ABATELE ŞI PĂCĂTOASELE.

Montpellier, 6 martie.

Acum câteva zile, dr. Gr., care mă îngrijise cu câţiva ani în urmă, pe timpul uneia din crizele mele de depresie melancolică, mi-a spus:

Ştiu că, în încercarea de a vă alunga plictiseala, alergaţi din oraş în oraş în căutarea unor oameni ieşiţi din comun. De ce nu încercaţi să-l cunoaşteţi pe abatele d'Espagnac, preotul cel mai bizar din întreaga dioceză? Nu are enoriaşi şi nu slujeşte; aparţine unei familii foarte bogate şi locuieşte într-un castel ce îi aparţine, unul din cele mai frumoase şi mai vechi din Montpellier şi unde dispune de o capelă privată, o frumoasă grădină şi o bibliotecă aleasă care îl ajută să suporte mieroasa antipatie a confraţilor săi şi a înaltei societăţi.

— Dar în ce constă ciudăţenia sa?

Mergeţi să-l vedeţi şi o veţi afla; nu vreau să vă răpesc plăcerea surprizei.

Cu o mică scrisoare de recomandare mâzgălită de dr. Gr., astăzi am fost condus la abatele d'Espagnac.

Palatul în care locuieşte este aşezat într-unul din cele mai agreabile locuri dârî Montpellier; el datează, din cât mi-am putut da seama, din secolul al XVI-lea; este înconjurat de o mare grădină în stil Italian, cu garduri vii de merişor, grupuri de cedri sau de pini şi vase de marmură răspândite printre boschete de trandafiri.

Cu o amabilitate de aristocrat şi totodată de cleric, abatele d'Espagnac m-a primit în bibliotecă, unde, din capul locului, atenţia mi-a fost atrasă de un mare tablou în stil veneţian, reprezentând pe Maria-Magdalena ştergând picioarele Mântuitorului cu bogatele sale plete blonde.

— Doctorul Gr. îmi scrie, spuse curtenitorului abate, că vreţi să aflaţi cărei misiuni mi-am dedicat viaţa sacerdotală. V-o pot mărturisi de îndată, fără ocolişuri ipocrite: de foarte multă vreme m-am consacrat mântuirii postume a sărmanelor păcătoase, acelor femei frumoase şi nestatornice pe care istoria le-a făcut celebre în această lume, dar care acum, în lumea de dincolo, plâng şi suferă.

Aceste prime vorbe m-au nedumerit şi l-am privit mai cu atenţie pe abatele d'Espagnac. Trebuie să fi depăşit şaizeci de ani, dar este încă un bărbat frumos, cu trăsături nobile, luminate de pletele-i albe şi dese şi de doi ochi angelici, blânzi şi albaştri.

— Poate, reluă el, sunteţi mirat că un preot catolic, slugă respectuoasă a Sfintei Biserici Romane, a avut vocaţia de a-si dedica existenţa salvării acestor nefericite, mai celebre prin păcatele lor decât prin frumuseţea lor. Totuşi, trebuie să reflectaţi şi să înţelegeţi că fiecare din noi, creştinii, avem sfânta datorie de a-l imita, atât cât e posibil, pe Mântuitorul. Dar ne este imposibil, nouă muritorilor, să imităm în toate privinţele acest sublim model; trebuie să alegem o anumită latură, un episod, unul din acele acte particulare care pun mai bine în lumină infinita sa bunătate, în ceea ce mă priveşte, am avut mereu în minte, încă din tinereţe, întâlnirea sa cu Magdalena. Aş fi putut, aşa cum unii clevetesc, să mă consacru convertirii femeilor pierdute, celor în viaţă; dar înţelegeţi că o asemenea cale ar fi putut deveni extrem de riscantă, chiar periculoasă, pentru un tânăr preot sănătos şi fără diformităţi. Ţineam prea mult, chiar de atunci, să rămân fidel legământului făcut şi sfintei ungeri a preoţiei.

M-am gândit atunci că, în trecutul îndepărtat sau recent, au existat păcătoase vestite, cărora o parte din oameni le păstrează amintirea numai dintr-o curiozitate istorică sau din dragoste pentru tot ce este scandalos; dar nimeni nu intenţionează să facă ceva, în măsura posibilului, pentru nefericitele lor suflete. Cred cu convingere că cele mai multe dintre aceste femei sărmane nu au fost aruncate în tenebrele infernului, ciim se crede, ci aşa cum ne asigură cuvintele Mântuitorului adresate Magdalenei, ele se află în Purgatoriu. Or, Biserica noastră, interpretă fidelă a spiritului de iertare care alimentează sfânta noastră religie, ne învaţă că cei în viaţă se pot ruga pentru scurtarea suferinţelor celor aflaţi în Purgatoriu. Comuniunea Sfinţilor, care este una din cele mai minunate dogme ale Catolicismului, ne dă speranţa că putem uşura pedepsele morţilor, dacă aceştia nu au fost condamnaţi pentru eternitate. Rugăciunile, implorările şi în special slujbele pot grăbi ridicarea sufletelor penitente la binefacerile Raiului.

Aceasta este opera de caritate pe care mi-am propus să o îndeplinesc şi care dă suport vieţii mele solitare. Ştiţi cât de multe au fost aceste păcătoase de renume, chiar şi numai în istoria ţării mele, favorite ale regilor şi ale prinţilor, ca Gabrielle d'Estrees, M-me de Montespan, M-me du Barry; sau curtezane de lux ca Ninon de Lenclos sau această Mărie Duplessis, pe care pana lui Dumas a imortalizat-o. Totuşi, eu nu mă ocup numai de ele, cu toate că îmi sunt mai aproape de inimă. Eu fac slujbe pentru Vannozza, amanta lui Alexandru al Vl-lea, pentru frumoasa Imperia, pentru Tullia de Aragon, pentru Perichole, despre care aflăm din scandaloasa cronică a vechiului Peru, pentru Emma Liona şi pentru Lady Hamilton, pentru contesa Walewska, amanta lui Napoleon Bonaparte, pentru Lola Montez, care a pus în pericol tronul regelui Bavariei, pentru Contesa de Mirafiori, concubina lui Victor-Emmanuel al II-lea, pentru Măria Vetzera, amanta arhiducelui Rudolf de Habsburg care a avut la Mayerling un sfârşit tragic şi, în fine, pentru Caterina Schratt, cea care îl consola în secret pe Frantz Josef.

Aş putea numi multe altele, sunt d mulţime. Am studiat cu grijă biografia fiecăreia şi documentele ce se referă la ele; aproape că am senzaţia că le cunosc personal. M-am convins că aproape toate au iubit cu sinceritate, cel puţin o dată şi dau crezare, în această privinţă, cuvintelor Mântuitorului adresate Magdalenei: Iertate îi vor fi multe, fiindcă ea mult a iubit. Şi, de altfel, unele dintre ele nu au iubit numai muritori ci, cel puţin câteva ore din viaţa lor, ele l-au iubit pe Fiul Omului, da, chiar pe Omul Dumnezeu. Pentru aceste preafrumoase creaturi, care au păcătuit dar au şi suferit, eu celebrez, în cursul anului, cele mai multe slujbe, atâtea cât îmi sunt permise de canoanele bisericii; pentru salvarea lor adresez milei lui Dumnezeu rugile mele, sacrificiile mele zilnice, sărmanele mele merite de preot şi de om. Pot să vă asigur, cu fruntea sus şi fără să roşesc, că ceea ce mă atrage la ele, nu sunt produsele lascive ale imaginaţiei mele sau ceea ce teologii noştri numesc «delectation morose» – ci o mare milă pentru aceste suflete abandonate şi neglijate de chiar cei care câşigă bani povestind aventurile lor galante. Ceea ce eu consider o încercare de «mântuire postumă» nu mi se pare nedemnă de un creştin, nici de un preot. Confraţilor mei le face plăcere să-si bată joc de ceea ce ei numesc o extravagantă manie, dar eu sunt sigur că Mântuitorul nu mă condamnă pentru asta şi, poate, dacă orgoliul nu mă orbeşte, El nu dispreţuieşte umilele mele rugăciuni. Nu s-a coborât El printre oameni pentru a-i salva şi înainte de toate pe cei păcătoşi? Fiecare din aceste nefericite nu aveau şi ele un suflet care a fost răscumpărat ca şi celelalte prin vărsarea preţiosului său sânge?

Crezusem, făcând această vizită, că voi întâlni una din acele ciudăţenii vizibile care să-mi poată oferi un divertisment capabil să-mi alunge plictiseala. Dimpotrivă, am ieşit din castelul abatelui d'Espagnac aproape convins şi chiar niţel emoţionat.