BĂTRÎNI ŞI COPII

(de LEON TOLST01)

Praga, 24 octombrie.

Profesorul Feodor Kuzmaniof, care predă rusa la o şcoală din Praga, a tradus pentru mine o mică nuvelă inedită, de Leon Tolstoi, pe care am găsit-o printre documentele autografe ale colecţiei Everett. O copiez aici fără modificări.

Se povesteşte că, odată, ţarul Alexandru, îngrozit de răutatea oamenilor maturi şi a adulţilor aflaţi în preajma sa, s-a gândit să profite de puterea sa pentru a face o experienţă ciudată. El a observat că instinctele rele şi pasiunile murdare care zac în sufletele oamenilor sunt mai puţin puternice la cei de vârste extreme: la copii şi la bătrâni. Copiii mici se află mai aproape de inocenţa primitivă, fiindcă impulsurile desfrâului şi ale cupidităţii nu s-au putut încă instala în sufletele lor. Bătrânii, pierzând din puteri şi căpătând, prin experienţă, conştiinţa zădărniciei zbuciumului omenesc, sunt într-un fel purificaţi de apropierea morţii şi astfel, după un lung şi dureros drum, revin la inocenţa copilăriei. Numai adultul se strică şi devine corupt; el rămâne în această stare din clipa când în el porneşte seva tinereţii, când este numai senzualitate şi ardoare, până în ziua în care maturitatea sa, vârstă a viciilor şi a ambiţiilor, începe să decadă. Omul nu este pur decât la începutul şi la sfârşitul vieţii: perioada de mijloc nu este decât întunecare şi putreziciune.

Inspirat de această descoperire, Alexandru ordonă ca, într-o insulă din Marea Neagră, până atunci populată numai de arbori şi de păsări, să fie construit un oraş din lemn şi din marmură – o sută de căsuţe cu un singur etaj, răspândite printre flori şi boschete. Când aceste locuinţe au fost gata, el puse să fie transportaţi în acest loc plăcut, cu climat blând, o sută de bătrâni şi o sută de copii, aleşi din toate regiunile imperiului conform anumitor instrucţiuni; acolo urmau să trăiască în pace şi fericire. Copiii nu trebuiau să aibă mai mult de doisprezece ani iar bătrânii mai puţin de şaptezeci; fiecărui bătrân i se repartiza câte un copil care să-i servească de ajutor şi de însoţitor; fiecare copil avea un bătrân ca tată şi ca învăţător, în această insulă a inocenţei nu se muncea, în fiecare dimineaţă un vapor încărcat cu pâine, fructe şi lapte, aducea pe insulă, din ordinul ţarului şi pe cheltuiala sa, hrană sănătoasă şi potrivită vârstei lor, celor două sute de creaturi fericite. Copiii trebuiau să-i servească pe bătrâni, să vegheze la curăţenia locuinţei lor, să pregătească masa. La rândul lor, bătrânii trebuiau să-i înveţe pe copii adevărurile credinţei, înţeleptele precepte ale vieţii, să-i facă să cunoască condiţiile şi moravurile acelor adulţi corupţi în mijlocul cărora, când vor mai fi mari, vor trebui să-si petreacă viaţa. Pe insulă nu exista o şcoală propriu-zisă, fiecare învăţător neavând decât un elev iar fiecare elev un unic profesor. Predarea lua forma unor conversaţii agreabile şi familiare, care de obicei aveau loc în aer liber, la umbra unui platan, pe malul înierbat al unui torent sau pe una din rudimentarele bănci de stejar. Odată cu ultimele raze ale soarelui deasupra mării, toţi, bătrâni şi copii, intrau în căsuţele lor, pentru o cină frugală şi o noapte de somn odihnitor.

Cei două sute de copii şi de bătrâni petrecură zile şi ani fericiţi în această insulă senină şi însorită. Dar, pe neaşteptate, ţarul Alexandru muri; succesorul acestuia, pe care tatăl său îl oprise să meargă în insula binecuvântată, dori să o viziteze. El ceru să fie însoţit, aşa cum se obişnuieşte, de demnitarii curţii; în timp ce parcurgeau micul oraş şi puneau întrebări unor bătrâni şi unor tineri, unul din miniştrii se adresă tânărului împărat spunându-i:

— Marea înţelepciune a veneratului Vostru tată a făcut mult pentru fericirea acestor copii şi acestor bătrâni. Dar, dacă Majestatea Voastră îmi permite să-mi spun părerea, mai este încă mult de făcut aici. Aceste două sute de suflete nu dispun de un preot care să îndeplinească oficiile divine; ei nu au pe nimeni care să le repare încălţămintea ruptă şi hainele sfâşiate; şi este nefiresc pentru atâţia copii să trăiască fără grija maternă a câtorva femei. Rog pe Majestatea Voastră să dea ordinile necesare; fericirea acestor creaturi inocente va fi şi mai mare.

Tânărul împărat, care nu avea încă experienţa acestei lumi, urmă nefericitul sfat. A fost trimis în insulă un popă cu soţia sa; au fost trimişi câţiva meseriaşi: cizmari şi croitori, tâmplari şi fierari; au fost aduse tinere servante şi tinere doici, în scurt timp, viaţa liniştită de altădată s-a schimbat pe de-a întregul. S-au construit noi case, s-au doborât arborii bătrâni, pentru fabricarea de mobilă sau pentru foc; meseriaşii se încăierară pentru fete, tinerele servitoare îi ademeniră pe cei mai mari dintre adolescenţi şi pe bătrânii cei mai robuşti; strigătele şi certurile noilor veniţi tulburară conversaţiile liniştite de odinioară. Câţiva bătrâni muriră de boală sau de tristeţe; elevii acestora, lăsaţi de capul lor, trăiră împreună cu meseriaşii şi îşi însuşiră viciile acestora. După câţiva ani, toţi bătrânii erau morţi şi toţi copiii deveniră adulţi, adică răi şi corupţi, cum sunt aproape toţi adulţii.

Acesta a fost sfârşitul mizerabil al experienţei împăratului Alexandru; astfel stupiditatea unor falşi înţelepţi puse capăt acestei inocente comunităţi de bătrâni şi de copii, calmului acestei insule preafericite.