VIAŢA NU E DECÎT MOARTE.

Copenhaga, 6 ianuarie.

Printre manuscrisele colecţiei Everett, am găsit şi un carnet cu note scrise de Kierkegaard, în limba daneză; l-am adus aici, la Copenhaga, pentru a-l da la tradus.

Un tânăr profesor, Olaf Rasmussen, după ce a examinat carnetul, mi-a spus că era vorba de idei inedite de o valoare nepreţuită, deoarece, într-adevăr, a putut recunoaşte scrierea faimosului Soren Kierkegaard, primul părinte al existenţialismului.

Kiekegaard, înainte de a muri, pare-se că dorea să scrie o operă nouă; şi poate că aceste note ajunse în posesia mea sunt ultimele mărturii ale gândirii sale. Profesorul Rasmussen a fotografiat toate paginile carnetului şi mi-a făcut o traducere foarte îngrijită a conţinutului său.

Cartea nefericitului filosof trebuia să aibă următorul titlu: Viaţa nu e decât moarte. Ea începe astfel: «Platon a scris că filosofia este o pregătire a omului pentru moarte. Ar fi trebuit să spună mai curând că viaţa însăşi, în întregul ei, nu este decât o pregătire, o lunecare înceată către moarte. Ceea ce noi numim viaţă nu este decât o agonie, mai mult sau mai puţin scurtă, din clipa când apărem din Neant şi până în clipa când ne înapoiem în Neant, înţeleg Neantul având un sens material şi omenesc. Credinţa ne asigură că adevăratul său nume este Dumnezeu, dar substratul întrebării nu se „schimbă, deoarece existenţa în infinitul divin, înainte şi după apariţia noastră trecătoare pe pământ, rămâne pentru spiritul omenesc o taină, asemănătoare în fond Neantului.

De la naştere începem să murim. După părerea fizicienilor şi a medicilor, în fiecare zi câteva particule din noi dispar. Deci, viaţa nu este o luptă împotriva morţii, cum s-ar putea crede, ci acceptarea ziulică a morţii, adică nimic altceva decât o formă de moarte.

Când misticul ne spune că pe această lume se moare, nu face altceva decât să repete ceea ce, în realitate, ni se întâmplă tuturor în fiecare zi. A trăi nu este altceva decât să renunţi la fiecare clipă, să pierzi încontinuu ceva, să te descompui fără încetare.

Ascetul, misticul, sfântul nu fac altceva decât să încerce să micşoreze durata, să grăbească această descompunere universală a fiinţelor vii.

Dumnezeu a condamnat omul să se cufunde zilnic în somn, ca să îi amintească acest adevăr folositor şi fundamental: că nu există nici o diferenţă importantă între viaţă şi moarte.

Poate că Dumnezeu a creat pe Eva în timpul somnului lui Adam (imitaţie a morţii), tocmai pentru a ne arăta că viaţa nu se naşte decât din moarte.

În Breviarul roman se găseşte această propoziţie: Media vita în morte sumus; există o diferenţă semnificativă între oameni: morţii îşi imaginează că sunt vii, în timp ce unii oameni vii ştiu cu siguranţă că sunt morţi de abia ajunşi „la mijlocul drumului vieţii”.

Mulţi oameni consideră ca proprietăţi ale existenţei dragostea, creaţia, fericirea: pentru filosof şi creştin, acestea par absolut imposibile. Dragostea, care ar trebui să fie contopirea a două fiinţe una cu cealaltă, nu este decât visul a două egoisme singuratice; creaţia, chiar pentru geniile cele mai puternice, nu este până la sfârşit decât o mărturisire de neputinţă; fericirea nu există decât ca o iluzie din trecut, sau o iluzie pentru viitor. Deci, în realitate viaţa nu există, ci numai contrariul său: moartea.

Agonia mea, pe care, făcând greşeala obişnuită, am numit-o deseori viaţă, se va sfârşi. Totuşi, dacă nu găsim în viaţă decât moartea, ne este îngăduit să presupunem că starea pe care noi o denumirii moarte trebuie să fie, printr-o inversare logică, chiar viaţa, adevărata viaţă pe care degeaba am râvnit-o în lunga noastră agonie pe pământ.

Hristos a fost condamnat la moarte chiar de la naşterea sa (masacrele din Bethleem).

— Ceea ce însemna scopul suprem şi ultim al venirii sale: să fie ucis. Între aceste două condamnări la moarte, cea a lui Irod şi cea a lui Caiafa, viaţa lui Isus îşi găseşte rostul, îşi găseşte întreaga sa semnificaţie. El a murit atât de deplin încât e singurul care are puterea de a învia pe alţii şi pe el însuşi.

Această vorbă a lui Hristos: lăsaţi morţii să-si înmormânteze morţii, este de neînţeles dacă nu se acceptă identitatea vieţii cu moartea. Cum ar putea morţii (în înţelesul obişnuit al cuvântului) să sape mormintele şi să îngroape morţii? Hristos a vrut să spună pur şi simplu următoarele: atât groparii cât şi morţii pot purta aceeaşi denumire pentru că sunt şi unii şi alţii, în aceeaşi stare, adică sunt morţi.

Morţii sunt încă vii: aceasta a fost marea descoperire a oamenilor primitivi. Oamenii vii sunt morţi: aceasta este descoperirea recentei filosofii existenţialiste.

În acest pat în care zac, nu încetez să trăiesc, Doamne, termin de murit, învierea n-ar avea rost…»

Cu această frază întreruptă se opresc gândurile lui Kierkegaard. Celelalte pagini ale carnetului.

— Cele mai multe.

— Au rămas albe.