VIZITĂ LA HITLER

(sau: DESPRE DICTATURA)

Berlin, l O august.

Audienţa la cancelarie era fixată pentru ora zece seara, dar a trebuit să aştept mai mult de o oră, într-un salon cu mobila îmbrăcată în piele, în faţa unui enorm portret al tiranicului Frederic al H-lea al Prusiei. Mi s-a spus că Fiihrer-ul, în ultimul moment, a convocat un consiliu cu generalii.

Când, în sfârşit, am fost condus la cabinetul său, am avut surpriza să-mi apară în faţă un om care semăna mai degrabă cu un poliţist cumsecade în civil, decât cu stăpânul absolut al unui imperiu. Faimoasa meşă de pe frunte nu-i dădea nici acel aer romantic ajuns proverbial, niciunul războinic. Mă privi câteva clipe în tăcere, apoi spuse:

— Ştiu totul despre dumneavoastră. Şi cum nu sunteţi nici diplomat, nici ziarist, nici preot, pot să vă vorbesc deschis, în tradiţia loialităţii germanice. Aţi venit aici mânat de curiozitatea de a cunoaşte mai îndeaproape un tiran de modă nouă şi pentru a încerca să descoperiţi taina puterii sale. Vreau să vă fac imediat pe voie, fără a pierde timpul cu vorbe ipocrite.

Sunt un om din popor şi ştiu mai bine decât marii seniori şi decât politicienii care sunt toanele şi ranchiunele poporului. Păcatul cel mai mare care subminează azi statele moderne este invidia, fie invidia unor state faţă de alte state, fie între clasele din interiorul fiecărei ţări. În democraţii, din* cauza prea numeroaselor corpuri legislative, consilii şi comitete, cei care comandă sunt prea mulţi, deşi nu destui. Masa de oameni, care stă în afară, este roasă de invidie. Dacă puterea este însă în mâinile unui singur om, această invidie se micşorează şi aproape dispare. Ţăranul, muncitorul, micul funcţionar, modestul comerciant ştiu că trebuie să se supună, dar mai ştiu că stăpânii lor de ieri – bancherii, politicienii, demagogii, nobilii – sunt îngenunchiaţi, ca şi ei, de o putere unică. Dictatura restabileşte deci o anume dreptate egalitară şi micşorează suferinţa, tortura invidiei. Aşa se explică şansa de acum a dictatorilor, admiraţia, aproape adoraţia, de care aceştia se bucură în cele mai diverse ţări.

Se opri o clipă şi buzele sale schiţară intenţia unui surâs.

— După cum ştiţi, reluă cu o voce mai puternică, teologii noştri afirmă că trecerea de la politeism la monoteism a reprezentat un adevărat progres. Totuşi, teologii „principiilor nemuritoare” consideră că aceeaşi trecere, dar aplicată în politică, este o greşeală şi o ruşine.

Dacă aş vrea să vă dezvălui adevărata mea gândire politică, v-aş spune că pentru mine regimul ideal este totala libertate a tuturor, adică anarhia. Dar ca anarhia să fie posibilă, ar trebui ca natura umană să treacă printr-o transformare radicală. Societatea ideală ar trebui să fie formată din oameni cinstiţi şi inteligenţi, conduşi de un sfânt genial. Dar ştiţi că, la toate popoarele şi în toate timpurile, cinstea, bunătatea şi inteligenţa sunt foarte rare şi fragile. Ştiţi de asemenea că nu prea există sfinţi şi, chiar dacă ar fi, nu ar vrea să fie conducători de popoare; ei au preferat totdeauna renunţarea pe acest pământ, în schimbul fericirii de pe lumea cealaltă.

Dacă omenirea ar fi fost radical transformată, n-ar fi nevoie de conducători şi cu atât mai puţin de stăpâni de felul meu. Dar virtuţile înţelepţilor din Antichitate n-au reuşit să schimbe lumea; nici măcar creştinismul, în decursul a două milenii, n-a reuşit. Dacă filosofii, înţelepţii, educatorii, apostolii, preoţii ar fi schimbat brutele omeneşti în fiinţe capabile de dragoste, sau cel puţin rezonabile, n-ar mai fi fost nevoie de monarhi, preşedinţi, magistraţi şi cu atât mai puţin de tirani.

Oamenii au rămas egoişti şi cruzi. Pentru a stăpâni fiarele este nevoie de vorbele magice ale vrăjitorului şi mai ales de biciul dresorului. Nu cu raţionamente şi sentimente pot fi conduse comunităţile omeneşti. Istoria antică şi cea modernă ne arată că este necesar să stârneşti imaginaţia şi să provoci frica. Omul-animal nu se supune decât dacă îi zgândăreşti reacţiile de animal de pradă, sau dacă îl ameninţi cu pierderea libertăţii şi a vieţii. Nu este vina mea dacă materia primă a politicii este de calitate atât de proastă. Triumful dictatorilor este consecinţa a trei eşecuri: cel al filosofici, cel al religiei şi cel al capitalismului liberal, însoţite de minciunile, încetinelile şi invidiile lor. Filosofii, preoţii, parlamentarii condamnă dictatura, înfioraţi de dezgust, dar nu observă că ei înşişi sunt, în cea mai mare parte, răspunzători de apariţia tiraniei. Dacă ar fi fost mai capabili, mai puternici, dacă ar fi avut mai mult noroc, eu n-aş mai fi aici. Şi pentru că am încredere, iar unui străin pot să-i spun ceea ce niciodată n-aş dezvălui unui compatriot, vă mărturisesc că aş fi fericit să nu mai îndeplinesc această aspră meserie de dictator. Puterea, sau orice altceva am dori, pare mult mai frumoasă şi mai atrăgătoare atâta timp cât nu e dobândită. Vă asigur că obligaţia de a reflecta, de a vrea, de a decide, de a vorbi în numele a milioane de sclavi amuţiţi, implică o oboseală îngrozitoare. Fără să mai vorbim de ambiţia foştilor camarazi, de imbecilitatea executanţilor, de ipocrizia prietenilor, de răutatea duşmanilor, ca să nu mai amintesc de alte pericole pe care le concentrează împotriva sa puterea centralizată a autocraţilor. Vă asigur că sunt obosit, dezgustat şi chiar mă căiesc. Există în viaţa mea momente încărcate de griji atât de insuportabile încât am vrut – fapt pentru care roşesc – să mă sinucid. Cei care mă judecă greşesc, cei care mă urăsc sunt nedrepţi, dar cei care mă invidiază sunt idioţii idioţilor. Sunt atât de nefericit încât în una din zile voi declanşa un nou război, mai groaznic decât precedentul, ca să ies din tenebrele mizeriei mele secrete. Dacă înving voi deveni împăratul pământului, adică ceva superior unui simplu dictator local; dacă pierd, voi fi omorât, deci eliberat de apăsarea sarcinii plină de răspundere a conducerii.

În schimbul sincerităţii mele, vă rog să nu repetaţi nimănui vreo silabă din ceea ce v-am spus, cel puţin până la moartea mea. Dacă o să mă trădaţi o să vă găsesc şi-n gaură de şarpe. Puteţi să plecaţi. Nu vă spun la revedere deoarece veţi părăsi mâine Berlinul pentru totdeauna.

Uluit de toate câte mi-a spus acest om, de-abia am putut să mă ridic şi să salut. Un ofiţer mă aştepta în anticameră şi m-a însoţit până la uşa camerei mele.