REVOLTA ZEILOR

(de WOLFGANG GOETHE)

Weimar, 6 aprilie în schimbul unei sume enorme am reuşit să fotografiez, în arhivele secrete ale casei Goethe, manuscrisul unei opere neterminate a poetului care a scris Faust, manuscris pe care moştenitorii, nu ştiu din ce motive, au vrut să-l ţină secret, astfel că nu a fost tipărit niciodată.

Am dat la transcris şi tradus, numai pentru mine, acest manuscris inedit, care se intitulează Revolta zeilor şi este datat în 1810. Bătrânul păgân, care a înţeles Creştinismul puţin sau deloc, îşi imaginează că zeii decăzuţi ai vechilor religii nu au murit, ci trăiesc într-un fel de Olimp, la fel de departe atât de iad cât şi de rai. Aceste divinităţi detronate au pierdut totul: puterea, onorurile, dar nu viaţa. Ele trăiesc într-o singurătate melancolică, într-un fel asemănătoare cu cea a Iui Hades al Grecilor; gândesc încă şi discută unii cu alţii, aducându-si aminte cu nostalgică resemnare de faptele şi gloria lor de odinioară.

Venerabilul Zeus ţine încă în mâna sa obosită fulgerele stinse; Junona a devenit o scorpie bolnăvicioasă; Venus este ofilită şi ştearsă; Apollon şi-a pierdut nimbul său de soare; Minerva, tristă şi beteagă, seamănă din ce în ce mai mult a cucuvea; Marte este fără vlagă şi moleşit ca un bătrân soldat, ramolit; Neptun, expulzat din oceanul său, pare un monstru marin adus de valuri şi aruncat fără viaţă pe ţărm.

Superbii zei ai Greciei, scrie Goethe, seamănă cu o ceată de cerşetori amărâţi, văduviţi chiar şi de speranţa unei pomeni. Chiar cele Nouă Muze sunt ca nişte oi jumulite care se înghesuie una într-alta pentru a se apăra de frigul bătrâneţii.

Numai Dyonisos, zeul beţiei şi al învierii, mai are nişte urme din vechea sa putere. Nu seamănă el, oare, cu noul Zeu victorios, căruia, ca şi lui i-a plăcut licoarea viţei de vie şi a înviat? Într-o zi Dyonisos s-a apucat să-i trezească din moleşeală pe confraţii săi. Îi strânse pe toţi la sfat şi, cu vorbele lui înaripate, îi mustră şi îi sfătui:

— A fost condamnarea noastră meritată? De şaisprezece secole sanctuarele noastre au fost închise, statuile noastre doborâte. Au devenit oamenii, între timp, cumva mai virtuoşi şi mai fericiţi? Nu i-am ajutat noi pe muritori în mizerabila lor viaţă? Zeus, părintele atotputernic, era poreclit Soter, eliberatorul; Hercule îi vindeca pe oameni de teroarea monştrilor; Prometeu le-a adus bunurile nepreţuite ale civilizaţiei; Orfeu supunea fiarele şi consola omenirea cu cântecele sale. Care a fost destinul oamenilor după înfrângerea noastră? Au plâns şi s-au rugat la icoana unui Zeu rănit şi însângerat; au invocat-o pe mama sa îndurerată şi planşă; şi-au chinuit trupurile şi şi-au acoperit capul cu cenuşă. Cu toate acestea nu sunt mai puţin răi decât înainte şi par chiar mai nenorociţi. Palidul galileean, cu toate că i-a iubit şi s-a sacrificat pentru ei, nu a reuşit să-i facă mai buni pe oameni. Şi astăzi încă, după atâtea secole, ei urăsc, suferă, se trădează şi se omoară, se lasă învinşi de ispite şi de pasiuni. Nu a sosit timpul să fie din nou eliberaţi? Nu e de datoria noastră să ne revoltăm împotriva condamnării nedrepte care ne-a făcut să devenim neputincioşi şi răi? Vă chem să ne luăm revanşa, vă chem la revoltă, dacă a mai rămas în sufletul vostru o scânteie-de divinitate?

Discursul zeului beţiv a avut urmări diferite. Semizeii, eroii, satirii şi fauni se strânseră în jurul lui Dyonisos, strigând că-l vor urma, că erau gata de luptă. Dar zeii cei mari rămâneau indiferenţi şi tăcuţi. Dyonisos, mâniat, îi provocă cu vorbe arzătoare. Atunci înţeleaptă Atena se ridică şi spuse:

— Aburii vinului îţi tulbură încă mintea după atâtea secole. Dacă oamenii ne-au părăsit şi ne-au renegat, aceasta este dovada că nu erau mulţumiţi de noi. Şi dacă este adevărat că această trădare a fost din partea lor o rătăcire sau o greşeală, drept este să o plătească cu o suferinţă de două ori mai mare. Am zis.

După Minerva, vorbi venerabilul zeus, părintele zeilor şi al oamenilor şi spuse:

— Discursul tău, Dyonisos, este cel al unui prost pe care durerea nu l-a învăţat nimic. Dacă ţi-ai aminti exemplele pe care le-am dat oamenilor, n-ai mai fi acum stăpânit de idei nebuneşti de revanşă. Nu port ură Zeului crucifiat. El a ştiut să fie pur pentru a propovădui puritatea, a ştiut să fie plin de dragoste pentru a propovădui dragostea, a ştiut să sufere pentru a propovădui învierea. Oamenii aveau nevoie de un Zeu care să fie superior umanităţii; noi am fost omeneşti şi prea fericiţi, până într-acolo încât să fim invidioşi pe fericirea oamenilor. Află că…

Aici se termină textul inedit al lui Goethe; nimeni nu va putea să ghicească vreodată care a fost sfârşitul acestei ciudate Revolte a zeilor.