DORIŢI PACEA?

Avignon, 18 februarie îmi place teribil acest oraş papal rămas atât de provincial. De fiecare dată el mi-a rezervat o plăcută surpriză. Iată ultima dintre ele: acum câteva seri, în apropierea celebrului pod, mi-a atras atenţia un afiş imens, scris de mână în culori vii. El anunţa:

CETĂŢENI DIN TOATE; PARTIDELE! PRIETENI! DUŞMANI!

BĂRBAŢI ŞI FEMEI AI FRANŢEI! BĂRBAŢI ŞI FEMEI DIN ÎNTREAGA LUME!

DORIŢI PACEA?

N VĂ ÎNCREDEŢI ÎN NIMENI PORUMBEII SUNT FĂCUŢI.

PENTRU A FI FRIPŢI, MEDALIILE SUNT FĂCUTE PENTRU REDINGOTELE CAVALERILOR DACĂ VREŢI ŞA AFLAŢI.

REMEDIUL SIGUR.

PENTRU A ÎMPIEDICA TOATE RĂZBOAIELE VENIŢI MIERCURI SEARA.

LA ORA 9 şi 30.

LA MAREA CAFENEA MOGADOR PENTRU A ASCULTA DISCURSUL LUI.

PIERRE-LOUIS GOURJAT ASUPRA ACESTUI SUBIECT: DORIŢI PACEA?

Biletul de intrare:300 frs. (cuprinzând şi consumaţia)

Prezentul anunţ este destinat în mod cu totul special persoanelor inteligente.

Miercuri seara, am fost unul dintre primii care a intrat în sala cafenelei Mogador. O sală mare, dar în care nu se afla decât cel mult o duzină de persoane, aproape toate în vârstă. La 9 şi 30, jumătate din locuri erau încă goale. La ora zece apăru, pe estrada destinată oratorului, d-l Pierre Gourjat, un bărbat îndesat, trecut de cincizeci de ani, cu o barbă neagră atârnându-i pe piept, îmbrăcat într-un palton negru cu guler de astrahan. Nu voi reproduce aici, din lungul său discurs, decât anumite părţi care mi-au rămas în memorie.

— Nu vă lăsaţi înşelaţi, a spus d-l Gourjat, de obişnuitele sloboziri oratorice care repetă fără încetare, zilnic, cu o monotonie suspectă, cuvântul «pace». Dacă ar fi să ne încredem în cuvintele gramofoanelor noastre politice, reproduse de ziare şi de radio, toate guvernele doresc pacea, toţi cei cu răspunderi, inclusiv generalii şi amiralii nu visează decât la pace. Nu vă încredeţi în aceste pălăvrăgeli ipocrite, în aceste declaraţii de rea credinţă. Le-am mai auzit, asemănătoare celor de azi, în 1914 şi în 1938; ele au fost preludiul, prologul celor mai oribile şi mai lungi războaie care au răscolit lumea. Când conducătorii politici şi militari vorbesc prea mult despre pace, puteţi deja tremura de frică.

Chiar astăzi, dacă ascultăm cântecele oficiale şi oficioase, am zice că preocuparea dominantă a fiecărui popor şi a fiecărui partid este pacea universală şi definitivă. La nord şi la sud, la vest şi la est, la negri şi la roşii, la cenuşii şi la albaştri, nu există nimeni care să nu dorească pacea, care să nu predice pentru pace. Tocmai această unanimitate mă înspăimântă.

În rarele perioade când cu adevărat a dominat pacea, nimeni nu a pomenit de pace; s-a vorbit mai curând de războaie, de războaie ale unui trecut trist.

Ştiţi în ce fel preşedinţii şi miniştrii noştri, din toate ţările lumii, pregătesc pacea. Metoda lor este să fabrice mereu cât mai multe şi cât mai ucigătoare arme, să iniţieze un număr cât mai mare de oameni în arta de a-si suprima semenii. De fapt ei acţionează ca unul care ar declara că cel mai sigur mod de a evita incendiile este să aduni laolaltă, într-o uzină de explozivi, paie, câlţi şi petrol. Şti ti cu toţii că atunci când se adună, aproape unele de altele, cantităţi mari de muniţii, este suficient un chibrit

— Adică o neînţelegere, un pretext, o fulgerare de nebunie – pentru a declanşa o conflagraţie mondială.

Pentru a înlătura acest formidabil pericol, pentru a împiedica un nou război, care ar însemna sfârşitul civilizaţiei şi poate dispariţia întregii omeniri, nu sunt suficiente manifestele propagandistice, nici afişele, nici congresele, nici procesiunile şi steagurile decorate cu simboluri pacifiste. Există două mijloace, numai două, ambele eficace şi radicale, pe care nimeni nu are curajul să le propună.

Primul ar fi o transformare profundă şi totală a sufletului omenesc

— Înţeleg prin asta sufletele tuturor oamenilor – transformarea inteligenţei şi a sentimentelor, astfel ca, în final, toţi oamenii, indiferent de rasă şi de religie, să fie convinşi că recurgerea la violenţă şi la asasinat colectiv, este modul cel mai absurd, cel mai ticălos şi cel mai bestial din câte se pot imagina, pentru a pune de acord naţiunile între ele. Dar o astfel de muncă de ameliorare a spiritelor ar cere – pe lângă o puternică autoritate şi o tehnică adecvată – sute de ani, pe când pericolul catastrofei este, din păcate, iminent.

De aceea este necesară folosirea unui alt mijloc, mai uşor de realizat şi mai rapid. Şi am în minte două fapte, uşor de observat şi care nu pot fi combătute. Nu ar fi posibil să se construiască armele necesare distrugerii noastre, fără ajutorul nenumăraţilor tehnicieni şi muncitori care lucrează în acest sector. Cel de al doilea fapt este-acesta: tehnicienii şi muncitorii sunt mereu gata să-si suspende lucrul pentru tot felul de motive: probleme de salariu sau de disciplină, proteste politice sau ideologice, adesea chiar pentru cauze fără importanţă.

Proiectul meu, simplu ca oul lui Columb, se bazează ge aceste două fapte. La un moment dat, printr-o decizie sindicală, acceptată şi executată de muncitorii din întreaga lume, toţi cei care lucrează, direct sau indirect, în industria de război, ar trebui să-si întrerupă lucrul, să părăsească şantierele şi uzinele şi să declare grevă universală în numele păcii. Este absolut necesar ca această grevă sfântă să fie declanşată simultan în toate ţările, în est şi în vest, în toate uzinele care produc materiale de război.

La grevă vor participa muncitorii necalificaţi, cei cu calificare, inginerii şi funcţionarii, toţi cei care contribuie la fabricarea puştilor şi tunurilor, bombelor incendiare şi bombelor atomice, tancurilor şi explozivilor, cuirasatelor şi submarinelor, avioanelor cu reacţie şi elicopterelor, săbiilor şi baionetelor, căştilor şi pumnalelor, fără a se uita nimic. Astăzi aceşti muncitori sunt gata să facă grevă pentru mărirea salariului sau pentru reducerea orelor de muncă. Prin comparaţie, greva pe care o propun eu ar fi pentru ei mult mai importantă. Ar trebui să se gândească la faptul că aceste monstruoase instrumente de luptă pe care ei le construiesc, vor fi folosite mâine chiar împotriva lor, împotriva copiilor lor, împotriva caselor şi oraşelor lor. Continuând să lucreze, ei colaborează cu toate forţele de care dispun la distrugerea a tot ce au mai scump: familia lor, casa lor, viaţa lor. Cine ar putea refuza să adere la această idee, oricât de puţin capabil ar fi să reflecteze?

Şi în faţa unei asemena conjuraţii, ce ar putea face guvernele şi statele majore? Poate fi înăbuşită o grevă parţială, o grevă ce se limitează la o industrie sau la o regiune, dar cum să împiedici sau să învingi greva a milioane de oameni, care ar fi declarată, în aceeaşi zi, în toate ţările lumii?

Această grevă universală va obliga guvernele să reflecteze şi să cedeze. Revolta unanimă a tuturor popoarelor ar duce uşor la distrugerea tuturor armelor deja fabricate; s-ar putea astfel pune în afara legii fabricarea tuturor mijloacelor de distrugere a vieţilor omeneşti, indiferent de felul acestora. Vasele de război ar fi transformate în pacheboturi, fabricile de armament vor fi folosite la producerea de instrumente utile vieţii civile; puşti şi tunuri, mitraliere şi bombe, explozivi şi tancuri vor fi aruncate în mare, prilejuind ceremonii solemne şi mare veselie. Numai cu această condiţie şi numai în acest fel, cuvântul pace ar putea corespunde unei stări veritabile de înţelegere între oameni. Ar fi suficient să se reia, doar cu o mică modificare, faimosul apel al lui Karl Marx: «Muncitori din industriile de război ai întregii lumi, uniţi-vă, dacă doriţi cu adevărat pacea».

Poate că unii dintre d-voastră cred că pot respinge cu uşurinţă acest proiect, aducând această obiecţie: cum vor trăi în timpul grevei şi după aceasta milioanele de muncitori care în prezent îşi câştigă existenţa pregătind moartea? Această observaţie nu mă surprinde, dar nici nu mă sperie. Tot restul umanităţii, care trăieşte coşmarul exterminării, este interesat ca această colosală grevă să reuşească, ca o promisiune sigură a salvării sale. Toţi vor fi bucuroşi să ofere bani şi ajutoare lucrătorilor din industria de război şi familiilor acestora. Iar după victoria acestei revolte pentru pace, din ziua în care guvernele şi cetăţenii nu vor mai avea de suportat imensa greutate a cheltuielilor militare, va fi uşor să se creeze noi industrii orientate spre bunăstarea generală, unde vor fi folosiţi, pentru obiective mai umane şi mai raţionale, lucrătorii utilizaţi până în prezent în industriile morţii şi ale distrugerii. Este pentru noi toţi o chestiune de viaţă şi de moarte. Eu ofer singurul mijloc practic de a face să triumfe viaţa asupra morţii. Vom vedea dacă proletariatul şi şefii săi vor fi capabili să priceapă şi sa pună în aplicare proiectul meu. Doriţi cu adevărat pacea? Distrugeţi pentru totdeauna tot ceea ce serveşte războiului!

Spre marea mea surprindere, înflăcăratul discurs al d-lui Pietre Gourjat nu păru să emoţioneze prea tare micul auditoriu din marea cafenea Mogador. Apaluzele au fost slabe şi rare, iar câţiva domni bătrâni surâdeau sau rânjeau. Unul dintre ei spuse cu voce tare: «Acest domn Gourjat halucinează; autorităţile ar trebui să-l încredinţeze psihiatrilor».