LA VENGANZA.

Arbuela tras Jos montes, 12 aprilie.

Un avocat din Toledo mi-a spus că într-un târguşor basc, ascuns între munţi, are loc de secole, în Vinerea Mare, o ceremonie foarte stranie, numită Ia Venganza. Este vorba de o slujbă neobişnuită, creştină, dar exclusiv laică, fără clerici – unică în lume. Puţini oameni ştiu de ea chiar în Spania; ea este total ignorată de vizitatorii străini.

Am ajuns la Arbuela în Joia Mare şi a trebuit să-mi petrec noaptea la un negustor de cai, unicul hotel al locului fiind în întregime ocupat, în dimineaţa următoare, în zori, în piaţa mare, erau deja adunaţi actorii acestei ceremoni, ceva mai mult de o sută de persoane. Nu erau decât bărbaţi, aproape toţi în floarea vârstei; nu am văzut nici adolescenţi, nici bătrâni.

Toţi aceşti oameni aveau faţa vopsită cu un roşu-stacojiu intens şi purtau mantale lungi de culoarea cenuşii; toţi. Călare pe măgari suri, cu harnaşamente sărăcăcioase, cum se obişnuieşte în această ţară. La semnalul răguşit al unei trompete, cavalcada se puse în mişcare; am urmat-o şi eu călare pe un măgar.

În capul cortegiului flutura un stindard pe care se putea vedea pictată imaginea albă a unui schelet. Se urca pe un drum de catâri abrupt şi stâncos, mărginit de tufe scunde de ienupăr. Nimeni nu vorbea şi nu cânta. Din când în când se auzea zbieratul unui măgar; acest suspin dezagreabil se pierdea în aerul umed al dimineţii.

Urcuşul dură cam o oră. Lungul şir de măgari şi de oameni cu feţe grave şi roşii urca încet trecând peste praguri şi pante tot mai sărace şi mai dezgolite. Dintr-o dată convoiul se opri pe un vast platou, unde alţi oameni aşteptau. La umbra unei stânci înalte se putea vedea o mare masă de piatră, sprijinită pe patru coloane de stejar necojit, iar pe masă se aflau – din cât puteam să-mi dau seama şapte cuferaşe acoperite cu postav alb. în spatele mesei aşteptau şapte bărbaţi, cu obrazul vopsit în roşu, ca cei care sosiseră. Aproape de masă era o grămadă mare de crăci uscate, căreia i se dăduse foc şi începuse deja să ardă. Spectacolul avea ceva misterios şi maiestuos. De jur împrejur se înălţau, ascuţite şi înspăimântătoare, crestele Sierrei Negra. Doi ulii planau la mare înălţime în lumina gălbuie a soarelui.

Pelerinii descălecară în linişte şi se aşezară în semicerc în faţa mesei de piatră. In ciuda vopselei roşii care îi făcea să semene cu nişte paiaţe, feţele lor păreau gânditoare şi austere, începu ceremonia. Unul din bărbaţii care aşteptau lângă masă, dezveli primul cufăr şi îl deschise. Scoase din el un cocoş, un cocoş mândru şi trufaş, cu o frumoasă creastă de culoarea sângelui. Bărbatul îl apucă de gât şi i-l rupse dintr-o smucitură, apoi spuse:

— Tu, cocoş, tu reprezinţi orgoliul nostru. Focul să te înghită. Şi cocoşul, zbătându-se încă, fu aruncat pe rugul aprins.

Un al doilea bărbat scoase din al doilea cufăr un câine cu o privire rea care începu imediat să latre. Cu un pumnal cu plasele de argint omul îi tăie beregata.

— Tu, câine, tu reprezinţi furia noastră, focul să te distrugă. Şi javra însângerată fu aruncată în foc.

Al treilea om deschise cu grijă al treilea cufăr şi scoase din el un porumbel alb care se zbătea, îi zdrobi capul cu o piatră şi spuse:

— Tu, porumbel, tu reprezinţi desfrâul nostru. Focul să te prefacă în scrum.

Bietul porumbel sfârşi, ca şi celelalte victime, în cărbunii rugului. Cel de al patrulea bărbat scoase din al patrulea cufăr un şobolan enorm, îl gâtui cu mâinile sale noduroase şi declară:

— Tu, şobolan, tu reprezinţi lăcomia noastră. Focul să te mistuie. Al cincilea om scoase din al cincilea cufăr un mic şarpe negru şi, cu un cuţit ordinar, îi reteză capul.

— Tu, şarpe, reprezinţi invidia noastră. Focul să te mănânce.

Cel de al şaselea om luă din cel de al şaselea cufăr o coţofană care scotea ţipete stridente, agitându-si frumoasele aripi albastre. Dar cel destinat să o sacrifice îi rupse gâtul cu ambele mâini şi o aruncă în flăcări.

— Tu, coţofană hoaţă, tu reprezinţi zgârcenia noastră. Focul să te spulbere.

Al şaptele bărbat scoase din ultimul cufăr o pisică enormă, într-o secundă, omul o sugrumă şi strigă:

— Tu, pisică, tu reprezinţi lenea noastră. Focul să te transforme pentru totdeauna în cenuşă.

Atunci omul care purta stindardul pe care era pictat scheletul, se apropie şi puse pe foc acest simbol funebru.

Din acel moment toţi pelerinii îşi scoaseră mantalele cenuşii şi lăsară să se vadă că pe dedesubt erau îmbrăcaţi cu frumoase tunici albe brodate cu aur. Apoi, unul câte unul, fugiră la un izvor din apropiere unde se spălară şi-si curăţiră faţa de vopsea. Acum puteau fi văzute adevăratele lor figuri, feţe cinstite şi -aspre de ţărani cu pielea arsă şi ridată, de meşteşugari uscăţivi, de burghezi palizi.

Când toţi au fost gata, în veşminte albe şi cu feţele curate, încălecară din nou pe măgari; cortegiul se puse în mişcare întorcându-se spre sat, lăsând în urmă platoul pustiu, rugul fumegând şi cele şapte victime arse.

În contrast cu urcuşul, coborârea fu zgomotoasă şi grăbită; toţi vorbeau şi râdeau; unii mai tineri cântau o veche romanţă. Printre stâncile drumului de catâri, cu o grabă voioasă, măgarii porniră în trap; în mai puţin de o jumătate de oră ajunserăm în piaţa din Arbuela, iar pelerinii reintrară în case.

Cu toate astea aş fi vrut să aflu mai mult despre această ceremonie pe jumătate păgână, pe jumătate creştină. M-am adresat unui bătrân preot care asistase la întoarcerea noastră; i-am cerut părerea despre ceea ce avusesem ocazia să văd.

— Este un obicei foarte vechi, îmi spuse el, care s-a păstrat numai la Arbuela; este, fără îndoială, ceea ce a mai rămas dintr-un ceremonial religios practicat în evul mediu, care vrea' să simbolizeze, în ziua crucificării Domnului, moartea celor şapte păcate capitale. Oamenii îşi vopsesc faţa cu roşu pentru a simboliza ruşinea resimţită pentru păcatele lor; încalecă numai pe măgari, pentru a imita umilinţa Mântuitorului; aruncă cele şapte animale simbolice pe rug, care reprezintă focul iadului. Cum toţi cei care participă la această solemnitate sunt buni catolici, noi preoţii o tolerăm; dar clerul, din ordinul episcopului, refuză să participe; ni se pare că această ceremonie are în ea ceva ridicol şi naiv. Ea se numeşte la Venganza. Dar nu se prea înţelege dacă este vorba răzbunarea lui Dumnezeu, sau de răzbunarea oamenilor împotriva păcatelor. Poporul numeşte această procesiune, probabil nu fără ironie „urcuşul măgarilor”.

L-am mulţumit bătrânului preot, dar i-am mărturisit că nu sunt de acord cu-sensul dat de el acestui vechi obicei, în ce mă priveşte, chiar şi numai din punct de vedere estetic, eu sunt foarte mulţumit că am luat parte la acest spectacol magic şi sălbatic, de o grandioasă simplitate.