OPTIMISMUL LUI LEOPARDI.

Napoli. J martie.

Într-o prăvălie cu cărţi de ocazie din apropierea portului, am găsit două file autografe ale celebrului poet Giacomo Leopardi; toţi specialiştii din Napoli m-au asigurat că sunt în întregime inedite. Scrisul este fără. Îndoială al său, m-am putut asigura de asta chiar eu, comparând cele două file cu manuscrisele aflate în Biblioteca Naţională. Cu toate astea conţinutul lor pare să contrazică sau cel puţin să atenueze pesimismul obstinat şi absolut al marelui poet. Transcriu aici, pentru a nu le uita, două din gândurile sale.

— Cei care timp îndelungat gândesc şi scriu despre nefericirea de a trăi, aşa cum eu am făcut-o încă din tinereţe, pot fi uşor acuzaţi că vin în contradicţie cu ei înşişi. Căci scriitorul care nu se mulţumeşte numai să aştearnă pe hârtie, cât de cinstit şi de elegant poate, gânduri care exprimă disperarea, dar care, în plus, le tipăreşte şi le pune în vânzare pentru a fi citite, cugetate şi admirate de iubitorii de literatură şi de filosofie morală -acela care se apucă să scrie şi să-si publice lamentările – acela demonstrează că nu este un contestatar disperat al fericirii, aşa cum ar vrea să-i convingă pe cititorii săi. Această afirmaţie o voi proba cu două argumente:

— Primul ar fi, după părerea mea, următorul: dacă scriitorul de care vorbeam, care nu conteneşte să afirme că omul nu poate găsi alinare pentru necazurile şi durerile sale şi care se străduie să exprime, în cea mai perfectă proză sau poezie, stările sale melancolice şi nemulţumirea sa în faţa neplăcerilor vieţii – el lasă să se vadă, dacă eu nu mă înşel, că cel puţin în asta el găseşte un mod de a face ca necazurile sale să fie mai puţin penibile şi mai uşor de suportat. Un om cu adevărat disperat poate plânge, poate striga sau poate tăcea, dar, cunoscând totala şi permanenta inutilitate a tuturor ocupaţiilor omeneşti, el nu s-ar gândi niciodată să pună mâna pe condei ca să aştearnă pe hârtie, cu atâta interes şi grijă de a scrie bine, lamentările sa „c asupra mizeriilor vieţii. Ceea ce înseamnă, mi se pare, că dorinţa de a se exprima în scris, grija pentru perfecţiune, osteneala pe care şi-o dă să fie înţeles de ceilalţi îi procură o anumită plăcere sau, cel puţin, o atenuare a supliciului zilnic.

— Al doilea argument ar putea fi acesta: cel care scrie şi publică arată că doreşte să fie citit şi, cu toate că o anumită pudoare îl împiedică să o mărturisească, vrea să fie înţeles şi admirat. De aici rezultă că el îi consideră pe oameni capabili să găsească plăcere în citirea a ceea ce el a scris; că ei sunt în stare chiar să-i înţeleagă gândirea şi să depăşească obişnuita simplitatea a spiritului şi orbirea generală. Scriitorul cu pricina arată apoi că el crede în valoarea reală a inteligenţei umane pe care, mereu şi cu dreptate, totuşi a dispreţuit-o; în fine, el mărturiseşte că îi place să fie lăudat de aceşti oameni, chiar dacă ei nu dispun de nimic care să merite a fi stimat sau lăudat. Astfel, aceste speranţe şi aceste dorinţe vin în total contrast cu adevărurile pe care el le consideră certe şi incontestabile. Dacă omul este o creatură mizerabilă şi stupidă, ce nu are în el nimic care să-i aparţină numai lui şi nimic etern, ce ar putea el să înţeleagă? Ce greutate, ce valoare ar putea avea aprobarea sau aplauzele sale?

— Scriitorul de care vorbim – ţi care ar putea foarte binŁ fi cel care scrie aceste rânduri – mărturiseşte astfel, fără voia sa, că este mai puţin un sclav al durerii decât o spune şi o repetă în operele sale. In realitate, el lasă să se înţeleagă că efortul de a-si expune gândurile ordonat şi cu eleganţă merită făcut, că el crede că această osteneală constituie o plăcere sau o uşurare a suferinţelor sale, că oamenii, în ciuda imbecilităţii lor, sunt capabili să înţeleagă şi să aprecieze scrierile sale; şi că, în sfârşit, această înţelegere şi această aprobare sunt bucurii şi consolări pe care şi le doreşte. Dimpotrivă, cel ce neagă cu adevărat fericirea, cel care este cu adevărat nefericit, fiindcă are conştiinţa infinitei nimicnicii a lucrurilor, nu se lasă niciodată sedus de puerilele iluzii pe care le oferă literatura şi inteligenţa umană. Dacă el cedează unor astfel de satisfacţii înşelătoare, ca mulţi alţi stupizi literaţi şi filosofi, este cert că el nu crede, în adâncul sufletului său, în ceea ce el afirmă şi repetă până la obsesie, anume că viaţa nu oferă decât necazuri, dureri şi nenorociri.

— F Şi fiindcă îmi dau seama că şi eu sunt unul din aceşti scriitori cu două feţe – şi poate, astăzi, singurul din această speţă din întreaga Italie -vreau să recunosc sincer contradicţiile gândirii mele, cu toate că încă nu am curajul de a-mi mărturisi în public ruşinea.

Iată cel de al doilea gând care mă frământă: el poate fi formulat mai scurt:

Mi s-a întâmplat adesea ca, în scrierile mele, să regret „plăcutele înşelăciuni' care dădeau celor din antichitate iluzia fericirii, făcându-i să creadă în protecţia divinităţilor, în binefacerile naturii, în dragoste şi în glorie. Dar, când îmi amintesc apoi de catastrofele, de calamităţile, de masacrele, de toate faptele smintite şi scelerate care, după spusele istoricilor şi ale poeţilor, au abundat în acele vremuri îndepărtate, ca şi în epoca noastră atât de plină de bestialităţi şi de cruzimi cum se dovedeşte a fi, încep să am mari îndoieli asupra primei mele opinii. Chiar şi cele mai plăcute înşelăciuni – se poate vedea asta la cei tineri – nu sunt suficiente pentru a-l pune pe om la adăpost de necazuri şi de toate formele pe care răul le îmbracă. Va trebui deci să fim rezonabili şi să concluzionăm că printre iluziile omeneşti trebuie să le numărăm şi pe acelea care ne fac să considerăm ca binefăcătoare anumite iluzii comune tuturor.