ISTORIA UNIVERSALĂ ÎN CÎTEVA CUVINTE

Iena, 2 noiembrie.

Mi s-a spus că în această celebră universitate, unde însuşi Friedrich Schiller a predat istoria, există acum un istoric cu un talent extraordinar, discipolul lui Vollgraf şi adversarul lui Toynbee; cursurile sale atrag un public foarte numeros, din care studenţii propriu-zişi reprezintă o minoritate neînsemnată. Am vrut şi eu să-l ascult. Profesorul Eselstein este un om voinic, masiv, cu faţa rotundă, cu o coamă de păr roşu. Vorbeşte cu o voce blândă şi subţiratică, ceea ce contrastează straniu cu corpolenţa sa.

A început prin afirmaţia că toate periodizările istoriei universale folosite astăzi sunt prosteşti, superficiale şi greşite. Cea mai puţin stupidă, după Eselstein, este cea care se întemeiază pe apă şi care împarte istoria omenirii în trei epoci: epoca fluvială, epoca mediteraneană şi epoca oceanică. Totuşi chiar această împărţire are mai mult o valoare spaţială şi geografică decât una temporală şi istorică; trebuie deci să se renunţe la ea, ca la toate celelalte. Definirea perioadelor istorice trebuie făcută, după profesorul Eselstein, ţinând seama de factorul esenţial, dominant şi permanent al istorie, i aşa cum s-a desfăşurat ea până în prezent. După părerea sa, este de acum limpede faptul că factorul constant şi determinant, atât în istoria internă a fiecărei naţiuni cât şi în raporturile între popoare, nu este altul decât voinţa de a suprima un număr cât mai mare de adversari, înăuntru pentru a-si asigura puterea, în afară pentru a pune mâna pe teritorii noi şi pe noi bogăţii. Războiul, războiul înainte de toate, războiul mai mult decât orice altceva, războiul de cucerire sau războiul civil, acesta este factorul de origine pe care un adevărat istoric nu trebuie să-l scape din vedere. Dar războaiele nu se fac fără arme; victoria statelor, hegemoniile succesive ale civilizaţiilor au depins aproape întotdeauna de descoperirea şi folosirea unor arme mai perfecţionate, adică mai ucigătoare.

Istoria trebuie deci împărţită în tot atâtea epoci succesive, câte revoluţii în perfecţionarea armamentului au avut loc, adică în găsirea celor mai eficace mijloace de exterminare a oamenilor.

Prima epocă, epoca preistorică, se caracterizează prin folosirea pietrelor ascuţite şi a pietrelor rotunjite.

A doua epocă începe cu folosirea metalelor, ceea ce a permis inventarea securii şi a săbiilor, mai uşor de mânuit şi mai eficiente decât pietrele, arme mai grosolane.

Totuşi, adevărata revoluţionare începe cu cea de a treia epocă, odată cu apariţia lanciei şi a arcului. Cu aceste arme, îndeosebi cu cea de a doua, ia sfârşit primitiva luptă corp la corp a combatanţilor; odată cu săgeata apare un principiu important, care s-a afirmat din ce în ce mai mult: posibilitatea de a-ţi ucide duşmanul de la mare distanţă.

A patra epocă, începe odată cu descoperirea catapultelor şi a proiectilelor de incendiere a navelor; acestea constituie o altă mutaţie, care prefigurează timpurile moderne.

Dar revoluţionarea decisivă, hotărâtoare, apare în secolul al XV-lea, odată cu descoperirea artileriei; ea marchează cu adevărat începutul erei moderne, mult mai mult decât descoperirea Americii sau Reforma. De la archebuză la mitralieră, de la tunurile de mână la tunurile cu mare rază de acţiune, de la gloanţele dum-dum la puternicele bombe incendiare lansate din avion, toate acestea au reprezentat un progres, ascensiunea triumfală către arta de a omori în masă, însoţită de o relativă siguranţă a atacatorilor, aflaţi la o distanţă din ce în ce mai mare de cei atacaţi.

Azi, în sfârşit, am intrat zgomotos în cea de a şasea epocă, epoca bombei atomice, care acum poate distruge, fără niţi un pericol pentru cel care o declanşează, un oraş întreg cu locuitorii săi cu tot, dar care, mâine sau poimâine, datorită neobositului geniu distructiv al omului, ar putea, în puţine clipe, să distrugă viaţa în imense regiuni locuite.

Şi nu înseamnă, a conchis profesorul Eselstein, că era atomică trebuie să fie ultima şi cea mai îngrozitoare, în ciuda efemerelor minuni ale civilizaţiei, dorinţa fundamentală a omului rămâne întotdeauna aceeaşi: să omoare cât mai mulţi oameni, în felul cel mai sigur şi în timpul cel mai scurt. Iar savanţii, în tăcuta hidoşenie a laboratoarelor, sunt pe cale să inventeze principii şi mijloace capabile să creeze arme care vor face să pălească actuala glorie a bombei cu hidrogen.

Din această trecere rapidă prin istoria universală, reiese o lege care ar putea fi enunţată astfel: distrugerea duşmanilor trebuie să fie realizată cu arme cât mai groaznice, într-o măsură cât mai covârşitoare, într-un timp din ce în ce mai scurt, de la o distantă din ce în ce mai mare şi cu riscuri minime.

Această lege, dragi ascultători, este esenţa, rezultatul milenarilor experienţe pământeşti.

Un tunet de aplauze întâmpină ultimele vorbe ale profesorului Eselstein. În ce mă priveşte, mărturisesc, nici nu voiam, nici nu puteam să aplaud; am ieşit din universitate ceva mai preocupat decât intrasem.