VIZITĂ LA PICASSO

(sau: DESPRE SFÎRŞITUL ARTEI)

Antibe, 19 februarie.

Cu mulţi ani în urmă, am cumpărat la Paris şase tablouri de Picasso, nu pentru că mi-au plăcut, ci pentru că erau la modă şi mă puteam servi de ele oferindu-le doamnelor care mă invitau la masă. Dar, de curând, aflându-mă pe Coasta de Azur şi neştiind cum să-mi petrec vremea, mi-a venit ideea de a-l vedea personal pe autorul acestor picturi. Locuieşte foarte aproape de aici, într-o vilă pe malul mării, împreună cu o foarte tânără şi înfloritoare soţie. Are, cred, 65 sau 66 de ani, dar sănătosul său sânge catalan îl menţine viguros şi robust, cu o culoare bună şi bine dispus.

La început am vorbit despre unele cunoştiinţe comune, dar foarte repede conversaţia a deviat spre pictură. Pablo Picasso nu este numai un artist fericit, dar se dovedeşte şi un om inteligent, căruia nu-i este teamă să surâdă, când e cazul, vorbind despre teoriile admiratorilor săi.

— Nu sunteţi nici critic nici estet, mi-a spus el şi deci vă pot vorbi fără rezerve, în tinereţe – ca orice tânăr – mi-am făcut din artă, din marea artă, o religie. Mai târziu, trecând anii, mi-am dat seama că arta, aşa cum era înţeleasă la sfârşitul secolului al XlX-lea, este de aici înainte sfârşită, muribundă, condamnată şi că aşa-zisa „activitate artistică”, pe cât de abundentă a devenit, nu este de fapt decât multipla manifestare a agoniei sale. În ciuda unor aparenţe ce ar părea să contrazică, oamenii sunt tot mai dezinteresaţi de pictură, de sculptură şi de poezie. Oamenii de astăzi au la inimă cu totul alte lucruri: maşinile, descoperirile ştiinţifice, bogăţiile, stăpânirea forţelor naturii, cucerirea de teritorii pe acest glob. Ei nu percep arta ca pe o nevoie vitală, ca o necesitate spirituală, cum se întâmpla în secolele trecute. Mulţi dintre ei continuă să-si exercite meseria de artist, să se ocupe de artă, dar din motive care nu prea au de-a face cu arta adevărată: vreau să spun că o fac din spirit de imitaţie, din ataşament la tradiţie, din inerţie, pentru a ţine pasul cu moda sau din calcul. Obişnuinţa sau snobismul îi fac să trăiască în trecutul apropiat, dar cei mai mulţi dintre ei, fie din elită, fie din popor, nu mai dispun de o pasiune sinceră şi fierbinte pentru artă; ei văd în ea cel mult o distracţie, un divertisment, un ornament. Puţin câte puţin noile generaţii, captivate de mecanică şi de sport, mai sincere, mai cinice şi mai brutale, vor lăsa arta în seama muzeelor şi a bibliotecilor, ca pe nişte resturi ale trecutului. de neînţeles şi inutile.

Ce poate face un artist care, ca mine, îşi dă seama de acest apropiat sfârşit al artei? Să-si schimbe meseria, ar fi o hotărâre greu de luat, de altfel periculoasă, existând riscul de a nu se putea nici măcar hrăni. Pentru un astfel de om nu există decât două căi de urmat: să încerce să se amuze şi să încerce să facă bani.

De vreme ce arta nu mai este hrana celor mai buni, artistul poate da frâu liber, după voie, tuturor încercărilor de noi formule, tuturor fanteziilor, tuturor practicilor de şarlatanism intelectual. Poporul nu caută în artă nici înălţare, nici exaltare; iar publicul rafinat, cei bogaţi, cei fără ocupaţie, căutătorii de subtilităţi, aceştia caută noul, originalul, extravagantul, scandalosul, în ce mă priveşte, chiar de la început, eu i-am satisfăcut pe aceşti domni şi pe critici cu toate bizareriile care mi-au trecut prin muite: cu cât m-au înţeles mai puţin, cu atât mai mult m-au admirat. Graţie acestor jocuri amuzante, acestor dansuri pe sârmă, acestor ghicitori, acestor cuvinte încrucişate, acestor arabescuri, am devenit foarte celebru. Pentru un pictor celebritatea înseamnă vânzări, câştig, bunăstare, avere. Astăzi, cum bine ştiţi, sunt celebru şi bogat. Dar când sunt singur, faţă în faţă cu mine, nu îndrăznesc să mă consider artist în vechiul şi profundul sens al cuvântului. Giotto şi Tiţian, Rembrandt şi Goya au fost adevăraţi pictori: eu nu sunt decât unul din cei ce amuză publicul, unul care şi-a înţeles epoca şi care a exploatat cât a putut imbecilitatea, vanitatea şi lăcomia contemporanilor. Destăinuirile pe care vi le fac sunt amare, mai dureroase decât puteţi crede, dar au meritul să fie sincere. Etapres ca, conchise Pablo Picasso, allons boire. Conversaţia noastră a durat mai mult, dar nu am răbdarea să notez celelalte paradoxuri cinice ieşite din gura bătrânului pictor catalan.