URÎŢIREA ITALIEI.

Milano, 20 noiembrie.

Am ţinut să vizitez din nou Italia, să-i revăd cele mai mari şi mai populate oraşe, uimitoarele sale capitale de provincii, peisajele sale de vis încărcate de glorie: de la Taormina până la Borromee.

După trei luni şi jumătate de vagabondaj şi opriri diferite, iată-mă cuprins de o stranie tristeţe, atât pentru rezultatele acestei vizite cât şi pentru această ţară.

Am văzut pentru prima dată Italia acum cincizeci de ani, când era deja angajată şi scufundată pe calea aşa-zisei civilizări moderne; cu toate astea, ea rămânea frumoasa patrie a oamenilor umani. Avea încă oraşe şi regiuni rămase intacte, unde se putea respira încă atmosfera preafericitului secol XIX, într-un decor al secolului XIV sau XVI. Italia era săracă, dar italienii erau încă posesorii acestor bogăţii de care nici o bancă nu poate dispune: dragostea, cordialitatea, gentileţea, buna dispoziţie, în unele din provinciile sale, ea se prezenta murdară, dar de o murdărie antică şi sănătoasă, firească şi autentică, una ce nu ofensează frumuseţea naturii şi nu-i răpeşte aerului puritatea. Italia era incomodă, niţel primitivă şi lipsită de confort, dar îşi despăgubea vizitatorii prin liniştea străzilor, amploarea aerată a pieţelor, seninătatea micilor sale oraşe, liniştea unei vieţi umile şi active, preţioasa simplitate a moravurilor, surâsul blajin al nobililor, care erau din popor şi al oamenilor din popor, care erau nobili.

Erau şi atunci tâlhari, escroci, cerşetori şi fete, dar într-o măsură tolerabilă, cu aspect distinct, uşor de recunoscut. Vechii tâlhari aveau ceva de cavaleri medievali şi de gentilomi, pe când astăzi hoţii şi borfaşii nu sunt decât nişte brute care au transforamat crima într-o mare industrie organizată, lipsită de orice poezie. Cerşetorii păreau a fi o fracţiune legitimă a creştinătăţii, ei păreau nişte paznici pitoreşti ai bisericilor şi palatelor. Astăzi ei se numesc şomeri şi trăiesc pe seama celor ce muncesc; ei îi detestă pe' oamenii mai inteligenţi şi mai activi decât ei.

Escrocii formau o categorie aparte, un fel de artişti simpatici ai înşelăciunii, care se mulţumeau cu câştiguri modeste. Astăzi escrocheria s-a răspândit pretutindeni, în industrie, în prăvălii, în serviciile statului, ca şi pe stradă. Fetele trebuiau căutate în cartierele rău famate: astăzi chiar şi – domnişoarele de familie şi doamnele cu blazon ştiu să beneficieze de prostituţia clandestină.

Adio, bătrână şi scumpă Italie. Adio scugnizzi e lazzaroni din Napoli. Adio trăsurilor cu birjari şi cântăreţilor de serenade din Florenţa. Adio muzicanţi ai străzii, flautişti, ciociare şi vânzătoare de flori ale Romei. Adio gondolieri şi eşarfe negre ale Veneţiei. Adio pescari din Capri şi păpuşari din Palermo. Adio Italie a bucuriilor populare, ingenioasă şi genială Italie, în ultimii ani, după cel de al doilea război, chiar şi dulcele paradis Italian a devenit un infern de tip Yankeu. Civilizaţia americană, civilizaţia dolarului şi a automobilului au invadat vechea şi splendida peninsulă, pentru a o „civiliza” după chipul şi asemănarea sa.

Străzile, în general strâmte, făcute pentru pietoni şi călăreţi, sunt înţesate de automobile zgomotoase, de insuportabile biciclete cu motor, în aceste locuri unde nu auzeai decât melodioasele refrenuri ale vânzătorilor ambulanţi, cântecele fetelor şi ale băieţilor, veselele hohote de râs ale cumetrelor ieşite la porţi, pocnituri de bici, astăzi nu mai auzi decât zgomot de fiare, mugetul automobilelor, scârţâit de roţi, rateurile eşapamentelor deschise, sforăitul motoarelor, urletele claxoanelor, coruri cacofonice, asurzitoare de gramofoane şi difuzoare. Drumurile Italiei au devenit cele mai zgomotoase şi mai periculoase din întreaga Europă. Italienii se comportă ca şi cum zgomotul ar fi o afirmare indispensabilă a mişcării, a vitezei, a luxului, a orgoliului şi a vieţii însăşi. Nu mai este posibil să te opreşti într-o piaţă pentru a admira în linişte o faţadă sau o statuie. Creierul este năucit, abrutizat de zgomote, oamenii sunt permanent ameninţaţi să fie răsturnaţi şi făcuţi bucăţi. Chiar mai rău decât oamenii, maşinile au împrumutat temperamentul italienilor. Toate sunt grăbite, toate au glasuri aspre, feţe triste sau dispreţuitoare.

Odată cu zgomotele, se răspândesc şi duhorile, nu numai în furnicarul străzilor, dar chiar şi pe şoselele litoralului, pe străduţele cetăţilor din evul-mediu, în parcurile publice şi pe colinele înflorite, până şi pe unele drumuri de ţară; plăcutele miresme aduse de briză sunt alungate de duhoarea de benzină, de motorină, de ulei ars şi de toate sufocantele mirosuri de gaze nearse.

Asta a mai rămas din dumnezeiasca Italie a tinereţii mele. Astăzi pare mai bogată, mai activă, mai „modernă”, în realitate a devenit mai săracă şi mai urâtă decât odinioară.

Noile locuinţe sunt nişte mari cazărmi anonime, vulgare, care nu au măcar grandoarea zgârie-norilor şi te fac să regreţi umilele căsuţe de altă dată, cu grădini şi boite de flori, lipsite bineînţeles de ultimile invenţii ale hidraulicei, dar înfrumuseţate de verdeaţă şi de patina vremii.

Tot ce s-a făcut nou în Italia în ultimile decenii este mai pretenţios, dar incomparabil mai urât. În oraşe s-au distrus fără milă grădinile răcoroase, pentru a le înlocui cu cazărmi din beton armat, odioasă adunătură de celule în care trăiesc mici rentieri imbecili.

Pe marile şosele, în lungul lacurilor şi al munţilor, privirea ţi-e atrasă şi rănită de mari panouri publicitare, bălţate în culori strigătoare, care laudă virtuţile unui lichior sau ale unui săpun de bărbierit. Peste tot se taie arbori şi se defrişează păduri. Patria sfântului Francisc şi a lui Leonard nu mai poate suferi frumuseţea vegetaţiei şi cântul păsărilor, în fiecare Italian se cuibăreşte, cu putere, sufletul unui măcelar şi a unui vânător. Nicăieri ca în Italia, nu se poate vedea o asemenea pasiune pentru distrugerea vegetaţiei şi pentru uciderea vânatului cu pene. Blazonul Italiei ar trebui să cuprindă, ca embleme simbolice, o secure şi puşcă.

Vin dintr-o ţară în care „modernitatea”, cu maşinile sale, est triumfătoare şi necontestată, iar eu nu sunt un duşman a ceea ce cheamă „progres”. Dar, în America, înainte de invazia europenilor, n existau decât prerii pustii şi corturi ale Pieilor roşii. Italia, dimpotrivă, este un venerabil muzeu a trei sau patru civilizaţii; ea ar avea dreptul şi datoria să salveze, pentru binele şi bucuria tuturor, formele şi frumuseţile sale.

Or, Italia devine pe zi ce trece mai zgomotoasă, mai rău mirositoare, mai vulgară, mai urâtă, adică mai greu de admirat şi mai puţin locuibilă.

În cincizeci de ani, dacă voi mai trăi până atunci, graţia şi splendorile „grădinii Europei”, vor fi depăşite, degradate şi îngropate sub o proastă copie a „civilizaţiei barbare” – creaţie a acestui secol dement.