă la fel ca şi noi, dar pe dinăuntru aceeaşi spaimă ne îngheţa inima. Spre ce chinuri avea să ne mai poarte paşii istoria?

1. Fotografia mea preferată cu regele.

13. Iată-mă înconjurată de întreaga familie cu ocazia aniversarii a şaizeci de ani, la Greenwich, în Connecticut. În jurul meu, Nur, Reza, Ali-Reza, Jasmin, Leila, Iman şi Farahnaz (de la stânga la dreapta şi de sus în jos).