NOUL COSMOS.

Turku, l O iulie.

La Turku, mai bine cunoscut sub numele suedez de Abo, există o mare universitate unde se spune că predau foarte buni profesori. Coşului american mi-a propus să-mi prezinte pe cel mai original dintre ei şi l-a invitat să luăm masa împreună.

Profesorul Murmienni este un om de statură potrivită, voinic şi bine legat, cu un cap de consul roman şi doi ochi cenuşii de Viking. Este şeful catedrei de Problematică Generală: o ştiinţă cu totul nouă, mi-a spus el, care se predă numai la universitatea din Turku.

Se arătă la început rezervat, chiar tăcut, dar către sfârşitul mesei, după ce a băut vin şi tot soiul de alte băuturi, a început să vorbească cu o uşurinţă la care nu m-aş fi aşteptat cu câteva clipe mai înainte.

— Vreţi să aflaţi, îmi zise profesorul Murmienni, în ce constă ştiinţa pe care o predau. Aş putea să o numesc doctrina a ceea ce ar fi de dorit, opusă cunoaşterii inevitabilului, dar prefer, pentru a fi mai clar, să vă ofer un scurt exemplu din cursul meu.

Toată lumea acceptă universul aşa cum este, cu limitările, lacunele, scăderile sale; cei mai mulţi, din lene sau din resemnare, îl consideră cel mai bun dintre universurile posibile. Problematica, dimpotrivă, nu se mulţumeşte cu această acceptare necumpănită, în ce mă priveşte, mi-am pus această problemă: este universul nostru raţional şi perfect în toate domeniile? Este posibil să se imagineze, să se conceapă un univers mai bun decât cel în care suntem obligaţi să trăim?

Această problemă a fost abia întrezărită, în plin ev-mediu, de către savantul rege al Castiliei, cunoscut sub numele de Alfons înţeleptul. El a avut îndrăzneala să spună în gura mare într-o zi că, dacă Dumnezeu i-ar fi cerut sfatul în clipa creaţiei, lumea care ar fi rezultat ar fi fost mult mai demnă de admiraţie.

Acest rege înţelept nu greşea prea mult. Priviţi de exemplu planeta noastră, cu munţii săi prea înalţi plini de gheţari şi prăpăstii, cu deserturi nesfârşite, sterpe şi de nelocuit, cu diferenţe de temperatură de neîndurat, astfel că bieţii laponi nu cunosc decât două luni de primăvară anemică, în timp ce negrii de la Ecuator trăiesc într-un groaznic cuptor din prima până în ultima zi a anului. Totul pe acest mic glob este neuniform şi neraţional: uscaturile, singurele pe care putem vieţui, sunt abia o treime din suprafaţa sa; trebuie să îndurăm o iarnă posomorâtă ca să fim apoi arşi de o vară necruţătoare; în timpul anumitor luni, în anumite părţi ale lumii, nopţile sunt lungi şi reci, zilele foarte scurte şi îngheţate; anumite ţări, ca a noastră, sunt pline de fluvii şi de lacuri, în timp ce alţii aşteaptă însetaţi, după luni de zile de secetă, să le pice un strop de apă din cer. Se pare că ar fi fost de preferat ca, printr-o variaţie periodică a orbitei solare, să se ajungă ca pe pământ să domnească mereu o dulce primăvară, într-un permanent belşug de flori şi fructe, iar nopţile, dacă ar fi trebuit să existe, să fie mai scurte decât zilele.

Alt exemplu: omul este condamnat să petreacă o treime din viaţa sa în inconştienţa inutilă a somnului. De ce să nu fi fost creat astfel încât energiile sale naturale să se reînnoiască mereu, fără a mai trece prin starea umilitoare de semi-moarte zilnică?

Dacă studiaţi corpul omenesc, el apare ca o înspăimântătoare complexitate de organe şi funcţiuni, încât sănătatea pare o adevărată minune şi, ca orice minune, foarte rară. Gândiţi-vă la puzderia de viscere şi glande, la încurcatele trasee de vene, de artere, de canalele de toate felurile, mici şi mari, la acţiunea continuă a fluidelor şi secreţiilor, care prin întrepătrunderile lor delicate şi complicate trebuie să producă eliminarea bilei şi a ureei, a acidului carbonic din plămâni şi a excrementelor intestinelor; care trebuie să asigure circulaţia ritmică şi totală a sângelui, să ducă semnalele nervoase muşchilor celor mai îndepărtaţi, să permită creierului să perceapă, să imagineze, să-si amintească, să asocieze ideile. Fiecare corp omenesc conţine sute de mecanisme, mii de ramificaţii, milioane de ciocniri şi acorduri, cvadrilioane de celule care mor şi se refac în fiecare zi.

Complexitatea maşinii noastre fiziologice este atât de periculoasă şi de perfidă încât anumiţi gnostici au crezut că omul este opera unui demiurg satanic şi nu a adevăratului Dumnezeu, întrebarea Problematicii este: nu era posibilă crearea unui trup mai simplu, mai raţional, mai puţin vulnerabil?

Spiritul omenesc îşi propune întotdeauna să obţină cea mai mare eficienţă cu cel mai mic efort; ori, constatăm chiar pe pielea noastră (gândiţi-vă la îndepărtarea ziulică a ceea ce este de lepădat, la nenumăratele îmbolnăviri) că rezultatele obţinute nu sunt deloc de admirat ţinând seama de efortul şi de risipa de mijloace folosite, care sunt cu adevărat surprinzătoare.

Nu mai vorbesc de incredibila risipă de forme şi specii din regnul vegetal şi din cel animal, în cea mai mare parte nefolositoare şi nereuşite. Există miliarde de fiinţe vii, deseori urâte şi proaste, care par a nu avea alt rost pe lume decât acela de a se ucide şi a se devora.

Aş putea să adaug şi alte argumente şi alte fapte ce vin în sprijinul acestei critici a universului nostru incomod şi absurd, pe care abia l-am schiţat; dar nu pot să reproduc, pe durata unui prânz, tot cursul pe care îl predau în timpul unui an.

Am să adaug doar că Problematica Generală nu se mărgineşte la un rechizitoriu negativ. Programul meu constă în alcătuirea ideală a ceea ce eu numesc Noul Cosmos, adică un univers mai ordonat, mai logic, mai binevoitor, de preferat celui în care, din nefericire, trăim acum. Ca să pot descrie Noul Cosmos, chiar numai prin trăsăturile sale cele mai importante, ar dura prea mult. O vom amâna pentru altă seară, dacă îmi veţi face onoarea de a lua cina în modesta mea casă.

Am mulţumit profesorului Murmienni pentru conferinţă şi pentru invitaţia sa, dar din păcate va trebui să plec din Turcu peste doă zile; mă tem că n-am să aflu niciodată cum este Noul Cosmos imaginat în Problematica Generală.