GIOVANNI PAPINI.

Numele său ajunse la urechile pontifului aflat în scaun, care îl rechemă în Italia şi îi dădu în grijă un episcopat. Şi ca episcop, îşi făcu în scurt timp o mare faimă în rândurile populaţiei. Deprinderile sale austere, prin comparaţie cu cele ale clerului corupt, elocvenţa convingătoare a verbului său, respectarea principiilor tradiţionale în prelegerile sale din învăţământul teologic, toate au făcut din el unul dintre cei mai apreciaţi şi iluştri prelaţi ai secolului său.

Dar toate acestea nu-i ajungeau: avea nevoie de alte sarcini şi alte onoruri pentru a duce la capăt răzbunarea pe care o pusese la cale. În timpul veghelor sale, nu uita niciodată rugul pe care a fost ars pe nedrept tatăl său; răzbunarea trebuia să fie diabolică şi răsunătoare, în însăşi capitala Creştinătăţii, la Roma, în catedrala Sfântul Petru. Paloarea feţei sale subţiate, era atribuită vieţii sale ascetice, când de fapt ea nu era decât oglinda îndelungatei sale uri, a unei continui şi dureroase prefăcătorii.

Bătrânul papă muri, iar în locul său a fost ales un altul care îl cunoscuse şi îl admirase pe Aurelian şi care îl numi imediat cardinal. Aurelian simţea că se apropie de ţintă; râvna sa apostolică pentru gloria Bisericii părea că se măreşte zi cu zi. În calitate de legat al Sfântului Scaun, ca ierarh în sinod şi cardinal de Curie, se dovedea un neobosit apărător al dogmelor şi drepturilor Bisericii catolice. Era de acum aproape bătrân, dar gândul răzbunării nu-l părăsea nici ziua, nici noaptea.

Papa, protectorul său, muri şi el. În conclavul care urmă, Aurelian a fost ales în unanimitate, vicarul lui Christos. El ştiu să-si ascundă imensa bucurie sub un văl de melancolică umilinţă. Ziua cea mare, pe care a aşteptat-o şi a dorit-o în taină în timpul acestor ani de suferinţă, în care a fost obligat să joace această comedie, ziua cea mare se apropia. A fost ales la începutul lunii decembrie; el anunţă sfântului Colegiu şi curţii Vaticanului că ceremonia încoronării sale va avea loc în noaptea de Crăciun. De mult timp îşi imaginase şi visase cum va decurge această scenă de necrezut. După ungerea sa ca Pontif, când toate ritualurile încoronării au fost îndeplinite, încărcat cu privilegiile şi prerogativele de Magistru suprem, devenit conducătorul necontestat al învăţăturii creştine, el se va ridica să vorbească preoţimii şi poporului; în tăcerea solemna a celei mai mari bazilici din lume, el va putea, în sfârşit, rosti înspăimântătoarele vorbe. Va spune că Isus nu a fost un Dumnezeu, că el nu a fost decât un biet bastard, un biet poet amăgit, victimă a naivităţii sale şi în, sfârşit – aici vocea sa va răsuna ca aceea a lui Lucifer sfidând pe Dumnezeu – va proclama cu întreaga sa autoritate sacră, că Dumnezeu nu a murit niciodată pentru că nici nu a existat vreodată.

Care ar putea fi efectul acestei îngrozitoare blasfemii ieşite din gura unui Suveran Pontif? Poate că, după un prim moment de uluire, îl vor încătuşa strigând: e nebun! Poate că o să-l sfâşie în bucăţi pe mormântul Sfântului Petru? Dar asta nu-l preocupa. Nici un preţ nu era prea mare pentru o atât de minunată răzbunare.

Ajunul Crăciunului sosi, veni şi seara. Toate clopotele Romei sunau cu bucurie; un fluviu de nobili, de oameni din popor se revărsa către piaţa Sfântului Petru, se înghesuiau în biserica uriaşă asemănătoare unei peşteri uriaşe, plină de lumini, în aşteptarea fastuoasei ceremonii prin care se sărbătorea în acelaşi timp naşterea Domnului şi încoronarea reprezentantului său pe acest pământ.

Aurelian, dintr-o cameră a palatului său, privea şi asculta. Urmărea această mulţime de credincioşi, veseli şi încrezători, le asculta cântecele religioase, rugile, imnurile: în toate răzbătea o speranţă, naivă dar deplină, în Fiul Domnului, în Salvatorul omenirii, în Mângâietorul celor săraci, nedreptăţiţi şi suferinzi.

Şi chiar atunci, în acea cameră în care noul Papă se retrăsese singur, pentru a-si aduna gândurile şi puterile – se întâmplă neaşteptatul miracol, tăinuit tuturor pentru totdeauna, miracolul providenţial. Gândul la toţi aceşti oameni care se îndreptau spre el, care credeau în el, pentru că au crezut şi în vorbele sale, îl tulbură, îl emoţiona, îl impresiona, îl copleşi. Fu cuprins de un fior care-l făcu să tremure: i se păru că o lumină nemaivăzută invada peştera întunecată a sufletului său. Aurelian se simţi dintr-odată cuprins şi învins de o blândeţe pe care nu o mai cunoscuse niciodată în lunga sa viaţă, o nesfârşită dragoste pentru toate aceste suflete simple, nefericite şi totuşi fericite, care credeau în Christos şi în vicarul său. Şi deodată încâlceala întunecată şi apăsătoare a îndelungatei sale dorinţe de răzbunare se destramă, se risipi şi se topi într-un plânsei disperat care îi ardea ochii şi inima, care îl mistuia ca o flacără. Noul Papă căzu în genunchi pe marmura pardoselii şi se rugă, se rugă pentru prima dată din tot sufletul, cu toată sinceritatea, cum nu o mai făcuse niciodată până atunci. Inundat de graţia divină se simţi doborât şi învins în momentul suprem. Chiar durerea remuşcărilor, pentru un trecut ruşinos de minciună, înşelăciune şi ipocrizie, i se părea o consolare nemeritată, o consolare divină. Această aprigă durere îl va însoţi până la moarte, dar îl va purifica, îl va salva de o a doua moarte.

Când însoţitorii săi, împreună cu Cardinalul superior, intrară în cameră, îl găsiră pe Papă îngenuncheat, în lacrimi. După ritualul solemn al încoronării, Papa a vrut să se adreseze poporului. Vorbi despre Christos şi despre naşterea sa la Bethleem, vorbi despre Fecioara Măria, despre îngeri şi păstori – vorbi cu o astfel de tandră şi armonioasă căldură încât to {i ascultătorii, chiar şi bătrânii cardinali, ca nişte mumii sub purpura mantiilor, plângeau ca nişte copii care şi-au regăsit tatăl pe care îl credeau pierdut. Şi multe dintre femeile care ieşeau din biserică în acea noapte, spuneau că, în sfârşit, după atâtea secole, un adevărat sfânt a vorbit de la amvonul catedralei Sfântului Petru.