ÎNTOARCEREA

(de FRANZ KAFKA)

Praga, 27martie.

Un librar din Praga, care îmi cunoştea pasiunea pentru manuscrisele scriitorilor celebri, s-a oferit să-mi vândă schiţa inedită a unei nuvele de Franz Kafka. Cu câtva timp în urmă citisem traducerea engleză a cărţii sale Procesul; lectura sa, în parte m-a plictisit, în parte m-a entuziasmat. Din acest motiv am vrut să arunc o privire asupra acestui manuscris – şase pagini de note în germană – înainte de a plăti preţul exagerat cerut de librar.

Întoarcerea – titlul ce figurează pe prima pagină – este rezumatul unei povestiri pe care Kafka nu a vrut sau nu a avut răgazul să o dezvolte. Un agent de asigurări, d-l W. B., trebuie să facă o lungă călătorie de afaceri în Boemia; el e nevoit să o lase singură pe tânăra sa soţie în casa lor de vacanţă, situată cam la o sută de kilometri de Praga. Îi vine greu s-o părăsească, fiindcă sunt căsătoriţi de curând şi este încă foarte îndrăgostit; dar datoria şi interesele îl obligă să plece. Călătoria trebuie să dureze şase săptămâni, dar din motive pe care Kafka nu le explică, d-l W. B., este obligat, să lipsească două luni. În sfârşit, vine mult-visată zi a întoarcerii: către seară coboară în gara cea mai apropiată, unde îl aşteaptă o maşină comandată telegrafic. Dl. W. B. este bucuros: afacerile i-au mers bine, iar gândul că, după atâta vreme, o va îmbrăţişa pe buna şi frumoasa lui Măria îl face fericit. Ajunge în fine la liziera de arbori din jurul grădinii sale; s-a întunecat; grădinarul vine să-l întâmpine şi să-i lumineze drumul cu un felinar. Priveşte în jur: nimic nu s-a schimbat, dar totul îi pare nou. Bătrânul său câine alb îl recunoaşte şi îşi manifestă bucuria; bătrâna bonă care l-a crescut, îl aşteaptă în pragul casei, îi surâde, îi urează bun venit şi îl ajută să-si scoată pelerina.

— Nimic nou?

— Nimic nou, domnule.

— Şi doamna?

— Iat*o, coboară.

Şi într-adevăr pe scara de stejar care urcă la etaj, coboară o femeie care îl salută cu bucurie pe d-l W. B. Dar când femeia se apropie, acesta are un gest de uimire şi, în loc să o îmbrăţişeze, se retrage fără să spună o vorbă. Această tânără femeie, îmbrăcată în catifea, nu este Măria lui, nu este soţia sa. Măria este brună ca o meridională, pe când aceasta are părul blond-cenuşiu; Măria este de talie mijlocie, puţin grăsuţă; aceasta este înaltă şi sveltă. Nici la ochi nu seamănă: necunoscuta care vrea acum să-l îmbrăţişeze are ochii de un albastru atât de deschis încât par cenuşii, în timp ce ochii Măriei, întunecaţi şi strălucitori, seamănă cu cei ai unei creole.

Totuşi, femeia aceasta cu glas mângâietor îi spune pe nume, îl întreabă dacă este sănătos şi se interesează de felul cum a decurs călătoria. Ea îi ia mâna, îl trage spre ea şi cu buzele sale fierbinţi îl sărută pe ambii obraji; lui i se pare că nu se află în propria sa casă, ci într-o lume de vis; ar fi vrut ca cineva să-l trezească. Dar, exceptând această nouă soţie, totul pare normal. Casa este aceeaşi, mobilele sunt cele lăsate la plecare, grădinarul care i-a adus valizele aşteaptă ordinele stăpânei; camerista se poartă cu această necunoscută ca şi când ar fi Măria, soţia lui; chiar şi câinele, ţopăie în jurul ei şi latră aşa cum făcea cu stăpâna sa. Ce s-a putut întâmpla? Cum se face că nimeni, în afară de el, nu-si dă seama că această femeie nu este Măria?

Mereu tăcut, d-l W. B. o urmă pe necunoscută şi urcă scara de lemn spre dormitorul conjugal. Aici, de asemenea, totul era ca înainte. Masa de toatetă a Măriei era aceeaşi, cu flacoanele şi obiectele sale pe care le cunoştea foarte bine; hainele Măriei se aflau la locul lor, atârnate în aceleaşi cuiere; propriul său portret era la locul lui pe noptiera soţiei. Noua Mărie profită de tulburarea sa şi îl sărută pe gură. Simţi acelaşi parfum, exotic şi intens, aţâţ de cunoscut lui, dar trupul era altul.

— Eşti obosit? Îl întrebă femeia. Vrei să te odihneşti puţin înainte de cină? Îmi pari foarte straniu. De ce te porţi atât de rece cu mine, care te aştept de atâta vreme? Ţi s-a întâmplat ceva neplăcut? Nu te simţi bine? Poate vrei un pahar din lichiorul tău? Am păstrat sticla aici pentru ziua întoarcerii…

— Nu-mi trebuie nimic, spuse în sfârşit d-l W. B., aş vrea doar să mă odihnesc un moment şi să mă pot gândi la ceea ce se petrece. Nu pot încă înţelege. Lasă-mă singur un moment.

— Cum doreşti, spuse cu blândeţe femeia. Cobor la bucătărie să văd când e gata cina. Am pus să pregătească ceva ce ştiu că-ţi place.

Ea îi strânse mâna, îi surâse şi ieşi din cameră. Dl W. B. se trânti pe pat îmbrăcat, simţindu-se cuprins de ameţeală. Nu reuşea în nici un fel să înţeleagă extraordinara întâmplare în care intrase. Consternat, el încerca degeaba să găsească o explicaţie care l-ar fi putut satisface. Ce oare s-a putut petrece? S-a schimbat el, în aceste două luni de absenţă, în asemenea măsură încât să nu-si mai poată recunoaşte soţia iubită? Sau Măria sa a devenit încet-încet, fără ca nimeni să-si dea seama, cu totul alta decât cea dinainte? Sau – supoziţie încă şi mai absurdă şi mai înspăimântătoare – adevărata Mărie fusese dată afară cu forţa, poate asasinată, cu complicitatea servitorilor şi o altă femeie – una pe care nu o văzuse niciodată dar care poate îl iubea – îi luase locul?

Toate aceste ipoteze i se părură nejustificate şi încercă să şi le alunge din minte. Dar oricât s-ar fi chinuit, el nu ajungea să găsească altele mai fireşti şi mai convingătoare. Dl. W. B. nu era un romantic şi nu avea nici o simpatie pentru povestirile lui Hoffman sau pentru cele ale lui Edgar Poe. În final, bunul simţ învinse. Se hotărî să dea impresia că nimic nu s-a întâmplat şi să se adapteze, cel puţin în aparenţă, acestei situaţii de neînţeles, îşi va juca rolul până la capăt, va accepta şi va trata această femeie necunoscută ca şi când ar fi fost cu adevărat Măria lui. Poate, cu timpul şi observând cu atenţie ceea ce se petrece în jur, va reuşi să descopere adevărul. Această hotărâre îi domoli agitaţia, dar fără a-i potoli tulburarea interioară. Când falsa Mărie reveni în cameră, d-l W. B. se ridică din pat: o nouă speranţă îl cuprinse, în semiîntunericul camerei i se păru că este ea, cea pe care o lăsase la plecare. Dar asta nu dură decât o secundă: nu, era cealaltă, intrusa.

Reuşi să se stăpânească şi o prinse de braţ. Îşi dădu seama cu stupoare că acest braţ călduţ pe care îl simţea sub mâneca subţire, îi amintea de cel al Măriei – şi se simţi cuprins de remuşcări. Noua sa soţie părea afectuoasă, grăbită, veselă şi elegantă ca şi prima. Experienţa pe care se pregătea să o facă i se părea acum mai puţin dificilă, mai puţin penibilă. Coborâră împreună pentru cină…

Aici se întrerupe brusc schiţa lui Kafka; este imposibil de imaginat deznodământul acestei situaţii enigmatice, atât de caracteristice, de altfel, spiritului ciudat al scriitorului. Tocmai datorită ciudăţeniei sale am plătit cu plăcere cele două sute de coroane cerute de librar.