UN MARE ÎNŢELEPT.

Napoli, 19 februarie.

Câţiva napolitani mi-au spus că la Castellamare di Stabia trăieşte un bătrân înţelept, care în obiceiuri, în principii, în toate, este opusul contemporanilor săi şi ai noştri, într-atât încât ai zice că a fost scos, ca statuia unui filosof antic, dintre ruinele acoperite de Vezuviu. În această lume de nevropaţi şi de surescitaţi, înţelepciunea este ceva aşa de rar încât nu am putut rezista tentaţiei de a-l cunoaşte.

Mr. Gersole afirmă că are optzeci de ani, dar poate o spune din cochetărie, căci are părul încă negru, dantura aproape intactă şi tenul încă proaspăt.

L-am întrebat cui datorează, după părerea sa, acest aer tineresc la o vârstă atât de înaintată.

Prietenii mei, îmi răspunse el, vorbesc mereu despre înţelepciunea mea, demnă de gânditorii antichităţii. Eu îi las să vorbească, în realitate, înţelepciunea mea constă în faptul că am refuzat orice formă de viaţă. N-am vrut să studiez pentru că am ştiut, din instinct, că se uită foarte mult din ce ai învăţat, că unele lucruri pe care le afli te întristează, că aproape întreaga ştiinţă este nesigură şi înşelătoare. Nu am fost niciodată îndrăgostit, căci această stupidă nebunie, care te face să preferi o singură făptură tuturor celorlalte, a fost mereu pentru om un motiv de agitaţie, de nelinişti, de delir, de deziluzii şi de furii ucigaşe. De aceea am considerat amorul ca o simplă nevoie fiziologică, la fel de paşnică şi de naturală ca tentaţia de a mânca o piersică coaptă sau nevoia de a debarasa intestinul de materiile care îl încarcă.

Aşa m-am pus la adăpost de neajunsurile familiare şi de nenumăratele necazuri, griji şi obligaţii ce provin din faptul de a avea nevastă şi copii.

Nu am vrut să mă implic nici în politică. Dragostea de patrie este una din înfumurările absurde şi funeste ale omului modern. Dragostea de patrie ne inoculează invidia, orgoliul, mânia şi alte păcate capitale; este un focar de ură, adică de moarte. Pentru mine nu contează dacă sunt guvernat de roşii dau de negri, de albi sau de albaştri. Ştiu foarte bine că şi unii şi ceilalţi îmi rod libertatea şi-mi tund cât pot averea. Oricare ar fi partidul la putere, cetăţeanul cinstit este condamnat să trăiască într-o cuşcă şi să plătească impozite.

Cât despre religie, am refuzat să o privesc prea de aproape pentru a nu mai adăuga noi motive de zbucium. Aici nu există decât două alegeri rezonabile: sau să negi fără să discuţi, sau să accepţi totul cu ochii închişi. Din diverse motive de comoditate, personale şi sociale, eu am ales soluţia a doua şi mă simt bine. Cred tot, dar nu mă gândesc niciodată la nimic: e bine să laşi misterul să planeze asupra a tot ce este misterios.

Am fost sfătuit, pentru a-mi petrece mai bine timpul, să citesc poezie şi romane. Am încercat, dar m-am oprit aproape imediat. Poeţii îmi amintesc de copiii abulici plecaţi la vânătoare de iluzii. Romancierii îmi spun poveşti despre anumiţi bărbaţi sau anumite femei pe care, dacă din întâmplare i-aş întâlni în viaţă, stăpâniţi de aceleaşi mizerii şi aceleaşi nebunii ridicole, m-ar face să fug ca dracul din faţa crucii.

Dispun de o mică rentă care mi-e suficientă pentru a trăi fără lux dar şi fără greutăţi; astfel Dumnezeu – fie-i numele binecuvântat – m-a scutit de umilitoarea sarcină de a munci şi de blestemul şi mai greu de suportat, de a căuta, de a acumula, de a păstra şi de a administra bogăţii.

Acesta este, domnule Gog, adevăratul meu secret. Eu resping mereu totul, sunt un încăpăţânat demisionar al vieţii. Evitând toate iluziile şi toate ocupaţiile, toate lanţurile şi toate capcanele, am atins această linişte a trupului şi a spiritului pe care agitaţii şi obsedaţii o numesc înţelepciune, în asta constă tot secretul meu.

— Dar, făcând un bilanţ, l-am întrebat cu oarecare nerăbdare, sunteţi fericit, da sau nu?

Marele înţelept închise un moment ochii; îşi trecu mâna dreaptă prin păr, apoi deschizând ochii şi privindu-mă, spuse:

— Nu, nici chiar eu nu sunt fericit. Aflaţi că adevărata înţelepciune nu are de-a face cu fericirea, ci mai curând cu moartea.