II

Ioină rămase o clipă în grădină, tulburat. Obrajii îi ardeau. De pe frunte-i curgeau stropi mari de sudoare. Picioarele îi tremurau, cu toate că se străduia să-şi reprime emoţia, frica, ruşinea, nu ştia singur ce anume pusese stăpînire pe dînsul. N-avea nici un fel de stimă pentru părinţii Lizei. Nişte negustori bogaţi. Atîtea sute, atîtea mii de negustori bogaţi îşi plimbă plictiseala prin prăvăliile, balurile, teatrele şi restaurantele Bucureştilor! Despre ceilalţi oaspeţi n-avea o idee mai bună. Bărbaţi cu neveste şi copii, respectînd ano­timpurile, regulamentele şi legile, mergînd în sărbătorile de toamnă evreieşti la sinagogă şi îngră­şîndu-se, paşnic, în case cu multe odăi şi cu multă servitorime, îi ştie pe toţi. Oameni. Oameni care au capete aproape identice, gînduri în ele care ar putea fi reduse la unul şi ace­laşi, îmgrijorări şi bucurii ieftine. Cutare bătrîn, purtînd astăzi inele groase pe degete străvezii, a adunat cincizeci de ani, în dosul tejghelei din fundătura cartierului comercial, ban cu ban ca să moara mîine, fericit, într-o odaie luminoasă şi pe un pat omenesc. A renunţat la mîncare, la băutură, la tot ce-i poftea inima; ceas cu ceas îşi sporea averea, i se luminau privirile de cîte ori îşi amintea de o nouă „de- punere”, de o nouă comandă grasă. I s-a împlinit visul: are să moară gospodăreşte. Deocamdată îşi îngăduie o ţuică, o trăsură, o petrecere... Cutare nevastă de cizmar se pregăteşte, ca de o călătorie la Iaşi, de moarte, burghez. S-a tocmit cu mai-marii Comunităţii pentru locul de veci, şi-a comandat un grilaj „artistic”, lucrat după modelul ei, adică al bancherului Nordman, aristocratul evreimii, pentru că, din zaraf cu prăvălia mobilă în piaţă, a ajuns proprietarul unei duzini de case şi al unui „institut de credit” — şi acum aşteaptă... De ceilalţi nu s-a sfiit niciodată. Haimanale cu vorba crudă, calici nici mai buni nici mai răi ca burtoşii ajunşi, pierde-vară şi zurbagii. Vasilescu, Stamatescu şi alţii ca ei... Ioină surîse şi simţi, deodată, o mare durere la ceafă. Se aşeză pe un colţ de bancă izolată în bezne şi în noapte... Copil, nu cunoscuse decît chipul unei femei covîrşite de fuste, în cum­plitele ierni ale vremurilor duse, care-l spăla şi-l hrănea cu ceai fierbinte şi coji de pîine, multe coji. Era mă-sa, o prăpădită şi o flămîndă. Îşi iubea băiatul cu sălbăticie. Vecina cu „stare”, mîndreţea uliţei, îi dăruia adesea cîte o pereche de ciorapi sau o scurteică. „Ce negoţ fă­cea mă-sa ca să-l hrănească?” se întreabă Ioină, ţinîndu-se cu mîna de ceafa. Aşa! îşi aminteşte: vindea „vechituri”, cîrpe, hîrţoage, îmbrăcăminte şi altele negustorilor din car­tier. Într-o zi s-a pomenit cu un bărbăţel necăjit şi nebărbierit, care l-a săltat pîn’ la gura lui cu mustaţă aspră şi l-a sărutat. Trebuia să-i spuie urîtului tată. Unde a pribegit pîn-atunci bărbosul? În ce altă casă şi cui a fost pînă azi tată? Încerca să se dumirească Ioină. Dar zadarnice s-au dovedit întrebările. Mă-sa îl mîngîia pe obraji, îşi sufla nasul într-un colţ al şorţului, ca şi cînd ar fi îndepărtat un gînd rău, şi-apoi îi spunea : „Vezi-ţi de joacă! Hai-hai!” Cică era năzdrăvan bărbosul. Aşa se vorbea prin vecini. Şi-a lăsat nevasta după un an de căsnicie şi a fugit, nimeni nu ştie unde. Apoi, după opt ani, a revenit, osos şi flocos, şi flămînd. Ajuta şi el acu’ nevestei. Aduna hîrţoage, cîrpe, mofturi. Pînă s-a culcat cu­minte într-o noapte şi nu s-a mai sculat. „De-abia venise — şi iată-l iarăşi dus!”, îşi spunea Ioină. Mă-sa nu l-a mai aşteptat să revie. L-au îngropat, negustoreasa de fleacuri a oftat lung şi toate au fost ca la început. Atîta doar că mîncau mai rar şi mă-sa mereu se ducea, cu el de mînă, la bogă­taşa uliţei şi-i vorbea ceva repede şi în idiş şi îl arăta pe el, care, neprice­pînd bine ce se întîmplă, aştepta, cu picioarele larg distanţate şi cu degetele în nas, sfîrşitul ciorovăielii. Odată au ridicat-o pe femeie nişte oameni şi au dus-o la spital, se pare. Pe el, vecina „cu stare” l-a internat undeva într-o şcoală săracă, unde băieţii ceilalţi n-au rostit niciodată cuvîntul „mamă”. De „tată”, nici pomeneală!... Lui i-a venit greu la început, singur între atîţia copii... A cerut să fie dus măcar o dată să-şi vadă mama. Directorul, cu capul în piept, i-a răspuns că... mai are timp s-o vadă. Apoi au venit zile grele de toamnă, cînd nu ştia cum să-şi suprime pofta de a zbiera necontenit, să se-audă singur cît mai bine, „mamă! mamă!” Şi pentru că era mereu supravegheat, aştepta noaptea cu înfrigurare. Îşi trăgea, în patul cît o jucărie, plapuma peste ochi şi, simţindu-se dintr-o dată singur cu spaima şi cu focul lui, şoptea unei fiinţe de-alăturea: „Mamă! mamă!” Cu e mînă, făcută pumn, ţinea cuvertura şi cu cealaltă îşi mîngîia obrazul slăbit şi se alinta : „puiu’ mamii... dragu’ mamii...” aşa cum îl obişnuise negustoreasa de cîrpe, acasă. Pînă s-a trezit iar în stradă, singur în marea noapte care stăruia peste oraş. Aflase. Mă-sa murise fără o şoaptă, fără un strigăt — moarte

de calică, sperioasă şi grijulie pentru liniştea felcerilor în halate albe şi a spitalului... A intrat la prăvălie vînzător. Dar stăpînul nu era mulţumit de el. Nu-l suferea cîntînd dintr-o muzicuţă de buzunar, sau rămînînd cu privirea pierdută undeva, la dracu-n praznic. Camarazii îl priveau învese­liţi de cîte ori se adîncea în gînduri, uitînd de toate, de prăvălie, de clienţi, de viaţa care fierbea în juru-i, vie, rea, tăcută sau indiferentă. Îşi făceau semne, îşi şopteau unii altora vorbe cu tîlc şi hohoteau apoi într-un rîs obştesc. Nu-i în stare — îşi spune Ioină — să fie vînzător. Nici muzicant, nici poet. N-a um­blat prin şcoli, dar mintea lui e ageră şi simte zădărnicia visurilor pe hîrtie, repetate mai mult de nevoia de a se înşela decît dintr-o po­runcă interioară. Atunci de ce a „spus” versuri în casa lui Micu Braun? Şi, mai ales, de ce e atît de ruşinat sau de emoţionat acum? Pentru că au rîs oaspeţii de el? Burtoşii, grăsanele şi găgăuţii? Mata­halele în două picioare, reduse la împlinirea funcţiilor primare? Ioină îşi dă seama de nemernicia „salonului” dar, totuşi, e tulburat. Cînd a ieşit, era hotărît să plece, cît mai repede, fugărit de năluci. Dar s-a aşezat pe bancă şi trupul îi oboseşte ca niciodată şi nu ştie dacă noaptea i-a picurat plumb în vine sau e o boală neputinţa lui de a-şi urma gîndul. Duce mîna la ochi. Umezi ochii, asudaţi, poate, nu ştie singur ce durere grea îl frămîntă. Are un regret al vieţii încă netrăite, al vorbelor încă nespuse, al confidenţelor încă nemărturisite. E o vară ca în anii copilăriei, curînd are să se lumi­neze, în salon cîntă ţiganii — ce bine se aude chiar de-aici din întunericul frunzelor şi al florilor vocea de miere a lui Mustea! — şi el are să meargă la prăvălie să vîndă, ca şi alaltăieri, ca şi poimîine, viori în rate, şi are să fluiere vechi romanţe italiene, şi are să mai obosească pe caietul de poe­zii!... Pînă va sfîrşi cum sfîrşesc toţi: cu pieptul spart de tuse, cu un glonte trimis în tîmplă, la timp potrivit, cine ştie?

Se ridică, scuturat de un fior. E frumoasă grădina, înspre dimi­neaţă, cînd întunericul e învins de lumina încă şovăielnică, frumoasă şi Liza, frumoase florile, şi toate cîte covîrşesc inima lui... Liza l-a rugat să spuie versuri. Acum ştie de ce e tulburat, de ce e ruşinat. Liza!... E subţire şi plăpîndă fata, părinţii ei par străini. O pereche de elefanţi care nasc un trandafir.

Ioină e hotărît să plece. Face cîţiva paşi spre portiţă. Dinspre salon se iveşte o umbră. Înaltă, zveltă, de-abia călcînd.

— Liza! strigă el în şoaptă.

Umbra a auzit, se grăbeşte spre Ioină.

— Dumneata ai fost?

Vocea îi tremură.

— Iartă-mă, te rog, iartă-mă!

Domnişoara Liza Blum, fiica pistruiată şi cîrnă a negustorului de sticlărie din Lipscani, a lăsat privirile în pămînt, întristată. Îi place Ioină, domnu’ Ionel, cum îl strigă lumea. Tot timpul cît a dansat cu Mony, îl privea mirată de tăcerea în care se zidise tînărul. Mony e un băiat frumos, cu obrajii roşii şi pudraţi, cu mîinile bine croite şi cu o voce de „om trăit”. E contabil la Efraim şi-are, zice-se, viitor. Leafa lui e egala cu a celui mai bătrîn dintre slujbaşii firmei. Domnul Blum îl invită mereu la cîte un ceai, acasă, şi-atunci dînsa e obligată să cînte la pian şi să-i vorbească despre studiile făcute la călugăriţe. Dar nu-l apropie de loc. Nu se poate împăca, oricît s-ar strădui, cu gîndul că are să-i fie odată nevastă, că are să-şi culce capul alăturea de al contabilului purpuriu şi pudrat. Ioină e altfel construit. Dansa cu Mony, domnişoara Blum, dar se închipuia în braţele lui Ioină.

— Iartă-mă! repetă el fîstîcit.

— Mă rog!... Nu ştiam... Credeam!... murmură fata.

Şi-apoi, hotărîtă:

— N-ai strigat Liza?

Ioină dădu din cap afirmativ. Domnişoara Blum pricepuse. Voi să se retragă. Stînjenită acum de prezenţa bărbatului, încercă ea o scuză oarecare:

— Întunericul!... Şi ne cheamă pe amîndouă Liza!

Tînărul se gîndi la singurătatea acestei fete de negustori măr­giniţi, la banalitatea unei vieţi închise, ca o zi de toamnă fără sfîrşit, într-o casă de mic-burghez, şi voi s-o reţină.

— De ce aşa grăbită, domnişoară?

Fata n-avea ce să răspundă. Ştia că a asemuit-o cu fiica lui Micu Braun. Prin urmare...

— E dimineaţă... Ce frumoasă e dimineaţa! spuse, gîndindu-se la tris­teţea domnului Ionel care aştepta aici (aştepta într-adevăr?) ivirea celeilalte.

— Da! Totul e frumos acum!... Urmezi Farmacia, domnişoară?

Întrebase cu linişte, cu răceala corectă a persoanelor care îşi vorbesc fără nevoie.

— Da... Farmacia! Sînt în anul trei. La revedere.

Ioină o reţinu.

— Mai stai, te rog!

Spuse cu o intonaţie albă, care suna rău în urechea fetei. Ciudat. Toată lumea îi vorbea la fel. Cuvintele sînt reci, egale, ca şi cînd n-ar fi rostite, ci numai gîndite.

— E tîrziu! răspunse fata. Tata mă caută. Am ieşit pentru o clipă. Plecăm.

— Mai e timp, domnişoară!

Fata rămîne locului mirată. A asemuit-o. În tot timpul dansului ochii lui n-au văzut-o. A venit acolo pentru cealaltă. De ce o reţină, atunci? Cîrnă, urîţică şi pistruiată cum se află, judeca, totuşi, la rece.

— Să rămîn? De ce să rămîn?

Ioină o asculta fără s-o audă.

— Prin, urmare, ramîi! spuse în silă.

Apoi, obosit:

— Veselă seară, ce zici?

— Hm! Da! făcu domnişoara Blum, hotărîtă sa curme o convorbire artificială. Adăugă: Cu bine, dom’le Ionel! La revedere.

Dar tînărul îi reţinu mult mîna. Ce rece, ce tristă mînă!

— Un moment, domnişoară, un moment. Te-am asemuit cu Liza, e adevărat!... Cu Liza Braun!... Dar...

Ar fi vrut să spună că avea nevoie de cineva, indiferent de cine căruia să-i scruteze adîncurile...

— Dar? îl imită fata.

Ioină ridică din umeri.

— Nimic! spuse, resemnat... Lume veselă p-aici, aşa-i?

Liza Blum avu o clipă de revoltă.

„De ce mă ţii de vorbă? «Lume veselă?»... Lume Veselă!.. S-o ia dracu!”

Ioină se trezi.

— Eşti supărată, domnişoară, aşa-i? Şi eu!

Vorbi simplu, cu o durere d-abia reţinută, Lizei Blum îi plăcu, de astă dată, melodia vocii lui bărbăteşti, tristeţea dintr-însa...

— Nu mai sînt! răspunse fata.

— Au rîs de mine, puişorii! observă Ioină încet, urmîndu-şi gîndul. S-au distrat pe seama mea.

Fata îl pricepu.

— Ce importanţă are asta, dom’le Ionel! Au fost şi urechi foarte, foarte ascultătoare!

— Ştiu.

— A fost Liza Braun... N-ajungea?... Liza te-a ascultat atent... foarte atent. I-a plăcut. Şi mie mi-a plăcut!

— Îţi mulţumesc, domnişoară... Eşti foarte bună!...

Fluieră, deodată, un cîntec de uliţă. Liza Blum îl ascultă din ce în ce mai mirată. Dimineaţa era gata-gata să coboare peste oraş.

— Domnişoară... dragă domnişoară Blum, eu nu te iubesc pe dum­neata... Eşti o fată bună... o fată, în sfîrşit!... Ai stat, ca mine, tăcută tot timpul, într-un colţ al salonului. Nici nu te-am observat!... În sfîrşit!...

Vorbea încet, repeta cuvintele, le căuta leneş, greoi, copleşit de amărăciuni.

— ...n-ai rîs de mine. Nici Liza n-a rîs!... N-am să mai fac a doua oară!... Crede-mă!... Ştii ceva?

Şi-i puse o mînă pe umăr.

Toate sînt fără rost! Am treizeci şi cinci de ani, domnişoară... Treizeci şi cinci de ani!

În ochii domnişoarei Blum străluceau lacrimi. Nu-şi da seama de ce, dar s-ar simţi bine plîngînd acum, fără pricină. Are treizeci şi cinci de ani băiatu’ ăsta care vinde viori şi compune poezii! Şi e o nouă zi care începe în grădină, după noaptea nunţii de argint a lem­narului, după dansul fericiţilor şi rîsul zgomotos al atîtor fete nepăsătoare.

— Nu-mi pare rău de nimic, domnişoară, continuă el. De nimic! Nici de caraghioslîcul de azi-noapte, nici de suferinţele de ieri, de alaltăieri, dintotdeauna... Nu... îmi pare rău numai de ceva: am fost tînăr şi n-am ştiut. Tînăr, fără să ştiu! N-am ştiut că am de partea mea tinereţea! N-am ştiut ce comori port în vine, în trup, în minte. Eram tînăr, domnişoară, tînăr, înţelegi dumneata?

Şi o zgîlţîi uşor.

Liza Blum înţelegea. Şi ea are treizeci de ani. Şi ea a avut co­morile lui Ioină. Şi ea, ca şi tînărul istovit de visuri, n-a ştiut că e pro­prietara atîtor bogăţii. Cealaltă e mai fericită, poate...

— Sîntem păcătoşi, domnişoară! continuă Ioină. Priveşte-mă... Aşa-i că-ţi vine să rîzi cu toate că nu mai declam versuri? Nu? Nu-ţi vine să rîzi? Da-mi vine mie!

Rîse, simulînd o nepăsare totală faţă de lume.

— Aveam douăzeci de ani şi nu ştiam că fiecare zi, fiecare ceas, fie­care clipă însemnează un pas mai mult spre capătul drumului. Trăim nu­mai, numai pentru a doua zi. Tristeţea ne copleşeşte? Nu putem iubi? Ne înşală primăvara, noaptea, femeia? Ne chinuiesc sărăcia, mizeria, foamea? Ni-e lehamite de tot ce trăieşte şi naşte sub ochii noştri indiferenţi! Toate se întîmplă azi. Azi e o zi rea. Azi e o zi cruntă. Azi e o mare por­cărie! Să nu disperăm: a doua zi vom în­vinge piedicile, a doua zi vom fi cu adevărat fericiţi... Ha! Ha! Ha!... Ho! Ho! Ho!... Hi! Hi! Hi!... Hi! Hi!...

Rîde Ioină? Plînge? Liza Blum se depărtează un pas. O dungă nouă îi sapă fruntea. E în panică. Nu ştie ce trebuie să facă: Să fugă? Să rămîie? O fi înnebunit Ioină deodată?

Nu, Ioină n-a înnebunit. Rămîne doar îngîndurat, aşa cum l-a văzut întîiaşi dată la fereastra prăvăliei de viori într-o seară ca asta de vară...

Sta pe scaun tăcut, cu o carte închisă în mînă. Domnu’ Micu Braun îl ru­gase pe sticlar să-l întovărăşească la prăvălia de viori. Blum e un contabil isteţ şi se pricepe la toate negustoriile. Ea venise să-şi ia părintele acasă mai devreme: aveau lojă la „Jigniţa”, unde marele Harţenberg, sosit di­rect din America, dădea o reprezentaţie în beneficiu. Nici n-a privit-o Ioină atunci. Tat-su a cercetat nişte registre, a vorbit puţin cu funcţionarul care lăsase pe fereastră cartea şi apoi au plecat. Mai tîrziu l-a cunoscut în clientă, dornică să-şi cumperi nişte plăci de gramofon... S-au întîlnit şi la un bal...

— Nu te speria, domnişoară Blum! spuse Ioină.

Avea vocea stinsă.

— Nu te speria! Toate astea n-au nici un sens! Aşteptăm mereu să vie a doua zi şi nu ne dăm seama că...

Se opri. Apoi, repede:

— Dumneata ştii ce-i aia a doua zi?

Şi cum fata nu răspunse imediat:

— Să vezi! adăugă tot el. Să vezi... drăcie! Fiecare azi a fost ieri o a doua zi... Aşa că noi ne înşelăm mereu. La douăzeci ani... la douăzeci şi cinci aşteptăm necontenit... a doua zi! Şi timpul se adună peste noi, pe nesimţite, şi uite, domnişoară, cavalerul dumitale are treizeci şi cinci de ani azi, fără să-i fi pipăit, fără să-i fi trăit, fără să-i fi epuizat cum s-ar cuveni, un bătrîn aproape!

Domnişoara Blum îşi frîngea mîinile. Şi ea are să-şi vadă, într-o zi, bătrîneţea strigîndu-i din oglindă: Prezent! Dintr-o oglindă în apele căreia va apărea un cap obosit, pistruiat, urît...

— Off, doamne, doamne!

— Ai oftat, domnişoară? Ai dreptate. Şi în mine se urcă şi mă cople­şeşte oftatul, un oftat pentru tot ce-am vrut şi n-am izbutit... Pentru tine­reţea mea! E oribil să-mi dau seama d-abia azi că am fost tînăr şi n-am ştiut. Şi e îngrozitor, îngrozitor, domnişoară, să în­ţelegi că nu poţi corecta timpul, nu-l ai în mînă, nu-l stăpîneşti. Îţi spui că ai fost, mă băiete, de douăzeci de ani şi-ai lăsat să se scurgă toata vremea în cărţi, sau torturînd o muzicuţă de buzunar, sau pri­vind jocul dragostei altora... Ce-aşteptai, băiete? — Ce-aşteptai, măga­rule? Să împlineşti încă un an? Încă doi? Încă zece? Apoi? Te-ai trezit la treizeci şi cinci de ani, aproape bătrîn! Nu dansezi, picioarele îşi împlinesc datoria anevoie, nu bei prea mult, nu întîrzii decît rar sub luna lui Dumnezeu lîngă femei şi lăute... Eşti mai obosit ca ieri şi ca acum opt ani. Şi mîine ai să fii mai trudit, şi peste cinci ani şi mai!...

Îi puse şi a doua mînă pe umăr.

— Ascultă-mă... sîntem nişte vite... vite încălţate! Dumneata mă cam iubeşti. Eu nu! Eu o iubesc pe fata lemnarului. Poate că şi ea!... Dar toate astea n-au nici un sens.

Eliberă umărul fetei şi se scutură ca de o povară.

— Dumneata ai să trăieşti încă un an, încă zece, în casa bine mobiată a părinţilor... Ai să te măriţi cu un medic chel şi şchiop, sau cu un contabil drăguţ, care pute a parfum „de trandafir” şi care are să se mulţumească, pentru că te ia de nevastă, cu zestrea destul de mare, aşa-i?

O privi lung. Dar în ochi i se ivi o flacără. Prea îi străluceau ochii. Aceeaşi strălucire care o izbise şi pe domnişoara Braun stăruia acum din nou în privirea lui fierbinte.

— Ah! făcu Liza.

Ioină surîse indiferent, ca din altă lume.

— Ţi-e frică? Ţi-e frică de viaţă? De dumneata! Amîndoi n-am ştiut că sîntem tineri... Erau nopţi, fetiţo, cînd nu mă mişcăm de pe o carte... Dimineaţa mă aflam încă vioi, încă neobosit. Toate nopţile astea pe care le-am cheltuit ca un prost le-aş fi putut folosi altfel... Toate nopţile astea puteau să fie ale dragostei. Credeam că mai e timp... că tinereţea n-are sfîrşit. Azi am treizeci şi cinci de ani şi noaptea mă oboseşte... Uite-te la mine: Aş dormim aş dormi mereu... mereu.

Liza Blum tăcea, mişcată de întîlnirea nebănuită şi de dimineaţa care se făcea tot mai vie.

Oaspeţii începeau să părăsească salonul.

— O aşteptai aici? întrebă, deodată, fata.

Ioină ridică din umeri.

— O aşteptam? N-o aşteptam de loc! Toată lumea credea că am plecat. Nimeni nu presupumea că am să rămîn în grădină şi că am să... plîng! Auzi, să plîng! Cînd am văzut umbra dumitale, am crezut că-i Liza Braun. Asta-i tot.

Şi apoi:

— Du-te, domnişoară! O să te caute tata!

Îi apucă mîna. Degetele ei subţiri tremurau în palma tînărului.

— Sau hai cu mine! spuse el.

Liza Blum, fata sticlarului din Lipscani, răspunse simplu:

— Bine! Hai!

Porniră în strada încă adormită. O vară calmă şi grasă se înstăpînise în cartier. Multe ferestre deschise. În casele cu etaj se mai zăreau perne pe aşternutul improvizat în balcon. „În fiecare odaie — îşi spunea domni­şoara Blum, care împlinise treizeci de ani şi urma Farmacia — trebuie să fie perechi îndrăgostite. Poate că, în noapte, se aud, de-aici, de-afară, suspine şi sărutări.”

— N-o să te caute tata?

— Ba da. O să mă caute. O, să-şi închipuie că am plecat la Facul­tate... la laborator... în Cişmigiu... Sau o să-şi închipuie ce vrea! Nu-mi pasă!

Domnişoara Blum se auzea întîiaşi dată vorbind astfel... Molatică şi abulică nu cuteza sa iasă din voia tatălui care avea conduita lui faţă de copii. „Conduita lui!”, îşi spuse Liza şi surîse. Îi plăcea totul în dimineaţa asta: şi înfăţişarea tînărului de-alăturea, şi casele, şi ferestrele deschise, şi aerul călduţ cu iz de floare fără nume şi viaţă. Are treizeci de ani. Trebuie să-şi cheltuiască vîrsta, comoara, bucuria care nu se mai întoarce.

Ioină mergea tăcut. De cîteva ori i-a luat braţul. Cînd a rămas, pentru o clipă, cum credea el, la început, în grădina, i se părea ca noaptea nu se mai sfîrşeşte. Ar fi vrut să plece de-a dreptul la prăvălie, sa încerce vio­rile şi să uite; să-l ucidă pe năzdrăvanul dintr-însul, cum ai călca, din goană, o gînganie; să semene de azi înainte cu toţi vînzătorii Hanului cu tei, ai Lipscanilor sau Bărăţiei... „Încercaţi, vă rog, săru’ mîna, doamnă, şi mai poftiţi!... Dar a venit fata cîrnă şi cu pistrui. E urîţică, pe cît e de ciudată, e necăjită şi domoală. De ce o trage după sine? Ioină se întreabă, dar nu-şi răspunde de teamă. Cine ştie ce grozăvie e în stare să mai născocească mintea lui aprinsă? La treizeci şi cinci de ani a descoperit că se poate iubi, cum ar afla că se poate face o dublă pneumonie. Gîndul îl tulbură şi-i aprinde o flacără în ochi, aceeaşi care a neliniştit-o pe Liza Braun şi pe Liza de lîngă dînsul.

— Mă iubeşti, urîto?

Şi se opreşte cu mîinile în şolduri, rînjind.

Domnişoara Blum suspină.

— Da! face ea, cu ochii în pămînt. De ce ai rămas pe loc?

— Hai să mergem! îi răspunde el şi o ia de braţ. Dar să ştii că eu nu te iubesc.

Şi începu să fluiere alene. Fata îl privi, făcu un gest nepăsător şi con­tinuă să meargă.

Ioină locuia într-o cameră mobilată, undeva în Sfinţii Apostoli. Casa avea un etaj. Jos se înşirau cîteva prăvălii de pălării, de mărun­ţişuri şi de umbrele. Vitrinele erau adesea luminate de capete de fete slabe, vînzătoa­rele şi curtezanele străzii. Una mai ales, neagră şi slabă, oprea ochii trecă­torilor. Purta sorţ verde şi în coafura încărcată, un pieptene strălucitor,

numai sînge. Zîmbea puţin, închizînd o idee un ochi, şi bărbatul se aprin­dea subit. Femeie zemoasă, femeie cu lipici... Doamne, cîte femei au trecut pe lîngă tinereţea lui. N-a oprit pe nimeni. S-a mulţumit cu Lola din „Cruce” sau cu îngrijitoarea bufetului din pasaj. Anii se vor lua la întrecere ca la curse şi se va trezi cu părul sur şi cu oboseli, din ce în ce mai cumplite, aplecîndu-i grumajii.

Etajul se afla în stăpînirea unei văduve, o bătrînioară oarecare, ma­dam Weiss, care se pieptăna şi se sulemenea toată ziua Nu părăsea nicio­dată coridorul etajului. Nu primea vizite, nu făcea vizite. Fereas­tra casei ei răspundea în gang. „Nici măcar în stradă”, gîndeau chi­riaşii. Atunci pentru ce şi pentru cine se înfrumuseţa femeia? Ea da socoteala chiriilor pe care le încasa unei cucoane fără vîrstă precisă, care venea din an în an să-şi primească banii. Atunci bătrînica îi oferea şi un vîrf de linguriţă trecută prin şerbet şi o încredinţa că „arată foarte, bine!” De douăzeci de ani povestea se repeta cu exactitate.

Pe ambele laturi ale coridorului se aflau cîte trei apartamente şi cîte o cameră mobilată. Într-una locuia văduva Weiss, în alta, Ioină. Aparta­men­tul din dreapta adăpostea o familie compusă dintr-un bărbat veşnic pe dru­muri (un controlor de cale ferată sau un voiajor comer­cial) şi trei femei. Cea mai grasă şi mai vopsită părea să-i fie nevastă. Dar celelalte doua îi semănau mult, aşa încît nu se putea şti uşor care e autentica. Ele trăiau cum puteau de pe urma surorii lor măritate. Una broda, şi plîngea, şi rîdea, cu egală uşurinţă. Are un copil, pretin­dea, pe care l-a făcut, nu ştie cu cine, şi pe care l-a dăruit de suflet unei familii bogate din Mizil. N-are voie să-l vadă decît la majorat. Pînă atunci îşi trece timpul brodînd şi lăcrămînd: cînd de rîs, cînd de plîns. Dacă i-a dat vreun şef de birou întîl­nire la ora opt, în colţ, la cofetărie, şi n-a venit pîn’ la zece, femeia izbuc­neşte în ţipete şi în vaiete, trezind lumea şi provocînd-o. Dacă, dim­potri­vă, tînărul percep­tor care i-a strecurat la cinematograful din Rahovei un bileţel se ţine de cuvînt şi vine la întîlnire, Mimi se înapoiază, spre dimi­neaţă, încăr­cată de pachete şi pacheţele şi e de o veselie zgomotoasă. Ea povesteşte cît de galant e „domnu’ director”, sau „marele moşier” sau „bancherul” (pentru Mimi toţi bărbaţii care se ţin de cuvînt şi-i oferă, după noaptea petrecută împreună la hotel, o bancnotă şi prăjituri, sînt sau directori sau moşieri, sau bancheri!) şi cît de serioase îi sînt „intenţiile”! Mimi vrea să se mărite de douăzeci de ani. Fiecare bărbat care o trece prin patul lui de becher e un viitor soţ.

A treia soră, Linel sau Nesăţioasa, are o slujbă la un avocat: numai dimineaţa, cîteva ore, pînă la deschiderea tribunalului. E înaltă, şi voini­că, şi cărnoasă. Păr creţ, des, pe cap, şi, sub frunte, doi ochi cu o privire adîncă, neagră, vie. După ochi s-ar crede că fata ascunde o enigmă în capul mare şi zburlit. Cîte-un găguţă, cum se nasc cu su­tele în cartierele mic-burgheze, ar presupune taine şi fatalităţi covîrşind temperamentul domnişoarei Linel. Cîţi băieţandri cu obrajii străvezii, cu lavalieră şi cu ochii frumoşi înconjuraţi de cearcăne, care obosesc noapte după noapte la clubul socialist în aprinse controverse ideologice sau descifrînd, în volu­minoase tomuri, atlasul lumii viitoare, nu-i împru­mută fetei conflicte de conştiinţă şi n-o cred ori iluminată, ori o precoce blazată? Linel nu e nici iluminată, nici blazată. N-a obosit niciodată pe-o carte, pe-un vis, pe-o imagine. N-a învăţat nimic, în afară de maşina de scris, la care tapează anevoie şi stîngaci. Sub părul ei creţ, în capul înnobilat de perechea de ochi stranii, nu găzduiesc visuri, nu poposesc nelinişti, nu e nimic, nimic. Linel îşi alege parte­nerii de-un ceas (în viaţa ei n-ar înţelege să se culce o noapte întreagă cu un bărbos, cum îi numeşte pe toţi bărbaţii, chiar pe copilandrii imberbi), după ce îi obligă să-i cumpere un „cupon” de-o ro­chie, o pereche de pantofi sau, cînd dă de-un „barosan”, chiar un inel. Are locurile ei, nici nu vrea s-audă de hotel!...

Cele trei femei se ceartă de cîte ori se află adunate la masa şi-şi aruncă, una alteia, tot felul de vorbe ruşinoase. Nevasta controlorului de tren sau a voiajorului comercial e numită „madam Clapon”, Ioină nu ştie de ce şi nici nu caută să afle. Madam Clapon îşi strigă surorile aşa : „Tu, curvă mică sau, „Ei tu, curvă mare.” Rareori surorile se încaieră. Atunci intervine vecinul de-alăturea, un demn şi borţos pensionar, foarte mîndru şi foarte decorat, care posedă o jachetă preistorică şi o voce gravă de bas.

— Nu face, doamnelor! Nu face!

Şi cu o mînă fermă şi cu un zîmbet dulce trage un pumn uneia, împinge puternic pe cealaltă, şi-o aşază cu de-a sila pe scaun pe-a treia.

Sînt zile cînd liniştea cea mai cenuşie cu putinţă stăpîneşte casa. Bărbatul e plecat de-o săptamînă şi n-a mai dat nimănui de veste unde se află; între timp banii de coşniţă s-au dus, cele trei femei se adună la sfat şi se privesc cu ochi blînzi. Foamea, grija, lipsurile le ascut sensibilitatea, le apropie ca înaintea unei primejdii deopotrivă de mari pentru cîteşitrele. Şi deodată se iveşte bărbatul cu bani, cu prăji­turi şi cu sticle de vin. Fe­meile îl întîmpină zgomotoase şi se împing într-însul, şi-l mîngîie pe mustaţă, şi-i scot pălăria şi haina, şi-l scutură de praful de pe guler, îi surîd, şi-i rîd, şi-i vorbesc toate deodată, şi vacarmul nu mai conteneşte pînă dimineaţa.

Apartamentul din fund e ocupat de familia, unui patron bărbier. Soţul e scund, lat în spate, zîmbind veşnic şi adresînd profesional tuturor,

începînd cu văduva Weiss şi sfîrşind cu Nae, geambaşul, cîte-un lung şi des repetat: „Saluuut! Salut, domnu’!” Nevastă-sa e lungă şi slabă, şi i se zice madam Prăjină. Are patru copii bărbierul, toţi băieţi grăsuni şi buboşi. Vine destul de des beat acasă, .„niţel afumat”, cum pretinde el. Femeia îl ocărăşte şi se dovedeşte inventivă : ştie, pe de rost, o mie de blesteme, amestecă sfinţii, strămoşii şi elementele naturii cu o uşurinţă miraculoasă. Bărbierul ascultă tăcut şi zîmbind şi-i trage mereu, jumătate în chip de scuza, jumătate în derîdere: „Saluut, madam!” O singură dată, în ajunul Crăciunului, cînd i-a făcut iar „mu­zică” deşi e la mintea omului că poţi să bei măcar de sărbători un păhărel mai mult, bărbatul a mai adăugat ceva după veşnicul lui „saluut, madam”. A spus: „Saluut, madam Prăjină!”

Uscata s-a repezit în pieptul beţivului şi numai datorită pensiona­rului a scăpat teafăr.

Pe partea cealaltă a sălii, întîiul apartamemt e locuit de o cîntă­reaţă de bar. Fiecare chirie o achită alt bărbat. Cîteodată unul plăteşte numai jumătate de trimestru. Cîntăreaţa nu se supără. „Lasă, madam Weiss dragă — îi spune ea — pînă sîmbătă am agăţat altu’! Nu pierzi nimic.”

Aiadam Weiss lasă ochii în jos, peste faţa ei prea pudrată, şi mur­mură ceva, mironosiţă cum se vrea. În casa „ei”, nu îngăduie asemenea... în sfîrşit pentru că duduia e atît de naivă şi se lasă mereu „sedusă” de alţii!... Dar e ultima oară: domnişoara cîntăreaţă să se decidă pentru un logodnic definitiv. Casa „ei”... Începe iar jelania, cunoscută de toţi chiriaşii.

Celălalt apartament e locuit de o tînără pereche, funcţionari de mini­ster sau undeva la primărie. Se scoală, bărbat şi nevastă, la ora şase dimineaţa precis; la ora opt au şi plecat de-acasă. Se înapoiază, regulat, la aceeaşi oră după-amiază. Mănîncă în oraş, seara joacă „loton” sau pun gramofonul şi fac haz de nevinovatele cuplete populare. El e liniştit şi uscăţiv, nu fumează, nici nu bea; ea se tunde scurt, ca să impresioneze „craii” de pe Calea Victoriei, şi fumează fără necesitate „Intime” cu carton. Sînt foarte mîndri şi nici nu privesc la vecini.

În ultimul apartament stă Nae, geambaşul, pe care îl mai cheamă cînd Gheorghiu, cînd Georgescu, şi-l vezi într-o bună zi cu o bărbuţă de toată frumuseţea, iar peste o săptămîna ras ca-n palmă.

Nae ace buclucuri cu poliţia. Mereu e căutat cu tot felul de citaţii. El roagă pe văduva Weiss, căreia îi aduce des portocale borcane cu dulceaţă, să le spuie sergenţilor şi agenţilor că n-are nici un chiriaş, cu numele de Nicolae Georgescu. Are, e adevărat, pe-un domn Nae, în fund, dar îl cheamă Gheorghiu şi e plecat de-o săptămînă la Timişoara.. Dacă-i geambaş? Dacă se ocupă cu cai? Nuuu! Domnu’ Gheorghiu e negustor de stambă, „reprezentant” de comerţ, sau aşa ceva.

Seara, tîrziu, Nae bate la uşa văduvei. Îi mulţumeşte şi-i oferă trei cutii cu bomboane. Una a cumpărat-o el de la cofetar, dar celelalte două le-a şterpelit în timp ce micul vînzător-patron îi împacheta marfa.

...Au ajuns.

— Aici? întrebă Liză Blum, privindu-l liniştit.

— Aici!

Urcară scara. Fiecare treaptă se văita, rănită de atingerea pantofilor. Pe sală mai stăruia noaptea. Din apartamentul bărbierului străbă­teau zgo­mote vătuite şi suspine. Domnul „saluut” îşi bătea copiii pentru că refu­zau, să se spele. Nae d-abia sosise, cu un minut doar înaintea lor, şi acum fluiera, dezbrăcîndu-se.

— Cine fluieră? se miră fata.

— Domnu’ Nae, simpaticul Nae, care a rîs atît de tare de poezia mea!...

Domnişoara Blum îşi aminteşte de figura haimanalei, strîmbată de rîs. Era singurul care nu-şi putuse reprima rîsul.

— Eee! răspunse fata, ca şi cînd ar fi spus: „N-are nici o importanţă”

Intrară în odaie. Un pat, o masă de brad lăcuit, două scaunse şi rafturi, pretutindeni rafturi încărcate de cărţi. Domnişoara Blum e scuturată de un fior. Ce caută aici? E un tînăr interesant, desigur, Ionel, are o privire cîteodată prea aprinsă, e adevărat, îl iubeşte, poate, dar de ce, dintr-o dată atît de aproape de el, în chiar camera lui, ca oricare femeie? „Ca oricare femeie”, îşi repeta şi surîdea. Altfel şi-a închipuit ea prima întîlnire cu un bărbat. Îşi scoase pălaria, o trînti pe masă, îşi trecu mîna prin păr şi oftă.

Ioină o privea calm. Nu-şi putea ascunde totuşi o oarecare curiozi­tate, o stinghereala neîncercată pînă azi, puţină sfială. Domnişoara Blum privi prin rafturi.

— Kant!... Haegel!... Kant!... Marx!... Bakunin!... Marx?... Marx!... iar Marx!... rostea ea tare şi se întoarse, deodată agilă, către Ioină: Bravo! Un adevărat intelectual!

— Hm! Da!

Se aşeză pe scaun. Tînărul sta la fereastră, cu spatele spre stradă, îşi încrucişase braţele pe piept. Liza Blum îl fixă stăruitor.

— Pe la noi se zice despre dumneata că eşti în mişcare! spuse fata.

Ioină ridică din umeri.

— Da, am fost! răspunse el plictisit.

Se înscrisese cîndva la socialişti. Audiase cîteva conferinţe, luase parte la cîteva întruniri... Tovarăşii nu-l socoteau însă integrat mişcării. Nu milita. Nu se agita. Prea concentrat într-însul, prea meditativ, prea cerebral, Ioină prefera cuvîntului strigat, cartea, şi propagandei din om în om muzicuţa lui de buzunar. Nu se simţea în stare să „lupte” cum observară şi camarazii săi.

— Eu sînt ceva mai... cum să-ţi spun? ceva mai înaintată!

Tînărul îşi arcui sprîncenele.

— Nu pricep!

— Foarte simplu. Ar fi trebuit să mă pricepi totuşi! Văd că-l ai aici pe Bakunin... şi pe Ştirner dacă nu mă-nşel!

Făcu ochii mici spre a citi un nume de pe coperta unei cărţi.

— Da! Ştirner! continuă ea.

Ioină deschise ochii mari. Asta-i Liza Blum, fata sticlarului din Lip­scani, studentă în anul trei la Farmacie, din distracţie, după o lungă aştep­tare a măritişului? Cine şi-ar fi închipuit?

— Libertară va să zică, scumpa mea!

Desfăcu braţele.

— Libertară! îl aprobă ea stins.

Ioină continuă s-o privească mut. „Aşa — îşi spuse el — i-ar fi stat bine Lizei la douăzeci de ani, în subsolul unei case din Dudeşti, neagră de fum şi plină de băieţandri cu părul peste cap, slabi şi încăl­ziţi de visuri. Cîrna s-ar simţi în ambianţa ei...” Dar acum! O vedea cumpărînd plăci de gramofon. Ceruse valsuri, tangouri, romanţe ita­liene.

— Îmi pare bine, prietenă, vorbi tîrziu Ioină şi făcu un pas spre Liza. O privi de sus în jos. Avea piciorul mic, bine strîns în pantof. Şi gambe armonioase. Şi trup zvelt.

— Te mai cheamă şi Gott, aşa-i? îl întrebă ea deodată.

— Da!

Răspunse mirat de întrebarea fetei.

— Ionel Gott! repetă Liza.

— Da’ de ce?... Cum ţi-a venit ideea?

— Ideea... să te-ntreb de nume? Foarte simplu! Nu eram sigură că te cheamă aşa! Gott!! Ionel Gott!

Apoi, veselă:

— Pot să-ţi spun: mein Gott?! ¹ Nu-i aşa?

Şi rîse.

Ioină o privea din ce în ce mai nedumerit. Nu gustase jocul de cuvinte. Nu-i plăcea vioiciunea nefirească a fetei. Toată noaptea pe care a petrecut-o pe scaun, în salonul domnului Micu, sau pe banca grădinii, i se părea neverosimilă, o plăsmuire de vis. Şi înfăţişarea domnişoarei Liza Blum, pe care o ştia atît de deosebită de exemplarul de umanitate ce-l avea acum în faţă, îl neliniştea. Faptul că o asemuise cu fiica lemnarului şi că şi pe dînsa o cheamă Liza i se părea straniu. Să fie oare, se întreba el, ameţit de oboseală, şi alte legi decît ştiinţele, vechile ştiinţe despre existenţa cărora nu s-a convins niciodată? Nu umblase prin şcoli. Dar co­lindase prin toate împărăţiile spiritului, singur, dezordonat, fără conducă­tor. Izbutise să învingă multe piedici. Domnişoara Blum îi răsturnase însă micul lui univers. O gîsculiţă pis­truiată, burgheză, aidoma legiunilor de fete din cartier care se desco­peră, deodată, posesoare a unei personalităţi — o altă Liză, voluntară, ironică, intelectualizată, nefiresc de muşcătoare... Duse mîna la cap.

— Spunem ,,mein Gott”, dacă-ţi place! De ce nu?

Îşi ascultă vorbele şi-l supără tonul pe care nu şi-l recunoştea.

Fata îşi sprijinea în pumn bărbia, într-o atitudine voită: poza. Ioină avu o senzaţie ciudată de greaţă. Mai e nevoie şi de asemenea „figuri”? Liza Blum a simţit exact şi repede semnificaţia privirii lui. Şi-a tras mîna, subit melancolizată. Avea acum un cap necăjit de femeie sculată din somn la un ceas nepotrivit. Îşi îndreptă rochia pe genunchi şi-i vorbi cu naturaleţe:

— Dacă ai şti, dragul meu…

„Dragul meu!” Ioină n-auzise asemenea cuvinte niciodată. „Dragul meu!” Nimeni nu i-a spus lui astfel, nimeni. Anii copilăriei au fost îngropaţi adînc în cimitirul amintirilor. Mama care cunoştea alfabetul sentimental, valabil în orice anotimp şi pentru orice copil dispăruse, cu totul, din mintea lui încărcată de regrete.

— Dacă ai şti — reluă fata — cum am intrat eu în viaţă!

„Cum a intrat ea în viaţă!”, repetă el cuvintele fetei. Ca oricare alta. Ca oricare burgheză, născută cu visuri urzite în pat comod. Ca orice dom­nişoară fără ocupaţie şi care, din plictiseală, se înscrie la Farmacie la o vîrstă la care i s-ar potrivi un copil buclat în poale!

— Ei, cum ai intrat în viaţă, scumpa mea?

Vorbise fără a accentua silabele, ca şi cînd ar întreba-o dacă pre­feră cireşele vişinelor!

Ea îşi dădea seama de egalitatea sunetelor, dar se încăpăţîna să creadă că Ioină simulează, doar, indiferenţa. Nu voise de loc să-l uimească. Nici nu s-a gîndit să-şi inventeze o mască. Ţinea, doar, să apară de astă dată aşa cum se simţea ea, autentică şi nu cum putea să apară tuturor. Cînd a voit să se retragă din grădină, susţinînd că trebuie să plece cu tată-său, nu-l credea în stare să-i trezească atîtea stări de suflet, confuze, dureroase, fără înţeles. I-a reţinut puţin mîna. Ştia că pe cealaltă ar fi dorit-o! Dar îi e totuna. „Totuna!”, îşi repeta Liza, ca şi cînd ar voi cu tot dinadinsul să se convingă că a venit aici, în camera unui bărbat, perfect lucidă.

— Ei, cum ai intrat în viaţă?

Nu mai era nici umbra unei ironii în vorba domoală, gravă, obosită a tînărului.

— Am intrat zîmbind de toate. Îmi plăcea dimineaţa cu soare, cînd hoinăream prin străzile aglomerate ale oraşului. Fiecare privire caldă mie mi se adresa. Fiecare surîs al meu era. Îmi plăceau cărţile, pianul, florile. Nu ştiam că zi cu zi grumajii se vor apleca spre pămînt. Nu ştiam că e posibil, măcar, să nu mai crezi în cîteva sfinte — aşa le socoteam — sfinte noţiuni...

— Dragostea! Idealul moral! Perfecţiunea! o ajută Ioină.

Fata îl privi în ochi, lung. Ochii aveau iar strălucirea bolnăvicioasă de care se speriase mai demult. Dar tînărul o ironiza.

— Da! Dragostea! Nu credeam că e posibil să nu vie niciodată. Nici­odată! Se împlinesc, adică, douăzeci de ani... douăzeci şi cinci... treizeci, doamne, treizeci... şi ea să nu vie! Că sînt mii şi mii de fete care mor, cu ochii Ia fereastră, în case mari şi în case mici, aşteptînd-o... Pînă li se albesc tîmplele, pînă li se moaie gingia, pînă li se sting luminile... Nu ştiam că poţi avea belşug de pe urma compro­misurilor de tot felul... Că rochia mea elegantă, cu care am uluit balul Comunităţii, că darul meu de aur făcut mamei de ziua ei, că trăsura în care mă plimbam la şosea şi casa, încărcată cu tablouri, casa în care îmi odihneam aşteptările, că toate acestea le obţine tata pungăşind pe cine poate... La primul faliment al ma­gazinului nostru, am început să înţeleg!... Nu credeam că se poate minţi că se poate fura, că toate sînt fără nici o însemnătate, toate, toate, dragul meu...

— Chiar toate ?

— Toate! O ştii bine!

— Atunci de ce ai venit cu mine?

Liza ridică din umeri. Îşi pusese tot timpul întrebarea. Cînd s-a auzit chemată în grădină de Ioină, a încercat o senzaţie nouă, de bucurie şi de groază în acelaşi timp. „Ce s-a întîmplat? se întrebase ea. M-a aşteptat aici? M-a aşteptat pe mine! Şi s-a grăbit spre tînăr ca spre o viaţă care începe atunci, o viaţă fără tulburări şi grimase, nouă, curată, de mult

rîvnită. Observase însă repede greşeala. Ar fi plecat imediat. Ioină o reţi­nuse. Din plictiseală, din indiferenţă, din capriciu, nu ştie de ce şi nici că-i pasă! I-a spus-o doar tînărul ăsta brutal! „Să ştii că nu te iubesc!” Desigur o iubeşte pe domnişoara Braun. Are şi dreptate. Ea nu-i cîrnă, nici pistruiată. De ce o reţine, totuşi. Liza Blum cunoaşte suficient fizio­logia...

— De ce am venit? răspunse ea. Pentru că îmi place!

Ioină ar fi izbucnit în rîs. Ciudată dihanie! Îi place! Anume ce îi place? Nu ştie! Nici n-o întreabă.

— Bine! Foarte bine! Atunci...

— Să mă dezbrac? îl completă ea,

Ioină tăcu. Fata îl privi lung. Se apropie de bărbat. Avea mersul leneş. Îi ridică liniştit capul şi-l examina, mirată singură de îndrăzneală. Pînă ieri a fost încă un străin pentru ea, un vînzător de viori în rate, un halu­cinat, un ignorant care speriase pe burghezi...

— Ionel! şopti ea.

Bărbatul sta nemişcat. Privirile li se întîlniră. „Are pistrui multe! gîndi Ioină. Şi e cîrnă! Cîrnă fără s-aibă aer exotic. O cîrnă de p-aci!”

— Ionel! repetă ea.

— Ce-i?

— Ai vrea să te sărut?

— Sărută-mă!

Fata îl sărută repede. Apoi ceru să fie şi ea la rîndu-i sărutată.

Ioină îşi apropie gura de obrazul rece al fetei. Îi vede şi mai bine, îi simte, material, pistruii. Totuşi întîrzie sărutarea, o prelungeşte voit, ca să-şi încerce indiferenţa ce o resimte pentru parteneră. Sărutînd-o, îşi spunea: „Are, cu toate astea, un trup interesant”‘. „Cu toate astea”, vrînd să creadă: „Cu toate că-i plină de pistrui”. Deodată îşi întrerupe gîndul. Uşa e înlăturată brusc şi Linel, sora cea mai mica a familiei vecine, a intrat cu zgomot în odaie. Se cam clatină fetiţa. E îmbrăcată în toaletă de seară. Desigur, d-abia a venit şi ea din oraş, de la vreun chef.

— Aaa! face ea şi duce un deget la gură. Pardon.

Se retrage un pas şi izbucneşte în rîs, ţinîndu-se de pîntec. Rîsul suna urît în dimineaţa de vară, aici, în camera lui Ioină.

— V-am... v-am deranjat!

Şi iar hohoteşte.

Liza Blum o priveşte rece, fără curiozitate, fără revoltă.

Ioină e stănjenit.

— Domnişoara Linel! spuse el către Liza, ca şi cînd s-ar scuza. Domnişoara Linel voia să însemne: „Iat-o! N-o ştii? E... domnişoara Linel! Chiar dumneaiei în carne şi oase.”

Fata s-a apropiat de Ioină.

— N-am ştiut!... Credeam că dormi încă! Am bătut în uşă! N-a răspuns nimeni! Am încercat-o uşor, şi am văzut că-i descuiată...

Ioină înţelese că fata bătuse în uşa tocmai cînd el îşi săruta parte­nera şi se trudea cu avalanşa gîndurilor.

— Eu... eu viu de la Dogaru! A fost... frumos. Cu doi am stat Mi-a cumpărat unul o brăţară — altu’ mi-a dat franci. Eu i-am dus cu zăhărelu’ pîn-aci… Jos, la intrare, le-am pus mutu’ la uşă?

Liza Blum o privea mereu, egal, şi nu pricepea.

— E o vecină de-a mea! şopti Ioină.

„O vecină? gîndi fata. Poate o amantă care a găsit că-i firesc să intre în casă la orice oră.” Dar Ioină o încredinţează, liniştit, că n-are nici o legătură cu Linel. Dac-ar avea, ar spune-o!

Linel continuă să vorbească.

Sughiţă şi duse mîna la gura, repede.

— Pardon! Păi, ca ce să mă culc cu ei? Cu amîndoi? N-am făcut bine că i-am expediat?

Apoi, cu un ochi închis:

— V-am deranjat! Îmi pare rău! Îmi pare... nici nu-ţi închipui cît de rău îmi pare! Pe bafta mea!

Păru că se retrage spre uşă. Se opri însă locului. Se întoarse către Ioină:

— Şi aveam boală, mă, de dumneata... Mă, dom’le Ionel!...

— Foarte bine! făcu Ioină. Dar acu’, nu te superi, nu-i aşa? Acu’ ne laşi?

Vorbise liniştit, apăsînd uşor doar asupra ultimei silabe.

— Vă las! sări înţepată Linel. Vă las! Da’ ce însemnează porcăria asta? M-am agăţat eu de cineva... în viaţa mea? Urîtule!

Şi fulgerînd-o pe Liza:

— Cartoafă!

Ioină păli.

— Domnişoară Linel, te-am rugat frumos să ne laşi!

— Ei... iacă... de boală. Nu vă las!

Şi se trînti pe scaun.

— Ce dor mi-a fost de-acasă astă-vară, cînd m-am plimbat cu neamţu’ meu prin Viena! Off! Off! Off! El înghiţea la crenvuşti şi-i trăgea la halbe, şi eu mă topeam după Sfinţii Apostoli, şi după şoseaua noastră, şi după ţiganii care cîntau altfel decît acolo afurisiţii ăia de şoacăţi!

Privind-o, deodată, blînd pe Liza:

— Ascultă-mă pe mine, puiule, dacă te-ncurci vreodată cu unu’ d-ăia cu ochelari şi bicicletă, care neamţ, care franţuz, care inglez, nu te lua după el, să te ducă la mama dracului! Ţine-l aici! Ţine-l… paştele lui de afurisit!

Pe coridor se auziră paşi grei. O uşă se deschise şi o dată cu ea răzbiră în afară strigăte şi chiote. Linel continua sa vorbească.

— Lineel! Lineel! striga cineva ascuţit.

— Te cheamă! Te cheamă cineva! îi spuse Ioină.

— Lineel! Mînca-te-ar cîinii... unde eşti?

Fata se sculă, subit impresionată.

— E sor-mea! Să ştii că a venit!

Sosise, într-adevăr, bărbatul celei mai grase dintre surori.

— Vă las! Pa! Pa! Mă duc!

Şi trînti uşa.

Pe coridor zgomotele se-nteţeau. Bărbatul era dezbrăcat, desferecat, descusut de cîţeşitrele femei. Toate vorbeau deodată, toate îl întrebau cum a călătorit, ce are în geamantan, dacă-l mai doare gîtul, dacă mai iese cu sînge, dacă s-a aprovizionat cu pastile de tuse. D-abia răspundea ceva, intimidat de avalanşa vorbăriei femeieşti, că au şi pornit, din trei guri deodată, alte noi îndemnuri şi mustrări.

— Cine-i asta? voi să ştie, neapărat, Liza Blum.

— Ţi-am spus că e o fată oarecare, o vecină, una ca atîtea fără profe­sie şi fără rost. Nu crede în nimic. Are, ca toate femeile, sexul de partea ei şi-l oferă azi unuia, mîine altuia... Asta-i tot ce ştiu. Asta-i tot ce ştie şi ea!

Liza Blum a înţeles. E acum aproape de Ioină. Îi aude răsuflarea. Din odaia în care bărbierul îşi bătea copiii care nu consimţeau să fie spălaţi potrivit „metodei” lui, mai străbăteau pînă la dînşii vagi sus­pine, icneli, înjurături. În apartamentul celor trei surori, răsunau acum rîsete şi se des­luşeau alintări. Bărbatul trebuia să răspundă fiecărei femei cu o vorbă şi cu o mîngîiere... Nae fluiera, beat, şi bătea toba cu mîna lui grea de geambaş... Ziua se vestea caldă, încinsă, apasătoare. Liza îi apucă mîna. Ah! Cu mîna asta cum ar mai putea el să-i înflorească, dintr-o dată, viaţa!

Dacă şi-ar purta-o pe obrajii ei pistruiaţi, pe gîtul ei galben, pe capul ei obosit…

— Ionel, dragă...

Nu putea continua... O îneca plînsul, bucuria, neliniştea, singură nu ştie ce anume o mişcă şi o face să nu se cunoască.

Bărbatul o strînse de braţ.

— Îţi pare rău c-ai venit?

Fata îl privi mişcată. Îi tremura buza. Să nu fi înţeles nici el de ce e tulburată? Nici el? Izbuti, tîrziu, să se elibereze de obsesiile care o torturau.

— Era să spui prostii! observă ea liniştit.

Apoi după o pauză:

— Nu-mi pare rău c-am venit!... Cum ai putut s-o crezi!

Ioină zîmbi liniştit.

— Mi-am închipuit!

— Ţii, totuşi, să rămîn?

— Da! Îmi placi. Sînt ostenit, frămîntat, nervos. Ai trup elastic. Nu e vorba de dragoste. Dragostea e altceva...

Se opri. Ar fi voit să spună: „Dragostea e Liza Braun”.

Dar fata l-a completat:

— Dragostea e cu totul altceva, ai dreptate, e cu totul... altcineva!

Şi dădu din cap cu tristeţe resemnată. Apoi, vioaie:

— Dar nu-mi pasă! Aici alte legi ne cîrmuiesc. Îţi plac, îmi placi. Mai ales: îmi placi. Tu eşti Liza mea Braun, masculină!

Rîse. Ioină încruntă din sprîncene. Prin urmare: o logiciană rece, o vînătoare a plăcerilor. Şi are treizeci de ani, libertara, şi e la Farmacie!

O întrebă deodată:

— Spune-mi, te rog, de ce-ai venit la Brauni?

— Cum de ce? Ca să-l însoţesc pe tata. Ce crezi, puţină cinste e să fii invitat chiar de domnu’ Micu, personal?

Imită vocea sticlarului Blum:

— „Un om ea el! Aşa un bogătaş! Aşa un bogătaş!” Se putea să nu mă duc? Unde mai pui că tata vrea să mă dea după un contabil care dansează frumos, are două şunci în obrajii ca bucile de copil şi urmează şi un curs de... esperanto!

Ioină surîde, cu o amărăciune pe care nu şi-o poate stăpîni. „Ce lume”, gîndi el... Se învîrteşte numai printre tîlhari şi ticăloşi, stricaţi şi

răi, simplişti şi făţarnici. Domnul Micu Braun e învidiat pentru averea sa, pentru averea dobîndită numai el şi cu Bursuc ştiu cum... Ca mîine devine stăpînul tuturor magazinelor din hanul comer­cial. Are să-şi mai cumpere o casă... încă una... apoi?

— Apoi?

— Apoi? îl îngînă fata.

— Nimic! Te-am întrebat ce-ai căutat la Micu Braun? Ar trebui să mă-ntreb ce-am căutat eu?

— Sau pe cine! adause Liza.

— Exact.

Întinse braţele leneş, apoi le încrucişa iar pe piept. „Urîte sînt toate cîte se întîmplă după treizeci şi cinci de ani de viaţă”, gîndi el. Şi balurile, şi aniversările, şi discuţiile. Oamenii se înghesuie unii într-alţii, îşi zîm­besc şi-şi spun, lăcrămînd de bucurie sau tristeţe, vorbe fără nici o însemnătate. De la treizeci şi cinci de ani, ce te mai poate mişca? Duioşia o ştie cît cîntăreşte. O figură de stil. Afecţiunea? Capacitatea de entu­ziasm? Prietenia? Devotamentul? Rîse fără nici un semn exterior ca de o naivă încercare de automistificare.

— Şi eu cred — spuse Liza că viaţa nu are prea multe surprize. Mai ales cînd nu ştii că pot exista surprize. Ţigări ai?

Ioină o privi distrat. După cîteva secunde, d-abia, îi răspunse:

— Ţigări? Da! Imediat! Fumezi?

— Fumez!

Îi dădu o ţigară.

— Dragă!

Lizei cuvîntul îi plăcu. Avea un parfum deosebit cuvîntul în gura tînărului.

— Dragă... nimic nu ne mai poate interesa!

Liza trase un fum, ridică buza de sus, ca şi cînd ar dispreţul gîndul care o chinuia:

— Nici dragostea? întrebă ea.

Ioină lăsă capul în piept.

— Dragostea! repetă el.

Şi se gîndi la fata lemnarului.

— Ei, dragostea?

— Nimic! făcu el simplu.

De-afară se auzi iar vocea lui Nae. Trebuie că venise ameţit bine de la serbarea domnului Micu. Se certa cu bărbierul.

— Nu-l bate pe ăl mic, dom’le! Bate-i pe ăilalţi. Nu p-ăl mic!

Geambaşul înţelegea să-i rupă în bătaie pe copiii mai răsăriţi. Nu se-mpăca însă de loc cu gîndul că şi celălalt, mic cît un picior de scaun, poate fi lovit. Bărbierul îl înfruntă. Îi spuse o vorbă grea. Nae părea gata să-l lovească. Zgomotul se înteţi. Se auziră paşi aproape.

— Dragul meu — întrebă Liza — s-ar putea să-ţi mai vie musafiri?

Făcuse aluzie la Linel.

— Nu cred.

Dar Liza stărui :

— N-ar fi mai bine să-ncuiem uşa?

— Ba da! Ai perfectă dreptate!

Şi întoarse cheia de două ori în broască.