SINGURUL LOCUITOR AL LUMII.

Positano, 10 februarie.

Am închiriat o vilă la marginea mării pe această minunată coastă, în speranţa că aici mă voi putea odihni. Ieri seară, întorcându-mă acasă pe întuneric, m-am împiedicat de un corp omenesc întins în faţa grilajului casei mele. M-am retras speriat şi dezgustat; dar nu era vorba de un mort, căci din acest trup întins pe nisip se făcu auzită o voce:

— Eşti încă viu? Tu eşti proprietarul?

Omul se ridică. Mi-am aprins lampa de buzunar iar cu cealaltă mână mi-am pipăit revolverul. Aveam înaintea mea faţa abrutizată a unui cerşetor de aproximativ treizeci de ani, sau poate mai mult, tencuită cu ţărână şi acoperită de o barbă zbârlită.

— Cine eşti dumneata? Ce doreşti? Omul surâse stupid şi mă întrebă:

— Nu ai un loc unde să pot dormi? Un grajd, un fanar, o pivniţă? N-ai o bucată de pâine, o căpăţână de usturoi, două nuci…?

Am înţeles că am de-a face cu un vagabond amărât; îmi părea inofensiv. Fără să spun nimic l-am dus în grădină, apoi în camera servitorilor, unde am pus să i se aducă mâncare. Refuză supa şi carnea şi acceptă nişte brânză şi câteva nuci. Când îşi mai veni în fire, îl întrebai cine este şi de ce bate drumurile în această stare. Era îmbrăcat în pânză de sac prost cusută iar pe cap purta o ghirlandă de frunze uscate; în picioare purta sandale din pai, împletite cu neîndemânare.

— Mă numesc Eugen, răspunse el şi am fugit pentru a aştepta răzbunarea. Oamenii sunt răi, oamenii se omoară între ei şi se vor omorî până ce Dumnezeu îi va face să moară, pe toţi până la ultimul. Ei m-au închis într-un fel de închisoare dezgustătoare, unde oameni îmbrăcaţi în alb îmi spuneau: «Eugen, tu eşti bolnav! Eugen, tu ascultă-ne pe noi şi noi te vom vindeca.» Dar eu nu voiam să-i ascult pe aceşti oameni răi, îmbrăcaţi în alb, ca bărbierii din ţara mea. Am fugit din închisoare şi umblu prin lume aşteptând răzbunarea lui Dumnezeu.

Răzbunarea? Ce. Răzbunare?

— Oamenii sunt răi, nişte asasini, ei se vor distruge unii pe alţii. Dumnezeu va permite să moară toţi, până la ultimul, spre a-i pedepsi pentru răul pe care mi l-au făcut. Eu singur nu voi muri, eu singur voi rămâne în viaţă şi voi fi stăpânul tuturor lucrurilor; lumea va fi a mea, în întregime a mea. Asta este răzbunarea. Oamenii au vrut să facă război, dar eu nu am vrut să-l facă şi atunci ei m-au băgat la închisoare. Dumnezeu va face ca ei să moară iar eu singur voi rămâne: iată răzbunarea pe care o aştept.

— Dar când vei rămâne singur pe pământ, ce vei face? Ce vei mânca?

— Voi mulge oile şi voi face brânză, apoi voi mânca brânza, care este albă dar este bună. Voi merge la câmp şi voi culege cireşe, apoi voi mânca cireşe, care sunt roşii dar sunt bune. În casele celor morţi voi găsi atâta vin încât îmi va ajunge pentru trei sute de ani şi voi bea vinul care este alb şi roşu, dar este bun. Şi voi fi stăpânul lumii şi voi merge unde îmi va place şi nu vor mai fi copii care să arunce cu pietre şi nu vor mai fi nici jandarmi care să-mi ceară actele. Nu va mai fi nimeni fiindcă toţi vor fi morţi, morţi asasinaţi, pentru că au fost răi cu Eugen şi cu Dumnezeu.

N-am mai putut scoate nimic de la acest vagabond nebun, pe care l-am trimis să doarmă în căsuţa paznicului, în dimineaţa asta m-am dus să-l caut pentru a-i afla intenţiile, dar fugarul Eugen deja dispăruse. Spusele acestui cerşetor nebun m-au făcut să reflectez asupra unei probleme la care nu m-am gândit niciodată. Dacă într-o bună zi nu ar rămâne pe pământ decât un singur om, cum ar putea el trăi?

Ar reuşi să supravieţuiască multă vreme? Ar fi fericit că este liber, sau disperat că este singur?