VIZITĂ LA HUXLEY

(sau: DESPRE MOARTEA INDIVIDULUI)

Londra, 7ianuarie.

Datorită amabilităţii şi încăpăţânării unui prieten, s-a împlinit vechea mea dorinţă de a-l putea chestiona pe Aldous Huxley asupra viitorului omului. Huxley, descendentul unei dinastii de savanţi, este un romancier care gândeşte, deci dintr-o specie destul de rară; îl admir de când i-am citit „Point Counter Poinf şi „JestingPi/aţe”.

M-a primit la Clubul său, deoarece trebuia să plece din Londra chiar în acea seară. Este un om politicos, încă tânăr, foarte activ, în ciuda vederii sale slăbite. L-am pus întrebarea care îmi stătea pe inimă:

— Care va fi condiţia omului în viitor?

Huxley mi-a zâmbit, cu un zâmbet glumeţ şi complice, apoi mi-a spus:

— Este problema care mă preocupă acum mai mult decât oricare alta. Am să vă spun ultimele mele concluzii, în speranţa că ele se vor dovedi greşite şi că m-am înşelat.

Ceea ce numim acum «era atomică» este, mi se pare, trecerea de la starea anarhică a inteligenţei umane la starea celulară şi gregară căreia îi suntem probabil destianţi.

Admirăm de obicei progresele intelectuale făcute de specia noastră din era cuatemară până în secolul XX: artă, ştiinţă, filosofie, tehnică, etc… Dar această rodnicie luxuriantă a spiritului uman nu e, poate, decât un răsfăţ copilăresc al rasei omeneşti, care a pus şi pune în pericol – cum se constată limpede astăzi – însăşi existenţa noastră şi pe care instinctul de conservare o va opri, pentru a o înlocui cu o formă de viaţă total diferită.

Inteligenţa, care la origine a fost pentru om o armă de apărare în faţa primejdiilor şi ameninţărilor naturii, a început, după aproape douăzeci-treizeci de secole, să lucreze pentru sine, în mod capricios şi nebunesc, concentrându-se pe două direcţii: imaginaţia şi raţiunea. Toate miturile, invenţiile, metafizicile, artele, utopiile politice şi sociale s-au născut din acest dublu joc al liberei activităţi mintale. Ele au adus omului bucurii, amuzamente, destinderi trecătoare, entuziasme şi momente de euforie; dar, după o experienţă de treizeci de secole, rezultatele finale au fost înfricoşătoare, dezastruoase. Omul a creat lumi imaginare, a construit edificii fragile, s-a abandonat unor visări sterile, a fost atras de primejdioase amăgiri intelectuale, a încercat evadări care toate au sfârşit prin a-i dubla înrobirea. Acest colaps a început în secolul al XlX-lea. Romantismul, individualismul, anarhismul, estetismul, satanismul, dezagregând societatea, familia, chiar sufletul, au precedat dezagregarea atomului înfăptuită de fizicieni. Neliniştea morală, o alienare mintală progresivă, un adânc pesimism, instabilitatea socială, dispariţia tradiţiilor şi decăderea religiilor au condus oamenii civilizaţi de astăzi spre amărăciune, nemulţumire, revoltă, teroare, suicid, spre perspectiva exterminării totale a speciei umane.

Cu toate acestea, omul, ca toate animalele, mai are încă instinct de conservare; el a căutat să se apere. Asta se poate constata în două fenomene destul de recente, semne ce lasă să se ghicească o răsturnare din temelii a vieţii noastre. Aceste fenome sunt de natură diferită dar concomitente: pe de o parte înlocuirea muncii omeneşti cu maşini, pe de ' altă parte înlocuirea sistemelor liberale şi democratice cu regimuri totalitare.

Omul este pe cale să devină servantul, complementul maşinilor; popoarelele sunt pe cale să devină mase anonime, organizate şi nivelate de o putere centrală autoritară şi necontrolată.

În secolul nostru încercările de dictatură se pare că au eşuat, cel puţin în parte. Dar că ele s-au produs şi s-au înmulţit este un fapt istoric ce nu poate fi trecut cu vederea şi care continuă încă. Lenin, Mussolini, Hitler, Pilsudski, Franco, Antonescu, Peron, Stalin pot fi consideraţi odioşi şi detestaţi de cei care iubesc libertatea; ei sunt însă, fără nici o îndoială, precursorii unui sistem social, care pentru îndreptarea greşelilor, întârzierilor, dezordinilor, risipelor, primejdiilor regimului parlamentar, vor transforma naţiunile în furnicare şi stupi.

Se constată aceeaşi tendinţă inconştientă de înlocuire a activităţilor omeneşti cu mijloace mecanice, chiar şi când e vorba de activităţile mintale. Triumful ciberneticii va suprima ultimele rămăşiţe de iniţiativă umană, în marile uzine americane, care sunt un model pentru întrega lume, omul nu mai este decât o parte de care maşina inumană care o cuprinde, nu va mai avea nevoie într-o zi.

În felul acesta omul este pe cale să devină o simplă celulă a Leviatanului politic, un simplu angrenaj al monstrului uriaş, al maşinii omniprezente, atoateftcătoare. Asistăm azi la un eveniment care părea de necrezut acum o sută de ani: suprimarea şi moartea individului.

Dezlănţuirea individului a condus la nebunie, la suferinţă, la dezordine, Ia războaie, la foamete şi la moarte. De acum omul, ca să-si asigure hrana şi pacea, este gata să renunţe la toate prerogativele libertăţii, ale geniului, ale creaţiei, ale riscului. Omul, care până acum era ca un mânz zburdalnic, cu toate capriciile şi fanteziile tinereţii, devine acum adult, vârsta renunţării, a ordinii, a calmului, a conformismului. Eram liberi ca păsările cerului, fiare libere în junglă; dar am constatat că nu se putea continua aşa, costa prea mult şi se punea în primejdie însăşi existenţa speciei noastre. Lumea viitoare va fi foarte asemănătoare furnicarelor, stupilor, termitierelor. Eul va fi distrus, imaginaţia suprimată, individul reprimat şi comprimat; vor fi abolite libertatea şi iniţiativa: umanitatea nu va putea supravieţui decât cu acest preţ dureros.

Poate că şi furnicile, albinele, termitele, care sunt fără îndoială vietăţi inteligente, au avut, în timpuri foarte vechi, o perioadă de liberă originalitate, înainte de a ajunge la condiţia lor de acum de societăţi instinctive şi gregare. O astfel de revoluţie are loc acum în societatea umană; în unele ţări, ca Rusia, este pe cale de a se şi realiza. Trebuie să ne descotorosim de ceea ce părea părinţilor noştri cea mai de preţ comoară a omului: poezia, libertatea, dezechilibrul geniului, autonomia individului. Nu vom putea evita aceste sacrificii dacă dorim aceste bunuri esenţiale şi priomordiale: pâinea, securitatea, existenţa.

Chiar în ţara mea, care a fost leagănul libertăţilor civile şi intelectuale, constatăm consolidarea unui socialism de stat care, în pofida măştii parlamentare, tinde să aducă viaţa socială într-o stare foarte asemănătoare comunismului. Individul moare, pentru ca specia să poată supravieţui: acesta este rezultatul observaţiilor mele, baza acestor previziuni.

Zicând acestea Huxley se ridică şi mă rugă să-l scuz că întrerupe conversaţia noastră, dar avea programate încă două întâlniri înainte de plecare. L-am mulţumit călduros pentru declaraţiile sale, întristătoare dar clarvăzătoare şi mi-am luat rămas bun.