VIZITĂ LA MARCONI

(sau: DESPRE SFÎRŞITUL MIŞCĂRII)

Roma, 25 septembrie.

Cu mulţi ani în urmă, la New York, i-am fost prezentat lui Marconi, în casa unor prieteni; dar în acea zi celebrul Italian era atât de asaltat de doamne, încât conversaţia noastră nu a putut dura mai mult de o jumătate de minut. Dar, acum câteva zile, am reuşit să obţin o întrevedere şi, în această dimineaţă, ilustrul om m-a primit le palatul Farnesine, sediul Academiei italiene al cărui preşedinte este.

Am fost introdus într-o splendidă sală, în care Sodoma a pictat întâlnirea dintre Alexandru cel Mare şi Roxana. Guglielmo Marconi, în ciuda gloriei şi a însemnatei sale averi, este un om blând şi modest, cu un aer de mare senior, cordial dar puţin rezervat, un amestec de bonomie italienească cu oarecare rezervă englezească. Mi-a adus în minte imaginea unui gentelman obosit care, după ce a salutat pe toţi participanţii la petrecere, ar dori să mergă la culcare. După ce am schimbat câteva vorbe despre prietenii comuni din America, am avut îndrăzneala să-l întreb ce este adevărat din ceea ce se spune despre noua sa descoperire.

La această întrebare nobila figură a lui Marconi se întunecă: pupilele clare ale ochilor săi părură un moment că se tulbură; nu răspunse şi rămase pe gânduri câteva secunde. Apoi cu o voce blândă şi domoală îmi spuse:

— Această descoperire, pe care n-am destăinuit-o nimănui, este ultima dintre tragediile vieţii mele; ea poate îmi va grăbi moartea. Sunt grav bolnav de câtăva vreme şi covârşitoarea problemă de conştiinţă care mi se pune îmi măreşte neliniştea.

Marele inventator tăcu din nou şi mă privi insistent, ca şi cum ar fi vrut să-mi pătrundă în cele mai ascunse cute ale sufletului.

— Dacă îmi veţi face marea onoare de a-mi destăinui ceva, am spus eu, puteţi fi sigur că nu voi repeta nici măcar un singur cuvânt din spusele d-voastră cuiva.

— Vă cred, reluă Marconi; de altfel nu pot şi nu vreau să vă spun ceea ce trebuie să rămână un secret pentru întreaga lume. Dar descoperirea despre care se vorbeşte atâta în Italia este totuşi reală şi confirmată din plin de experienţele făcute până acum.

Profanii şi gazetarii pălăvrăgesc despre o „rază a morţii”. Este o prostie şi o eroare, dar ceea ce am descoperit nu este mai puţin înspăimântător. Am inventat un sistem simplu dar infailibil de a opri pe neaşteptate, chiar la o distanţă de mai mulţi kilometri, orice fel de motor şi întrevăd deja un mod de a imobiliza orice fel de maşină şi orice formă de mişcare, chiar mersul omului sau bătăile inimii.

Înţelegeţi desigur consecinţele dezastruoase ale acestei invenţii. Până în prezent am reuşit să oprim toate automobilele care, la o anumită oră, se apropiau de Roma. Mai târziu am vrut să oprim, deasupra Toscanei, două avioane în plin zbor; acestea s-au prăbuşit şi cei doi piloţi au fost grav răniţi, înţelegeţi ce primejdioase aplicaţii ar putea fi date descoperirii mele în caz de război, astăzi când toate armatele se deplasează şi luptă folosind mijloace motorizate. Tancurile, trenurile electrice, automobilele, ambulanţele, toate mijloacele de transport şi de luptă ar fi oprite, paralizate. Pentru armata dotată cu aparatele mele nu ar fi decât un joc de copii să-si masacreze duşmanii imobilizaţi pe neaşteptate. Lucru şi mai groaznic, toate avioanele s-ar prăbuşi în flăcări iar pasagerii ar fi carbonizaţi.

Şi, ca urmare, dacă se va ajunge, aşa cum cred, să fie împiedicată orice mişcare, chiar şi cea a corpului omenesc, nu va mai exista scăpare pentru cei loviţi care vor deveni pe loc statui imobile, trupuri neînsufleţite. Fără să fie o veritabilă armă, dispozitivul meu paralizant ar deveni instrumentul unor uriaşe hecatombe.

În faţa unei asemenea perspective mă simt tulburat. Sunt creştin şi ştiu că Dumnezeu doreşte fraternitatea fiilor săi şi nu fratricidul. Sunt fizician şi ştiu că mişcarea este esenţa şi sufletul universului: a opri mişcarea este o crimă împotriva naturii, în fine, sunt om şi ştiu că maşinile inventate de inteligenţa oamenilor servesc la bunăstarea acestora şi fac să crească puterea lor creatoare: oprindu-le, comiţi o crimă de vătămare a umanităţii. Punându-mă de-a curmezişul legilor divine şi umane, nu aş putea adăuga nimic renumelui meu. Cu toate astea, gândul de a lua cu mine în mormânt secretul acestei descoperiri mă tulbură, îmi strânge inima. Tentaţia e puternică, dar şi responsabilitatea este enormă. Conştiinţa mea de catolic, m-a decis să renuţ la acest ultim triumf şi să tac. Sunt sigur că înţelegeţi sentimentele omeneşti, care îmi fac atât de dificilă această tăcere şi atât de dureroasă această renunţare. Credinciosul şi patriotul, savantul şi omul cu suflet se luptă în mine fără încetare. Neliniştea acestei tragedii interioare îmi răpeşte somnul, pacea, seninătatea. Am presentimentul că nu voi mai putea trăi multă vreme. Sunt sigur că nu mă veţi mai revedea vreodată.

Orice cuvânt de consolare s-ar fi transformat într-o bâlbâială stângace. Luându-mi rămas bun am remarcat că mâna lui Marconi era umedă de sudoare şi tremura uşor.