III

Aşezat pe cel mai încăpător fotoliu, Micu Braun gîfîia asudat şi gemea gros. Încerca zadarnic să-şi facă vînt cu batista. Mîna îi era de plumb şi fiecare mişcare îl durea ca un abces. Tîmplele îi zvîcneau şi simţea de-a lungul spinării umblîndu-i draci mici cît vîrful acului. Se culcase spre dimineaţă, o dată cu plecarea oaspeţilor, după ce golise încă un pahar de coniac vîrtos. Nevastă-sa surîdea slugilor şi făcea semn tuturor, mîndră de soţ. După douăzeci şi cinci de ani de viaţă laolaltă, e încredinţată de dibăcia lemnarului. Mahalaua îl ştie bogătaş, dar numai ea cunoaşte cu adevărat întinderea proprietăţilor şi cantitatea de aur stăpînită de bărbat. Dintotdeauna i-a plăcut lemnarului metalul galben, să-l aibă în palmă, să-l privească lung şi să-l sporească zi de zi. S-au şi certat din pricina asta. Madam Ana pretindea lemnarului să schimbe aurul în monedă obişnuită. Dar Micu clătina capul o dată la stîn­ga, o dată la dreapta, ridica din umeri, îşi aprindea trabucul şi pleca, lă­sînd-o mofluză. Ştia el ce face, hoţomanu’! Azi are case, pămînturi, prăvălii şi aur, aur de toate neamurile, cu fel de fel de chipuri pe bănuţii strălucitori, romîneşti şi franţuzeşti, belgieni şi nemţeşti, italieneşti şi ungureşti. O dată, o sin­gură dată, a stat şi el de vorbă cu dînsa. I-a spus că dinadins adună, pe lîngă mărfuri şi acareturi, şi bani de aur, ca să fie sigur de ziua de mîine. Oricum ar fi ziua ceea, el, Micu, n-are de ce să se teamă: stă călare! „Stă călare”, vorba lui. Îl îndeamnă să mai bea un pahar de coniac vechi şi se alătură şi ea chefului în doi. Lemnarul a ascul­tat-o, şi-a mai pus icre negre pe-o bucată de pîine, a înghiţit lacom felia, a dat duşcă alt pahar şi s-a culcat. După un ceas, a coborît din pat pentru o nevoie. În vreme ce sta în picioare, cu oala de noapte în mînă, l-a fulgerat o durere în ceafă. Fără să vrea, omul a dus mîna la spate. Deodată ameţi. îşi dădu seama că picioarele nu-l mai ţin. Se sprijini de pat, lăsă oala jos, şi rămase aşa, răsuflînd repede. Ameţea. Vru să se aşeze, dar cînd îşi dădu drumul pe sofa alunecă şi căzu. Se izbi cu capul de noptieră. Strigă ceva, răguşit. Nevastă-sa dormea adînc. De jos, sufocat, o privea cu ură în ochii roşii de nesomn şi durere. Dormea, lată şi nepăsătoare, cu plapu­ma dată la o parte. Era prea groasă, prea mare, prea femeie. Mişcîndu-se, ca ursu’ pe patru labe, d-abia izbuti să se apropie de sofa. Durerile se înteţiră. De la ceafă trecură la spate, apoi cuprinseră grumajii. Capul îl obosea ca un obiect de prisos şi greu. Făcu o sforţare şi se întinse pe-o parte. Mijlocul îl ţinea, strîns de cineva parcă în chingi. Mîncase prea mult, băuse fără socoteală. Tuşi. Se înroşi, scuipă şi-aşa, culcat, simţi icrele negre suind spre gîtlej. Nările îi fură invadate de mirosuri tari de şampanie trezită şi de rachiuri vechi. Vomită peste cămaşă, incapabil să se ferească... Închise ochii. Peste pleoapele trase, o mînă nevăzută îl înţepa şi-l întarîta. Scoase un oftat şi se-ntoarse pe cealaltă parte. Atunci se trezi şi madam Ana, alarmată. Şi ei i se uscase gura şi-o cercetau dure­rile la încheieturi. Scoborî din pat, anevoie, înlătură perdelele şi chemă servitorii. Domnul Micu fu întins în pat, curăţat şi doftoricit de nevastă. Dar poziţia orizontală îl stînjenea. I se potrivi fotoliul de piele, ca unui copil leagănul, şi, aşezat într-însul, sudoarea i se aglomera pe obrajii unsuroşi şi plini de ţepi, şi gîfîia, fără să vrea, sub povara suferinţei fizice. Mîncase prea mult şi băuse de toate, amestecînd tulburelul cu tămîiosul, „Dealul mare” cu „Cotnarii” şi coniacul cu şampania, fără nici o noimă. Îl supărase şi Bursuc, şi Nae, care a rîs ca prostu’ de drăcia aia!... Mereu voia să-şi ducă batista la frunte; se răzgîndea însă, cotropit de junghiuri şi ameţit de oboseală. Ana se legase la cap ca şi acum douăzeci şi cinci de ani, cînd cartofii tăiaţi felii şi aplicaţi pe tîmplă înlocuiau orice medicament. Şi ea suferea, fără să se plîngă. Voise de cîteva ori să cheme doctorul. Îl şi întrebase pe bărbat dacă-l vrea pe cutare vestit în cartier, dar lemnarul mişcă, negativ, capul şi înjură de mamă pe toţi doctorii, fie ei cît de isteţi. În pustietatea drumurilor sau pădurilor braziliene, cînd tremura ca varga, răpus de frigurile ţinutului, mulţi doctori l-au căutat? Da-n New York, cînd cădea, sub tejghea, bolnav de gălbinare, îngrijitu-l-a cineva? Nu mai pomeneşte de ceea ce i se întîmplase în puşcărie. Acolo a stat nopţi şi zile pe ciment aproape mort, şi cine s-a îngrijit de el? Acu’ e numai din pricina chefului bolnav. De 1a o vreme se îmbată. Asta-i face rău. Se mişcă greu, i se umflă vine­le, îmbătrîneşte. Dar dacă n-ar mînca şi n-ar bea, de ce-ar mai fi bogat?...

Ana îl roagă s-o îngăduie măcar pe văduva Weiss, care are să-i spuie ceva din partea lui Ioină. Bărbatul mîrîie ceva, plictisit. Un fel de amî­nare: să aştepte. Ana e mulţumită. Bine că n-o goneşte. A încercat zadarnic să afle din gura doamnei Weiss pricina vizitei. Sulemenită şi

pomădată ca un cap de galantar, bătrînica păşea foarte nervoasă şi impor­tantă în acelaşi timp. Avea aerul cuiva care e gata sa facă acestei familii Braun un mare bine. Răspunsul, primit prin slugi, o nemulţumi. Strîmbă din nas, ridică din umeri, dar, totuşi, consimţi s-aştepte. Dacă ar fi avut cui, ar spune: „Treacă de la mine! Şi gîndi: „Ce cap o să facă lemnarul cînd o vedea cît de prietenă, cît de devotată îi sînt!” Şi se aşeză resem­nată, ca o persoană pătrunsă de măreţia jertfei ei, pe scaunul oferit, cu amabilităţi repetate, de slugă.

Lui Micu i-au pierit durerile de cap. Îl ţin numai şalele şi se simte obosit. Nevastă-sa e lîngă dînsul şi-l priveşte mai puţin îngri­jorată.

— Aaah! face lemnarul, mişcînd anevoie un picior. Mă doare, dreptu’! zice el încruntat. Şi stîngu’! Da’ mai mult dreptu’! Se-mbătase Bursuc, aşa-i?

Nevastă-sa îi răspunse, veselă, că de cînd e n-a pomenit beţiv mai îndrăcit ca Bursuc.

— Ooof! Şi mîna mă ţine, nu glumă! Da’ şi eu l-am altoit.

Suspinînd şi gemînd, lemnarul îşi continuă gîndul. Îl bătuse pe Bur­suc şi ţinea s-o repete:

— I-am ars cîteva! Nu se putea altfel. Iar m-apucă tîmpla! L-ai văzut pe Vasilescu? Voia să ştie tot, ramolitu’! O frecţie cu spirt n-ar fi bună?

Madam Ana e gata să-l frecţioneze. Omul tuşeşte şi face semn cu capul că s-a răzgîndit.

— Ah! Ah! Ah! Tîmpla! Dar madam Glas! Cum se învîrtea de colo pînă colo, paţachina!

Femeia îl linişti. Ar trebui să se întindă iar în pat. Domnu’ Micu refuză însă hotărît. Mai bine aşa, în fotoliu.

— A! A! A! A! gemu iar. Kestenbaum s-a îngrăşat ca un porc de cînd cu schimbul mărcilor. Şi pe nevastă-sa are s-o apuce odată damblaua! Nu mai încape pe uşă.

Servitorul veni s-anunţe pe cineva. E o bătrînica, afară, chiriaşa din han, care a mai cerut şi luna trecută să fie iertată de restanţă. Domnu’ Micu se înroşeşte de mînie. Scuipă, vorbind răstit, către servitor.

— Asta-i mama lui Mehală! O iert mereu. Au! Au! Au! Mehală e încurcat. A zăpăcit un perceptor şi acu’ întră la apă. Aaah! N-am ce-i face. Am aflat azi-noapte ca perceptoru’ a şi făcut reclamaţie. Am o sută de amatori pentru casa lor! Îi mai las pîn’ la Sfintu’ Dumitru! Dacă n-aduce bani pîn-atunci, o dau afară!

Servitorul ieşi să vestească pe bătrînă că mai poate locui o lună-două şi se înapoie grăbit.

Domnu’ Micu îl priveşte urît. Ce mai vrea? A venit contabilul de la „Distileria naţională”, o altă nouă întreprindere a lemnarului. Ce vrea? Vrea o „semnătură”, cică. Servitorul repetă cuvintele auzite greşit, ciuntindu-le sau adăugîndu-le silabe, inutil. Să vie seara, mîine, poimîine, peste un an!

— Ooof! gemu el. L-ai văzut pe Kestenbaum? Mînca de două-trei ori din acelaşi fel. Are nisip şi pietre la rinichi. Are să mierlească repede. Nevastă-sa a mai înmormîntat doi bărbaţi.

— Ce tot spui? se supără madam Ana. Nevastă-sa n-a mai fost căsătorită!

— Aaau! Şalele! Parcă eu spui, deşteapto, c-a mai fost căsă­torită? Da’ de trăit n-a trăit cu Lax, fabricantul de mobilă şi nu l-a dus după scurtă vreme frumuşel la „Filantropia”? Şi-apoi, cu bătrînul Herman n-a trăit? Ei, şi el nu s-a dus repede-repede după Lax?

— Bine! Bine! face, stînjenită puţin, madam Ana. Să-ţi dau o limo­nadă?

— Aaau! Nu! Dă-mi zeamă de varză. Vasilescu e un măgar bătrîn. Vrea să mă-ncurce cu o văduvă. Aaau! Şi mă crede prost!... Puţină zeamă de varză... bine strecurată!

Gemînd mereu şi tuşind, domnu’ Micu izbutea, totuşi, să spună că rabinul nou al comunităţii băuse la repezeală cinci sticle mici de vin negru şi, de prea multă mîncare, se descheiase la pantaloni. Pe fata mică a lui Gross n-are s-o mai cheme niciodată la ospeţe: se înhaită cu băieţi, chiar în salon, în văzul tuturor. Se pare că-l iubeşte pe Mustea, ţiganul. S-a lăsat ciupită de gurist. Unde s-a mai pomenit ca o fată de ovrei — ovrei- balbotămi ¹ — să primească aşa, cu nepăsare, curtea lăutarilor? Dar pe nemîncaţii lui de slujbaşi nu i-a zărit făcîndu-şi semne, cînd Bursuc începuse povestea? Madam Ana nu se bagă? Foarte bine! Nici nu-i nevoie! Da’ el, Micu, nu-i chior. Vede. Vede bine.

— Ah! Aah! Mai vrei să-i inviţi pe calici la petrecere? Ei se miră, ticăloşii, de tot ce le iese în cale. Te-ar vrea goală şi amărîtă, pe tine, aiurit şi fără franc pe mine. Aaah! Crezi că divorţează Şaie?

Madam Ana ridică din umeri. Habar n-are de nimic. Încearcă să-l convingă şi pe Micu să lase deoparte preocupări de felul acesta, tocmai acum cînd se simte bolnav.

— Îmi trece! Las’ că-mi trece. Toată daravera mi-a venit din mîncare. Şi din coniacul ăla parşiv. O să ne mai astîmpărăm. N-ar fi bine să cum­păr şi magherniţa lui Şaie? Vrea să plece în America... Dacă divorţează?

Femeia îi răspunde că nu se amestecă în afaceri. Nu-i poate da nici un sfat. Dacă el, Micu Braun, crede că mai are nevoie şi de prăvălia lui Şaie, n-are decît s-o cumpere...

— Ştiu eu ce-am de făcut! mormăie, necăjit, lemnarul. Crezi ca briliantul lui Costică e adevărat?

Nici asta nu ştie Ana. Domnu’ Micu e supărat de-a binelea.

— Off! Off! Iar tîmpla! Da’ ce dracu ştii şi tu, dragă?

— Nu ştiu nimic! Lasă-mă-n pace! Linişteşte-te!

— Ha! Ha! Ha! Să mă liniştesc? Da’ n-am nimic!

Vrea să se ridice. Picioarele îl reţin încă, prinse în chingi.

— N-am nimic! Pe Micu nu-l doboară boala! Nu-i ciocoi!

Sluga veni să-i spuie că-l caută nişte bărboşi de la templu. Lemnarul zîmbi acru; Pînă acum gospodarii Lipscanilor nu s-au în­vrednicit să-l invite, o dată măcar, la vreo şedinţă de-a societăţii lor filantropice. Îl ştiau bogat, dar nu-i iertau coţcăriile. Auzise că-l socoteau, toţi, un tîlhar şi-un nemernic. „Foarte bine!” gîndi. Cu atît mai bine! Dacă nu-l preţuiesc, însemnează că n-au să-l tapeze. S-au dat însă pe brazdă de cîtva timp. Au nevoie, desigur, de bani. „Le arde buza.”

Răspunse servitorului că nu primeşte pe nimeni. Şi-l pofti să nu-i mai anunţe oaspeţii, oricine ar fi ei. Servitorul plecă, grăbit, şi reveni cu un plic mare, alb. Micu spuse neveste-si să-i citească hîrtia pe care o scoase, din plic, cu mişcări indiferente. Ana trecu peste cele cîteva rînduri tipărite la maşină. Domnu’ Micu era „cooptat” în comitetul templului. Lemnarul rîse gros şi se înecă. Pricepe el ce însemnează cinstea asta!

— Toţi ăştia sînt nişte porci! spuse el! Bursuc l-ai auzit? — vorbea, cel puţin, din ce ştia. Am fost încasator la tramvaie, am umblat cu „băieţii” la hoţie, am învîrtit ceva pe ici-colea... drăcia cu Nata, negresa, e adevărată... ce mai ala-bala! În fine! Am făcut şi eu viaţa cum am putut. Ei să vorbească! Au dreptu’! Mă supăr, îmi pare rău, crapă fierea-n mine... da’ n-am încotro! Dar ăştia de ce m-au privit de sus? De ce au fost toţi rîioşi cu mine? Ei, cînd m-au cunoscut, aveam averea! Altceva nu interesează. Aveam averea! Parcă ei o fac altfel? Nici pe ei nu-i inte­resează de unde ai bani; numai să-i ai!... Las’ că-i ştiu! Tot cartierul ăsta comercial e o cocină de porci. Să nu mă puie dracu’ să vorbesc! Nu! Nu vreau să intru în comitetul lor. Mă fac de rîs!

Gîfîia. Izbuti să-şi şteargă, cu o mînă păroasă, murdară şi crăpată, faţa de sudoare. Refuza gîndul care îl obosea: gîndul inutilităţii tuturor averilor. La ce-i foloseşte jobenul pe care şi-l pune de cîte ori e poftit la vreo solemnitate, boierească (ţine minte că şi l-a potrivit, frumos, pe cap, la înmormîntarea nevestei lui Vasilescu) sau nenumăratele-i rînduri de haine, de toate culorile, sau casele cumpă­rate cu grijă de la proprietarul care se întîmpla la ananghie, sau prăvăliile şi depozitele lui de lemne, şi de spirt, cînd, uite, degetele i se îngroaşă şi pieptul i se întăreşte în groză­via unui ger iscat din propriu-i trup? De douăzeci şi cinci de ani cumpără şi vinde fără cruţare pentru cel slab şi neavut. De douăzeci şi cinci de ani nu mai riscă închisoarea, nu se mai ia la trîntă cu „băieţii”, ca în America, la împărţirea prăzii, nu mai sare, noaptea, pe fereastra deschisă a negre­selor din casele vesele, unde marinari beţi iubesc cu sfertul de ceas şi plă­tesc cu nemiluita. I s-a ivit un foc la timp potrivit? A furnizat dregătorilor atîtea vagoane de lemne mai puţin decît indica în factură? S-a învîrtit cu deputaţii şi ciocoii tari pretutindeni? Ei, astea sînt de-ale negoţului. Mai toţi burtoşii cartierului care vin de sărbători în redingotă şi pălărie neagră la templu şi se roagă, fierbinte, trei zile pentru cîte le-au săvîrşit într-un an, şi au să le mai săvîr­şească, sînt deopotrivă cu el, gata oricînd să-şi trăiască la fel viaţa.

— Blumenfeld arde iar un faliment! şopti ca şi cînd ar vorbi cu propria-i umbră. Haimsohn l-a aiurit pe neamţ cu un milion. Să mă ia dracu dacă neamţu’, cînd o afla, n-are să moară de dambla... Spiţer îşi mărită fata cu bani furaţi de la fabrică... ştie el : !... Linderman falsifică, de zece ani, registrele societăţii şi azi are o casă cu o droaie de chiriaşi şi vrea să-şi mai cumpere una!... Naftali vinde păduri, aflate numai pe hîrtie, cui îi cade în labă şi dispare, apoi, pentru un an-doi din cartier... Nuderman e gras, şi bogat, şi mîndru, dar averea şi-a făcut-o învelind pe negustorii ambulanţi şi pe pungaşii care îi „amanetează” inelele, ceasornicele, brăţările şi ce le mai pică!... Mai toţi ceilalţi, demnitarii sinagogilor şi ai „Asociaţiilor” filantropice, sînt plămădiţi dintr-un aluat identic de urdori. Nici de băieţii de prăvălie, nici de medicii, inginerii şi avocaţii cartierului n-are domnu’ Micu o părere mai bună!

— Ana!... Ascultă, Ana... eu sînt cum sînt şi ei! La fel! Unde-i zeama de varză?

I se aduse, într-un castron de porţelan strălucitor, băutură acră. Lemnarul zvîrli, plictisit, lingura, apucă vasul cu ambele mîini, şi-l duse

la gură. Se auzi un plescăit şi un horcăit repetat, apoi o tuse, izbucnită şi consumată în castron, şi, în sfîrşit, după lungi secunde de suspine şi gîfîieli, capul lemnarului, aducind şi-a viţel, şi-a ţap, se ivi, la lumină, roşu, asudat şi satisfăcut.

Servitorul intră grăbit şi făcu din ochi un semn femeii. Madam Ana se sculă repede şi ceru desluşiri. Omul, gesticulînd, îi vorbi ceva în şoapte.

— Micule dragă, primeste-o pe văduva Wiess! Pleacă!

— Să plece! Ce-am cu ea? Vrea să-mi propuie, desigur, o casă. Nu mai cumpăr! Ştie Micu ce face!

Dar servitorul interveni. Văduva nu vine pentru afaceri. Vine numai şi numai în interesul familiei Braun.

— Ea ţi-a spus aşa? rînji lemnarul urît.

— Da! Ea mi-a spus aşa! răspunse servitorul. Şi adaugă: Şi-aşa şi e!

Înainte ca domnu’ Micu să poată riposta printr-o înjurătură slugii, omul mai spuse, cu o gravitate necunoscută insului pînă atunci:

— E vorba de domnişoara Liza. D-aia a venit!...

Lemnarul rămase cu vorba între gingii. Mirat, privi în ochii servi­torului, apoi în aceia ai nevesiti-si. Nu ştia exact cum se iubeşte un copil. Dar pentru Liza, pe care o vedea rar şi ca din întîmplare, avea o atracţie ciudată nemărturisită. Dacă ar pierde, de pildă, inelul din degetul mic, pe care îl poartă de treizeci de ani, i se pare că ar pierde şi o parte din propria-i viaţă. Avea pentru fiică-sa, arătare ciudat de smintită care îşi petrece vremea visînd cu ochii deschişi sau chinuind zadarnic pianul, aceeaşi dragoste, dincolo de puterile lui de înţelegere, ca pentru inel. Pe seama lui n-a cunoscut niciodată dez­lănţuirea unei mari iubiri paterne sau materne. Nici el nu s-a dăruit cuiva, nici măcar Lizei. Dar cum fără de inel nu se vedea trăind „normal”, tot aşa nu se putea împăca de loc cu ideea unei fete străine de el, a unei fete despre care altcineva, în afară de el, ar avea să-i spună ceva.

— E vorba de domnişoara Liza! repetă el cuvintele servitorului şi fruntea i se inundă iar de sudoare. Domnişoara Liza?

Privirea lui se îndreptă iar către Ana, care, mirată şi mută, sta în picioare, aşteptînd, singură nu ştia ce.

— Atunci... atunci să intre baboraiţa! ţipă domnu’ Micu, răguşit... tu-i mama ei de lepră!

Servitorul dispăru. Într-o clipă deschise uşa.

— Poftiti vă rog!

Văduva Weiss păşi repede spre lemnar. Se voia cît mai miste­rioasă. Sprîncenele i se arcuiră brusc. Îşi ţinea buzele strînse într-o grimasă de uşor dispreţ faţă de lume.

— Aş fi plecat de mult! zise ea. Dar mă gîndeam la Liza, la domni­şoara Liza, adică!...

Domnul Micu încercă să se apere:

— Am fost bolnav...

— Cred şi eu! N-ai avut petrecere? Toată calicimea a fost invitată. Tot Lipscanii, toţi rîioşii, toţi burtoşii, toţi mucoşii... Numai pe madam Weiss nu s-a învrednicit nimeni s-o cheme. Da’ nici nu era nevoie.

Tălmăcind greşit un gest al lemnarului:

— Nu, nu te obosi! Ştiu: servitorul e vinovat! Ai uitat. Cu a doua ocazie... le cunoaştem noi, astea...

Domnu’ Micu asculta, cu capul plecat. Ar fi voit să-i spună cum ştie el, cîteva vorbe grele şi s-o dea afară. Dar imaginea fetei îl tortura. Văduva Wiess venise, doar, pentru ea.

— Madam dragă...

— Nimic. Te rog să nu încerci să mă ameţeşti.

Deschise poşeta, scoase din ea o foiţă cu pudră, şi-o trecu, uşor, peste obrajii care erau suficient pomădaţi, şi oftă:

— Da’ eu nu sînt rea! Nu m-am supărat. Uite, dumneavoastră m-aţi ignorat şi eu vă fac bine! Ce-ar’ de-a face!

Ridică din umeri, tolerantă şi indiferentă.

Domnul Micu o asculta îmbufnat. Nici prin gînd nu-i trecuse s-o invite pe văduvă. S-a săturat de asemenea prietenii. Spuse, totuşi, cu oarecare blîndeţe în glas:

— Am avut atîtea pe cap, madam! Iartă-ne şi dumneata!

Văduva îşi înălţă capul, cu mîndrie.

— O, nu-i nimic! Nici nu ştiu dacă aş fi putut veni. Acum însă e vorba de altceva.

Şi, punîndu-şi mîna la gură, şopti, ca şi cînd s-ar feri de martori imaginari:

— E vorba de domnişoara Liza!

— Ce e? Ce s-a întîmplat? strigă Micu, nemaiputîndu-se stăpîni.

Madam Ana se frămînta cu aerul unei vinovate.

— Şi cît te-am rugat să-mi spui!

Madam Weiss duse mîna la gură.

— Nu se putea... crede-mă! Astea trebuie să le afle întîi şi întîi bărbatul!

— Ce să afle? Ce să afle? se alarmă lemnarul şi se ridică.

Îşi simţi însă capul greu şi se trînti imediat în moliciunea de catifea a scaunului.

— Off! Off! Nu mai pot! Iar mă ţine tîmpla! Hai, madam, spune!

Madam Weiss vîrî mîna în poşetă şi scoase de-acolo o scrisoare.

— Ştiţi — vorbi ea, mereu în şoapte şi păzindu-se de urechi străine — chiriaşu’ meu! Ioină! Ionel!...

— Ei, ce-i?

— Mi-a dat azi-dimineaţă scrisoarea asta! M-a rugat, fierbinte, s-o dau eu, numai eu, în mîna fetei. Să pîndesc un moment prielnic... şi să-i dau scrisoarea. Da’ eu am mirosit ceva... Ştiţi, am experienţă! Ce mi-am spus? Mai întîi şi întîi s-o vadă domnu’ Micu... Lui i-am dat asigurări: „Lasă, dom’le Ionel, că atîta pot să fac şi eu pentru ’mneata!...

Scrisoarea fu smulsă din mîna văduvei. Madam Ana izbucni în plîns fără să ştie exact de ce. Domnul Micu mototolea plicul, copleşit de revoltă.

— Ana! strigă el. Citeşte! Hai, repede!

Femeia îşi şterse ochii, stîngace, şi tuşi.

— Ei, ce faci?

Femeia desfăcu hîrtia.

„Dragă Liza! silabisi ea. Nu mi-aş fi închipuit niciodată că am să-ţi scriu scrisoarea asta. N-am scris de cînd sînt scrisori unei femei. Să-mi permiţi să-ţi spui: dragă. Îmi eşti într-adevăr dragă... N-am avut în viaţa mea cui să-i spui: dragă! Am trăit, copil, în dorul unui tată care n-a venit. Cîţiva ani, cei mai puţini, cei mai fragezi, am avut, e adevă­rat, parte de-o mamă, dar de-o mamă obosită şi somnoroasă. Toată ziua alerga, sfîrlează, să facă rost de-o pîine şi-un ceai. Seara cădea, moartă, în pat. Pe mine d-abia mă mîngîia. Eram înfometat de mîn­gîierea ei. Dar cum să fi fost în stare, ea, săraca, să mă şi iubească, cu semne, ca toate mamele burgheze care îşi duc viaţa, cum se cuvine, între dormitor, bucătărie şi odaia copiilor? M-au luat de lîngă ea şi m-au închis între ziduri de internat ca într-un basm urît sau ca într-un vis rău. De-atunci, mereu-mereu, doream să spun şi eu cuiva: dragă! Nu mai cred, la vîrsta asta de treizeci şi cinci de ani, la vîrsta asta îna­intată, în nimic. Poate numai în dragoste. Apariţia ta, să nu te superi că-ţi vorbesc aşa, m-a făcut să obosesc asupra gîndulut că, totuşi, mai aflăm în adîncuri posibilităţi de — cum să spui? — de sensibilizare a bietului nostru hoit! Poate că rîzi de vorbele mele, de zile mari. M-ar durea fiecare zîmbet al tău, fiecare hohot de rîs! Pentru că nu mai trăiesc decît pentru tine. Nu mai am pentru cine trăi. Pînă la treizeci de ani am experimentat o viaţă căreia nu i-am găsit sensul. Romanţele de dragoste ale ţiganilor le-am auzit şi eu, şi le mai aud: dar nu sînt pen­tru mine. Am văzut tineri dansînd în saloane: eu nu mă pot integra lor... Bucuria unei strîngeri de mînă n-o am. Eşti ultima raţiune a exis­tenţei mele... Nimic n-am făcut la timp potrivit. Cînd am ieşit din inter­nat am intrat de-a dreptul în ceea ce numim viaţă. La doisprezece ani vindeam marfă, beam ceaiuri în cafenelele Dudeştilor şi osteneam peste o muzicuţă de buzunar. Am citit pe apucate, am visat pe apucate. La vîrsta la care trebuia să tremur, în faţa unei fete, îmi consumam nopţile cu cărţile găsite la întîmplare. Cînd trebuia să învăţ o meserie, am învăţat cum se trăieşte prost din nimic. Am treizeci şi cinci de ani şi mă trezesc într-o mare noapte a neştiinţei şi a zădărniciei de viaţă. N-am fost niciodată ataşat unei idei, unei femei, unei iluzii. N-au ars în mine flăcările idealului, ale nici unui ideal. N-am fost în stare să strig ce mă chinuia ca să în­frunt răutatea semenilor, legile lor, puşcăriile lor, bătăile lor..? Alţii au avut măcar atîta, la vîrsta tuturor incertitu­dinilor: certitudinea suferinţelor pentru o idee... Eu n-am avut curajul să trec pragul puş­căriei stăruind într-o credinţă, în orice credinţă. Mi-am mîncat prosteşte anii vînzînd viori în rate şi zdrăngănind dintr-o muzicuţă. N-am fost în stare de altceva. Ieri am citit o poezie, în care nu vedeam, ţi-o jur, nimic: nici talent, nici sinceritate. Am citit-o pentru că ai cerut-o şi tu... pentru că pînă ieri încă rătăceam în beznele pro­priei mele nopţi. Acum în­ţeleg că sînt un biet ignorant în care se zbu­ciumă ceva, nu ştiu ce anume, şi care e destinat să sporească numărul celorlalţi, al tuturor, celorlalţi anonimi. Azi-dimineaţă m-am sculat lîngă o fată urîtă şi vo­luntară, care a ţinut cu tot dinadinsul să-mi dă­ruiască mie primul mi­nut al dragostei trupeşti. Observ că iar întrebu­inţez vorbe mari. Nu m-am dezbărat cu totul de caraghioslîcul poetic al frazelor rotund con­struite. Iartă-mă. M-am trezit, cum spuneam, lîngă o fată care la vîrsta ei de treizeci de ani şi-a îngăduit să nu aştepte autorizaţia primă­riei şi a rabinului ca să se culce cu un bărbat. Tu înţelegi toate, toate, draga mea. La plecare a vrut să mă sărute, să plîngă, poate, şi printre lacrimi, să-mi spuie cîteva cuvinte de vanilie, cum se obişnuieşte în romane şi în filme. Dar am privit-o cu ochii mei, speriaţi şi dezgustaţi, ochi în care strălucesc cîteodată regrete şi amără­ciuni, şi fata a renun­ţat la joc. Şi-a pus haina, mi-a dat simplu şi bărbăteşte mîna şi a plecat. Atunci am simţit golul din mine adîncin-du-se ca o prăpastie în care mă scufund ceas cu ceas, clipă cu clipă. Iar am întrebuinţat metafore, ce scîrbă mi-e de biata noastră minte, inca­pabilă de-a se înfăţişa cum se cuvine. Am simţit golul de care mi-e groază şi m-am gîndit la tine... Liza, dragă Liza, sînt un nenorocit igno­rant, n-am o leţcaie în buzunar, n-am nici o speranţă în tolba anilor mei mulţi, nici credinţă care să-i încălzească, nici un talent, nici o des­toinicie; sînt singur, şi sărac, şi vulgar, şi nu te am decît pe tine. Nu-ţi făgăduiesc nimic, ce să-ţi făgăduiesc? Într-un ceas de conversaţie m-am epuizat. Nimic nou nu mai vine după! Am vreo vină dacă, fiind cum sînt, mai cred, din cauza ta, în dragoste? În dragostea mea pentru tine? Ştiu; poate că după o zi, după o săptămînă, după o lună, şi tu şi eu ne vom întoarce unul de la altul faţa obosită şi dezgustată. Poate că nici eu n-am să aflu odihna între sînii tăi, gustul de viaţă în braţele tale, sensul existenţei într-un pat cu tine... Poate! Dar ştiu că n-aş putea duce mai departe povara anilor cenuşii fără tine. Mi-ai devenit nece­sară ca aerul. În singurătăţile mele chinuite n-am nădăjduit vreo­dată sa întîlnesc chipul cuiva în care să pot crede. Şi-uite! te-am întîlnit pe tine. Toate astea mi-ar fi greu să ţi le spun de la obraz. În absenţa ta pot striga deznădejdea şi durerea care mă cotropesc, pot cere cuiva, care e departe, să mă asculte şi să mă înţeleagă. Vezi, mereu îmi vine să scriu aşa: cineva să mă-nţeleagă... să mă-nţeleagă! Capul mi s-a încăl­zit, mîna îmi tremură, tremur tot. Ce vreau din parte-ţi, dragă Liza? Te vreau pe tine. Te vreau aproape de mine. Tu ai să hotărăşti cum: ne­vas­tă, amantă... Aştept răspunsul tău, nu ştii cum îl aştept! Te aştept pe tine!”

În timp ce madam Ana silabisea rîndurile scrise repede de mîna în febră a tînărului, faţa lemnarului se schimba ca sub înrîurirea unei puteri din-afară, neştiute. La început, domnul Micu şi-a simţit vinele umflate, tot echilibrul lui interior distrus, o amărăciune şi-o revoltă care îl sufoca. Să i se scrie fetei lui? Şi cine? Un nenorocit, un aiurit? Pentru Ioină avea întotdeauna gata un zîmbet, ca pentru nebunii tîrgurilor cutreierate în ti­nereţe. Ioină nu e nici vînzător, nici contabil, nici negustor, nu e în stare de nimic. Tocmai unul ca el să-i scrie fetei, Lizei? S-a simţit dintr-odată izolat de o proprietate a lui, şi-a pier­dut inelul pe care îl ştia de treizeci de ani în acelaşi deget, n-a mai putut privi cu ochii obişnuiţi viaţa. A presu­pus catastrofe izbucnind din scrisoare. Pe măsură însă ce cuvintele cu sunet hazliu pentru ure­chea lui Micu ieşeau anevoie din gura nevesti-si, figura lemnarului se însenina. „Nebunul a făcut, prin urmare, încă una!” îşi spuse, mul­ţumit. Nu e grav. E o „poezie”, un fleac...

— Mai e? întrebă el calm.

— Cîteva rînduri. O roagă să-i răspundă tot prin madam Weiss.

— Bine! Bine!

Şi chemă servitorul.

— Spune-i domnişoarei să poftească aici.

Îşi frecă mîinile. Părea mai vesel ca orîcînd. Durerea îl părasise, înviase. Ceru, glumeţ, să i se repete un pasagiu. Făcu haz:

— Măi, al dracului Ioină! Se ţine de aiureli. D-aia a dat nenorocitu’ de stăpîn-su faliment!

Servitorul veni cu un răspuns în doi peri:

— Domnişoara vine... adică nu vine la moment. Zice că mai tîrziu...

Lemnarul îl privi crunt.

— Du-te spune-i să vie acu’! Acu’, pricepi?

Şi printre dinţi:

— ...anafura mă-ti de pungaş!

Domnul Micu învăţase să înjure de la Vasilescu şi era gelos de colecţia nesfîrşită de ocări pe care o stăpînea fostul prefect. Cum afla, la bodega boierească din strada Batişte, una nouă, cum o încerca în mahala.

Servitorul fugi pe scară, năuc.

Sus, în odaia izolată de apartament, Liza Braun stătea la fereastră, tăcută şi resemnată. Nu putuse dormi. Vinul băut în cantitate mică o ameţise, dar nu-i adusese somnul rîvnit. Din tot vacarmul serbării nu pastra decît privirea lui Ioină. Ochii lui, în care ardeau flăcări, i-au rămas vii în memorie şi o chinuiesc. Liza Braun se întreba dacă are suficiente motive să creadă că s-a ivit ceva nou în viaţa ei. Ciudat! Ochii lui, pîn’ la întîlnirea lor cu ai ei, liniştiţi, şterşi şi deodată aprinşi, pară...

— Ce doreşti?

Iar servitorul, iar mutra vicleană şi speriată, de astă dată, a omului în şorţ.

— Nu vă supăraţi, domnişoară... Vă roagă domnu’! Zice că acu’ să veniţi! Acu’!

Apăsă pe ultimul cuvînt. Fata îi privi obrazul neliniştit şi asudat, şi auzi răsuflarea.

— Da’ ce s-a întîmplat?

— Nu ştiu. zău, iertaţi, domnişoară! O vinit o cocoană cu o scrisoare.

Şi o rugă iar, cu o privire stăruitoare, să coboare.

— Bine, viu! Viu imediat!

Şi pentru că sluga întîrzia:

— Viu acu’! Nu pricepi? Acu’!

Omul porni înaintea fetei, umil. Liza Braun îl urmă, plictisită.

Cînd a dat de tat-său, şi de mamă-sa, şi de madam Weiss, a tre­sărit. În obrazul gras al lemnarului văzu prea multă satisfacţie, pentru ce anume nu ştia...

— Liza — spuse domnu’ Micu — vezi ce rău faci cînd nu mă-ntrebi şi pe mine?

Fata nu pricepu. Ceru, din ce în ce mai plictisită, lămuriri.

— Dacă mă-ntrebai, îţi spuneam: nu te-ncurca la vorbă cu Ioină! continuă lemnarul.

— Da’ ce e?... Ce e? întrebă Liza iritată.

— Ce e? Ioină a înnebunit de-a binelea. Ne-a trimis vorbă că te doreşte de soţie.

Domnişoara Braun privi mirată spre văduva Weiss. Niciodată nu i-a plăcut înfăţişarea pomădată şi parfumată a bătrînei. O ştia de mult. Întîm­plător aflase că pe „coridorul” ei, într-o cameră, locuieşte Ioină. Dar nu pri­cepea cum a putut tînărul s-o trimită cu asemenea vorbe. Ridică din umeri.

— Asta-i tot, tată?

— Da! Asta-i tot! zbieră Micu. Asta-i tot! Nu-i de ajuns? Am să-l dau afară din prăvălie! N-am nevoie de nebuni!

Lemnarul striga, înroşindu-se şi asudînd mereu. Nu pomenea însă de scrisoare. Liza îşi aminti că servitorul i-a pomenit de ea. Întrebă ceva, indiferentă. Micu Braun ocoli răspunsul.

— Mai ai ceva... mai aveţi ceva?

Privi, întîi spre lemnar, apoi spre Ana. Nu i se răspunse. Atunci, cu pasul egal, fata se retrase.

— Ai văzut? spuse Micu. Nu s-a interesat de loc de scrisoare.

Ana îl rugă să se liniştească, vechea ei rugă de femeie grasă care nu poate suferi mişcări repezi şi vorbe ţipate dintr-un gîtlej înfierbîntat. Îşi amintea de scandalurile iscate de lemnar de cîte ori venea beat de la blestematele lui bodegi din centru.

— Îţi mulţumim, madam Weiss! şi strînse mîna văduvei. Îţi mul­ţumim! Ne-ai dovedit şi acum prietenie!

Madam Weiss surîse iar, cu indiferenţă şi toleranţă. Micu Braun o privi cu alţi ochi. Lemnarul ar fi vrut s-o vadă plecată. Ce mai căuta?

— Domnu’ Micu, am o ocazie pentru dumneata!

Omul clipi din ochi, supărat.

— S-auzim! spuse el acru.

— Se vinde hanul lui Druţă din Cîmpoduci.

Hanul lui Druţă? Ochii lui Micu se luminară, subit. Îl ştie pe fostul negustor de ghete încolţit de creditori. Se ţinuse de prea multe femei. Le cumpărase inele, brăţări, trăsuri, maşini, uneia chiar o casă, o mîndreţe de casă pe care a mobilat-o sultăneşte cu bogăţii de covoare nemaipomenite. Şi Popescu, fostul Comisar, l-a încurcat în cumpărături de preţ pentru muieri.

— Bine, madam Weiss, cînd putem vorbi şi cu cine?

Văduva îi dădu toate desluşirile. În mintea lui Micu se făcuse, de­odată, o linişte desăvîrşită. Au dispărut amărăciunile scrisorii lui Ioină, vaietele Anei, durerile arterelor îngroşate de prea multă mîncare şi bău­tură, toate. Are să-i „umfle” lui Druţă hanul din Cîmpoduci. Are să mai preia şi celelalte magazine din gangul comercial. Rîse gros.

— Bine! Te anunţ eu, madam, cînd va fi nevoie!

Închise un ochi.

Văduva îi răspunse zîmbind. Apoi, grăbită, se ridică şi plecă.

În stradă, femeia opri, cu mîna, tramvaiul cu cai. Părea încîntată de persoana ei, victorioasă şi mîndră. Suind treptele, văduva îşi trecu încă o dată foiţa cu pudră pe obrazul devastat de zbîrcituri. Intrînd la dînsa, îşi trînti pe-un scaun, la întîmplare, pălăriuţa rotundă de stofă seculară şi se privi lung în oglindă. Nemulţumită de imaginea din apele cam tulburi ale oglinzii, văduva Weiss lăsă capul în jos. De cîte ori n-a făcut ea acest gest de învinsă şi de resemnată? Şi totuşi, fără nici o nevoie, revenea cu o putere ciudată la viaţă: Ia pudră şi la sulimanuri. Ştia bine că n-are pe cine primi. Ştia tot atît de bine că odaia ei n-are nici o fereastră la stradă, la strada pe care trec iubiri, spe­ranţe, tinereţele şi fericirile, toate cîte sînt în oraş şi în lume. Babele prietene au, măcar, atîta: un geam prin care ostenesc cu ochii asupra spectacolului lumesc. Văduva Weiss oftă, trînti uşa şi se îndreptă spre camera lui Ioină. Nu era singur tînărul. Se auzea încă o voce groasă, de bărbat. Voi să se retragă, dar Ioină deschise uşa, lăsîndu-l pe Me­hală, negustorul ambulant, să iasă. Lunganul avea o faţă nerasă de ocnaş sentimental şi în ochi o bunătate, o teamă, o mirare care îl prindeau bine. Venise la Ioină, „învăţatul” cartierului, să-i povestească necazul. „Aiurise” un perceptor cu un inel fals. Acum aşteaptă să fie ridi­cat. Mă-sa are o restanţă de chirie la domnu’ Micu. El îl ştie pe Ioină „de-ai casei”. Toată mahalaua vorbeşte de el şi de domnişoara Liza Braun. Toţi băieţii au văzut-o pe fata lemnarului privindu-l mereu şi în­tristîndu-se după drăcia aia... cu poezia! El n-a rîs, doamne fereşte! Să nu fi fost Nae, geambaşu’!... Ioină l-a ascultat, liniştit, zîmbindu-i tot timpul. „Ce frumos zîmbeşte Ioină! gîndea golanu, şi ce de-a mai hîrţoage are-n casă”. L-a ascultat, dar la urmă a ridicat din umeri. În afacerea asta cu perceptorul nu se pricepe. Îi trebuie un avocat. Uite, îi dă o scrisoare pentru „tovarăşul Eftimescu”, îi găseşte la clubul socialist. E un băiat bun Eftimescu, şi săritor. La Micu Braun, pentru „restanţă”, n-are trecere. Să-ncerce o vorbă pe lîngă doctorul Katz. Ţine mult la el, domnu’ Micu. Unde mai pui că e şi vicepreşedintele societăţii de ajutor mutual: „Fericirea universală”? Doctorul Katz ar putea să-l înduplece pe lemnar s-o mai aştepte pe bătrîna cu chirie. Mehală încuviinţează, dînd din cap la spusele lui Ioină, şi îi mulţu­meşte. Are să dea fuga şi la avocat, şi la doctor, ce dracu’ să facă?

Ionel a zărit-o pe văduvă. Se desparte grăbit de găligan. O pof­teşte, tremurînd, în casă, îi oferă un scaun şi aşteaptă. Trupu-i slab a fost inva­dat, pe neaşteptate, de o groaznică iarnă sufletească şi îi clănţăne dinţii într-o spaimă cu greu reprimată. Madam Weiss se aşază, îşi netezeşte rochia, o scutură de un fir de praf închipuit şi-apoi, cu vocea înecată în tristeţe:

— Închipuieşte-ţi ce mi s-a întîmplat!

Mimica şi sunetul vocii doamnei Weiss îl speriară şi-l îngreţoşară în acelaşi timp pe Ioină. Îi răspunse ceva, un fel de întrebare-îndemn să spuie repede ce i s-a întîmplat şi nu-şi recunoscu glasul. Privind-o stărui­tor, înţelese cît de uşor se poate dori moartea cuiva numai pentru că are gîtul bătrîn parcelat în brazde şi o urîtă şiretenie în figură. Presupunea, înainte de a continua, că l-a înşelat. După acest miorlăit — „Închipuieş-te-ţi ce mi s-a întîmplat!” — tînărul prevăzu existenţa catastrofei. Îi şi păru caraghios c-a trimis-o pe baborniţă la Liza! O singuratică şi-o bătrî­nă ca ea nu poate împlini nici o rugă, nici a mamă-si, nici a lu’ tat-su. E imună rugii, oricărei rugi. Dar i-a fost atît de rece sub cămaşa obosită, în dimineaţa asta de vară, în care nici o floare nu mirosea pentru el şi nici o pasăre nu-şi cînta cîntecul în voie, încît ar fi stăruit pe lîngă oricine să-l ajute. D-abia ple­case Liza Blum şi-l chinuia deşertăciunea întîlnirii, cru­zimea despăr­ţirii, voită rece, lucidă, bruscă. A căutat să-şi stimuleze gîn­durile, să şi le primenească în lumina şi în căldura zilei. Şi cum nevoia mărturiei se dovedea vie, şi cum paşii văduvei Weiss se auzeau mereu pe sală, Ioină a rugat-o să-i ducă fetei celeilalte mesajul.

— Ei, ia spune-mi!... Repede!

Văduva Weiss surîse.

Ah! Surîsul ei pentru care ar fi în stare să ucidă cu mînă calmă.

— Spune-mi... te rog!

— Bine! Iacă...

Ţuşi.

— Iacă-ţi spui!

Alunecînd ca din greşeală pe gheţuşul întîmplărilor neplăcute, bătrîna încerca să-l convingă că a fost surprinsă de lemnar tocmai în clipa în care trebuia să înmîneze scrisoarea domnişoarei Liza. I s-au ivit şi două boabe de lacrimi în ochi, pregătite parcă dinainte. Şi Micu Braun a ţipat la ea, era cît p-aci s-o bată! I-a smuls plicul din mînă, din sărmana ei mînă

slabă de femeie neobişnuită cu asprimile beţi­vanului, a citit-o pe nerăsu­flate, în prezenţa nevesti-si, şi apoi s-a repezit către aducătoarea hîrtiei. A avut mare noroc cu Ana. Ea l-a oprit. Ea l-a astîmpărat. Apoi, domnu’ Micu a chemat-o pe Liza şi i-a spus că bătrîna a venit în peţit. Adică, Ioină, nebunul, şi-a trimis gazda s-o vestească pe fata lemnarului că nu mai poate trăi fără dînsa.

— În faţa mea, dom’le Ionel, în faţa mea a chemat-o pe domni­şoara Liza şi i-a zbierat: „Uite, văduva Weiss vine din partea lui Ioină, nebunul, să te ceară de nevastă!...” De scrisoare nu i-a pome­nit! Eu îngheţasem. Ce să fi făcut? Dădeam din cap către Liza să priceapă că nu-i adevărat. Dar şi Liza — iartă-mă, dom’le Ionel! — mîndră! Nici nu s-a uitat la mine. L-a ascultat pe tat-său, apoi repezit: „Atît? Asta-i tot?” Eu cred că te-ai înşelat mata, dragă, cu domnişoara asta... Mie nu-mi place să mă vîr în sufletul nimănuia... da prea-i cu nasu’ sus!

Ioină n-a mai ascultat-o. Într-o clipă a fost cu pălăria în mînă gata de plecare. Pricepuse, din vorba văduvei, că l-a înşelat.

— Mulţumesc! spuse către femeie. Mulţumesc, eşti foarte amabilă.

Şi ieşi.

Vara era pe sfîrşite. În aerul cald şi în bătaia uşoară a vîntului se pre­simţea toamna de mîine care îşi trimitea, timidă, mesagerii. Bu­cureştii oftau cu fiecare fîşie de nori, vestind ploaia, şi oamenii, gră­biţi, speriaţi sau indiferenţi, purtau în obraz semnele nestatorniciei cos­mice. Ioină se miră, asudat, şi precipitat cum era, de casa de peste drum: eternizată acolo în veac, e împodobită cu atîtea balcoane, cu atîtea buboaie de piatră. Ieri au fost alte imaginile ; ieri ochiul lui, lucind, înregistra cum se cuvine viaţa, substanţa lucrurilor şi-a pietonilor. Dacă s-ar îndoi puţin într-o parte namila asta de clădire, el nu s-ar mira acum. Şi nici întîlnirea cu o duzină de capete frumos tăiate în felii nu l-ar mira azi. Pînă la venirea văduvei i se părea firesc să întîrzie în­tr-o prietenească şi obişnuită convorbire cu Mehală; să ceară un ceai cu numai o bucată de zahăr; să-şi aprindă ţigara şi să caşte; să-l asculte pe bărbier în aprinsa lui spoveda­nie; să răspundă, vesel, salu­tului lui Nae şi să-i spună, convins că nu e de loc supărat; geambaşul să pună mîna la inimă şi să jure că n-a vrut să rîdă de.... dră­cia... aia de poezie, dar că Zicebine d-abia se stăpînea să nu izbuc­nească; i se păreau, în sfîrşit, la timp potrivit făcute toate cîte zilnic le execută mîna, obrazul, gura noastră. Din clipa în care văduva Weiss i-a trîntit: „Închipuieşte-ţi ce mi s-a întîmplat!”, cineva a stri­cat, ca într-un film trucat, succesiunea faptelor. Batrînul care se grăbeşte să treacă tro­-

tuarul de frica automobilului ar putea să-şi demonteze picioarele şi să le arunce peste drum: lui Ioină i s-ar părea normală întîmplarea. Şi dacă din barişul femeii care îi vine acum, drept în faţă ar creşte trei pui de vulturi, tînărul n-ar holba ochii mişcat. Nici dacă sub paşii de lup ai poştarului s-ar desena capete de spînzuraţi, Ioină n-ar tresări. Toate sînt astăzi posi­bile, toate cîte nu se petrec, dar se pot petrece.

Ajunse în faţa grădinii domnului Micu Braun. Privi în fund, spre banca tristeţii lui din noapte, adîncă şi fără leac. Apoi, cu o mînă fermă, sună.

...Odată văduva plecată, lemnarul îşi chemă nevasta. Deşi se aflau nu­mai ei în cameră, Micu Braun crezu că-i bine să vorbească în şoapte. Hanul lui Druţă — mare chilipir! De cînd îl vînează! Femeile sînt bune numai în pat şi la bucătărie. Ce se pricepe şi cît se pricepe Ana la afaceri? S-asculte bine Ana: e un mare noroc că s-a „scăpat” baborniţa cu-o vorbă!

Se ridică din jilţ, ocoli de cîteva ori odaia, îşi frecă mîinile, aplecîn-du-se puţin din spate şi rîse, iar, mulţumit.

— Hanul lui Druţă! Cincizeci de chiriaşi... Şi toţi calici! Ana, s-o ştii de la mine: nu există marfă mai bună ca sărăcimea! Ea plă­teşte cînd are, dar plăteşte cît are! Poţi zbiera la om, el ţi se în­chină şi te roagă ca pe Dumnezeu să-i dai o amînare! Cînd îţi vine cu banii, nu ştie cum să te îmbuneze... crede că-i faci mare cinste primindu-i! Pe cînd cu ovreii noştri mai cuprinşi, e-o jale! Îţi scot banul pe nas!...

Şi strîmbă gura.

Nevastă-sa îl ascultă, dar gîndul ei e aiurea. Ea nu-şi ascunde mirarea că Liza a putut ajunge atît de departe în prietenia ei cu Ioină. Lemnarul se înfurie. El a şi uitat. O să-l izgonească pe tînăr din pră­vălie şi fata o să-şi găsească omul potrivit. Sînt atîţia care oftează după zestrea ei! N-are decît să aleagă din puzderia doctorilor, inginerilor, arhitecţilor şi contabi­lilor. Dacă ar fi după dînsul, ştie el cui i-ar da-o pe Liza! Şi domnul Micu închide, ca de obicei, un ochi şi surîde. El vede mai bine decît nevastă-sa şi pricepe altfel stăruinţa lui Berl de a fi mereu în casa chiristigiului. Berl e gras, şi prost, şi pute a ţuică, dar e plin de bani! De cînd lumea, îşi spune Micu, oamenii s-au străduit să aibă, înainte de orice, case, mîncare, aurării, avuţii, adică, de toate soiurile. Oricît a adunat el, oricît a chibzuit şi şi-a împărţit el averea ca să poată înfrunta timpurile, o sporire a bunu­rilor nu strică. Dar cu Liza nu se poate vorbi, şi nici cu Ana.

— Ce-ai zice de Berl? face el în treacăt.

— De Berl, crîşmarul? Băcanul? se miră femeia. Ce-i cu Berl?

Micu îşi privi nevasta fără a clipi. Apoi, ridică din umeri şi se reaşeză în jilţ. N-avea cui împărtăşi gîndul său de ins lucid, care ştie cum se adună, se menţin şi se sporesc averile

O tăcere forţată se înstăpîni în odaie. Spre a-şi îndepărta femeia, Micu închise ochii, prefăcîndu-se că doarme. În vîrful picioarelor, Ana se strecură pe uşă...

Servitorul veni să deschidă noului oaspe. Cînd îl recunoscu, păli. Ioină întrebă de Liza. Omul în şorţ puse mîna la gură, privi speriat înapoi, şi cu vocea sugrumată îi povesti întîmplarea cu scrisoarea. Adăugă, apoi, că şi domnişoara Braun l-a chemat sus, la dînsa, şi l-a rugat să-i aducă hîrtia. La început a negat existenţa ei, dar fata s-a răstit la el, a lovit cu piciorul în parchet, a făcut ochii mari şi neno­rocitul s-a înapoiat jos să „sufle” scrisoarea de pe masă. (O uitase, indiferent, într-uri colţ de masă, lemnarul.) N-a putut-o lua. Domnu’ Micu doarme iepureşte. Cînd a rein­trat, l-a auzit şi a zbierat la el : ce caută? A găsit la repezeală o minciună. S-a dus sus, în odaia dom­nişoarei Liza, a căzut în genunchi şi a lămurit-o că n-a izbutit să pună mîna pe hîrtie. Trebuia să aştepte o clipă prielnică. Dar fata nu l-a as­cultat, s-a repezit jos şi a intrat la domnu’ Micu. Acum e acolo. El, Niţă Diaconu din Cărămidari, îi înţelege. Şi el a iubit. Oftă. Apoi rugă pe tînăr să nu-l nenorocească... să plece mai bine. Domnişoara Liza o fi luat desigur, scrisoarea de pe masă. El are s-o întrebe. Are să-i spună că dumnealui, domnul Ionel, a fost p-aici, a aşteptat, şi are să mai vie. Dacă domnişoara va voi, îi va scrie, şi el, Niţă Diaconu, care se pricepe în „d-astea”, are să-i ducă hîrtia. El nu e caiafă ca madam Weiss.

Ioină îl ascultă îngîndurat. Apele dintr-însul, răzvrătite pînă adi­neauri, se aşezară, liniştindu-l. Prin urmare, Liza tot va avea scri­soarea. Poate că încă astăzi va primi răspunsul ei — poate că o va primi chiar pe ea!... Îi mulţumi lui Niţă şi plecă, încet, înghiţind, în porţii mici, spaţiul. Călcînd piatra trotuarului prăfuit, Ioină se simţi, iar, singur ca niciodată, singur în imensitatea lumii. Nu-l observă nici pe Vasilescu, grăbind spre casa lem­narului, nici pe Berl, bogătaşul, arătîndu-l cuiva, cu degetul. Mergea încet, neînţelegînd nimic. Avea sen­timentul, neprecizat, că se repetă. Aşa a mai mers el cîndva, pe ace­leaşi străzi mici, trecînd nepăsător pe lîngă curţi murdare şi ganguri întunecate în care casele cît ouăle adăpostesc dezamăgiri şi lacrimi. Cînd anume? Nu ştia. Poate că înainte cu un secol, poate, niciodată... În acest timp Liza Braun se plimba prin odaia lui Micu precaută, să nu-l trezească. A privit pe masă. Scrisoarea se afla acolo,

puţin mototolită şi pătată de mîna grasă a părintelui şi a mamă-si. Micu, simulînd somnul, înregistra totul. Îşi zîmbi. Fata a aflat, prin urmare, de la Niţă, că nebunu’ i-a trimis o scrisoare. Şi pe Niţă are să-l dea afară. N-avea nici o teamă domnu’ Micu de scrisoare: poate s-o citească Liza, e o „aiureală”, dar nu-i place să-şi vadă sluga amestecîndu-se în treburi străine. Cînd domnişoara Braun a pus mîna pe bîrtie, Micu i-a strigat, gros:

— Ia-o!

Fata a tresărit, mîna i-a tremurat şi hîrtia i-a căzut.

— Ia-o! repetă lemnarul şi se ridică din jilţ. De ce te-ai speriat? Credeai că vreau să ţi-o ascund? E o prostie. Ioină e nebun! Dacă nu m-ai crezut pe mine, ai să-l crezi pe el cînd ai să vezi ce-ţi scrie! N-am nimic de ascuns. Ţine-o!

Şi-i întinse hîrtia, cu aceeaşi mînă mare, roşie şi crăpată.

Albă şi nedormită, Liza luă scrisoarea şi fugi sus, în odaia ei.

După un sfert de ceas sună servitorul. Avea ochii plînşi.

Niţă sosi, şoptind ceva fetei şi primi un bilet din parte-i să-l ducă imediat lui Ioină.

Rămasă iar singură, reciti rîndurile scrisorii. Nu-şi desluşea bine starea de suflet pe care mesajul acesta neaşteptat i-a sugerat-o subit. Dra­goste? Milă? Duioşie? Cîte cuvinte, atîtea sunete. Ea n-a văzut, decît prin sticla geamului de-acasă, iubirile în trecere pe trotuarul din faţă. N-a experimentat pe seama ei cumplita febră a unei dragoste de­vastatoare. Îi cunoaşte semnele din romane, cinematograf şi confiden­ţele prietenelor. Fata lui Blumenfeld e mereu aprinsă la faţă şi mereu întîrzie: o aşteaptă! Nevasta doctorului Katz şi-a lăsat bărbatul, copiii, casa, amintirile, totul: iubea! Chiar peste drum, în hanul cu calici, măruntele şi zveltele croito­rese şi modiste ies, în lungi plimbări festive, cu ,,băieţii” şi se sărută cu ei sub felinar şi sub stele. Să-l iubească pe Ioină? Scrisoarea i-a desăvîrşit chipul, şi cel care se vede, cu ochii neliniştiţi, şi cel din adîncuri. I s-a înfăţişat nud, fără ipocrizie, aşa cum e. Şi cum e? Un golan, un nenorocit, un tînăr care n-a făcut nimic la vreme potrivită; n-a învăţat; n-a adunat bani; n-a iubit. „Are treizeci şi cinci de ani, săracu’!” La gîndul acesta, domnişoara Liza se întristă. Îl compătimeşte, prin urmare nu e mînată de dragoste. Mila înghite iubirea — o face să se evapore ca eterul. Totuşi! Fata îşi aminti ochii tînărului, ciudaţi, strălucitori, aprinşi. Cine are ase­menea ochi nu cere, nici nu provoacă milă! Suferinţele unei copilării, lipsită de gingăşiile ieftine cu care familiile mic-burgheze evreieşti îşi co­pleşesc odraslele, se treziră într-însa cu puterea neaşteptată a unor re­alităţi tari. Nici ea n-a avut mamă... nici ea n-a avut tată... Madam Ana, osînzoasă, sentimentală cu intermitenţe, nu i-a putut înflori dimi­neţile copilăriei şi nopţile adolescenţei. A fost umbra bărbatului ei. Mînca, bea, se împodobea cu bijuterii şi dormea zdravăn. Tat-su, de asemenea n-are stofă de îndrăgostit. Cum îşi privea inelul din deget, inelul fixat acolo de treizeci de an: şi mărturie vie a tuturor avatarelor lemnarului, tot aşa, cu exact aceiaşi ochi îşi privea fata... Ea îl pri­cepe pe Ioină. Atunci, s-o fi înduioşat numai scrisoarea tînăruîui?... Privi pe fereastră. începea să se însereze. Niţă trebuie să-i fi înmînat bileţelul: „Vino la zece seara în gră­dină. Las poarta deschisa. Cu bine, Liza” „Cu bine silabisi ea şi surîse. Nu ştia ce trebuie să-i spună. S-au întrebuinţat de-a lungul mileniilor atîtea cuvinte, încît ele şi-au pierdut sensul, căldura, însemnătatea. Îl iubeşte? Ei şi? Pe tat-su îl vede cum rîde gros şi se amuză de „îndrăz­neala” nebunului!... Domnu’ Micu îl crede pe Berl aproape ginere! Va fi, prin urmare, o eroină ca atîtea din filme şi din preajmă-i care tremură în aşteptarea lui, care primeşte flori şi-şi pregăteşte vorbele ca mărgelele, să le rostească pătimaş, şi în rate!...

Servitorul intră. A predat biletul. Domnu’ Ionel avea ochii umezi.

— Ca şi ’mneavoastră, domnişoară! preciză el. Şi o privi liniştit şi complice.

...Îl găsise pe Ioină trîntit pe canapea, paralizat aproape, într-o lungă dispută cu propriile-i gînduri. Cînd s-a înapoiat, l-a întîmpinat chiar în uşă Mehală. „Ambulantul” era abătut şi zgîrcit la vorbă. Fusese la Efti­mescu, dar nu l-a aflat. E undeva în provincie, în propa­gandă electorală. Un alt tovarăş i-a ascultat necazul şi l-a ocărit. De ce vine la club cu ase­menea drăcii? A făcut o pungăşie, nu mai încape nici o îndoială! A înşelat pe cineva, oferindu-i un inel de metal, oare­care, drept unul de aur adevărat. Ce să-i facă Eftimescu? De condam­nat e sigur că-l condamnă. Nu se poate altfel. Şi apoi, i-a spus rece tînărul, socialiştii nu încuviin­ţează furtul sau înşelăciunea. Să nu-şi facă nimeni iluzii: societatea vii­toare nu poate fi alcătuită din tică­loşi. La sfîrşit înlocuitorul lui Eftimescu i-a întors spatele... S-a dus şi la doctor. L-a primit surîzînd, dar s-a scu­zat: nu poate interveni la domnu’ Micu pentru el! Pentru mă-sa da! E alt­ceva. Dar pentru el, nu! Bine, atunci să pună o vorbă pentru bătrînă! Docto­rul a făgaduit că va face asta, dar ştie el cînd. Cînd? La „momentul potrivit”.

Mehală a ridicat din umeri, scîrbit. Ioină i-a dat un scaun. Sufe­rinţa vînzătorului ambulant i-a intrat şi lui în sînge.

— Dac-ar fi măcar Simhă în Bucureşti! şi oftă.

Ioină vrea să ştie cine-i Simhă.

— Nu-l cunoşti? E un băiat bun! Caramangiu! El ştie să le învîrtească, el vinde giuvaericale, adică tinichele, da’ numai la sate, şi se umple de bani. E acum în turneu prin ţară. Sa nu fie plecat... ehe! s-ar „aranja”. Îşi duse mîna la faţă.

— Dom’le Ionel, ştii că am împlinit patruzeci de ani!

Ioină îi surîse şi-l felicită. Golanul mulţumi, arătîndu-şi dinţii purtînd fiecare dezastrele timpului.

— În patruzeci de ani, dom’le Ionel, n-am avut nici o — cum se zice — nici o bucurie. Bătrîna a rămas singură, noaptea vorbeşte cu stafii, ziua îmi lucrează cîte o flanea sau îmi drege cămaşa şi se mul­ţumeşte cu un ceai, cu un covrig... Ce să fac? Nici eu nu vînd mereu-mereu!... Mă crezi? Sînt zile cînd nici nu ies!

Voi să-i lămurească de ce nu „iese” zilnic. Să-i spună că-l pîndesc, ca pe furii, gardiştii şi perceptorii şi că, pe deasupra, îl dor de cîţiva ani picioarele. N-are nici bani, nici timp de doctori. Dar Ioină a ridicat spre el nişte ochi umezi.

— Ce e, frăţioare, ce s-a întîmplat? Plîngi?

„Ambulantului” i s-a părut că povestea lui l-a înduioşat. Privi în obrazul slăbit al tînărului, privi şi în casa cu pereţii covîrşiţi de cărţi.

— Dom’le Ionel, dragă, nu te gîndi la mine! Am să scap şi din încur­cătura asta! N-am venit să te amărăsc.

Şi apoi vesel:

— Bine de mine că am numai un suflet de îngrijit. Ce se-ntîmpla, mamă-mamă, dacă eram familiar?

Ioină a rîs. Adevărat, ce se întîmpla dacă nenorocitul era şi... „familiar”, dacă avea, adică, o nevastă şi cinci plozi?

Îl bătu pe umeri.

— Nu-i nimic, Mehală, aşa-mi vine cîteodată să miorlăi ca muie­rile... nici eu nu ştiu de ce?

În capul lui Ionel se făcu deodată lumină vie. Are treizeci şi cinci de ani, o muzicuţă şi un vis. Nu mai simte anotimpurile stingherindu-l, nici tristeţile şi veseliile ştiute stîrnindu-l la vechile jocuri: la meditări, cu mîna la cap, în amurgul de aur tomnatic, sau la entuziasme, ţipate o dată cu ivirea primăverii. Ştie că nu mai are nimic de aşteptat, în afară de răspunsul fetei. Şi are înainte alt Ioină, mai simplu, mai urît, mai necăjit: Mehală. Şi ambulantul are patruzeci de ani. Mîine intră în puşcărie. Foa­mea, ignoranţa, beţia l-au îndemnat să înşele. Acasă îi rămîne bătrîna, cu chiria neplătită, pradă furiilor lui Micu Braun, neînduplecat în afaceri bă­neşti. Femeia obţine, fireşte, o amînare... două şi apoi e zvîrlită în stradă. De ce se întîmplă toate astea în lume? Mehală n-a făcut nimic; nu e vino­vat de nimic? vinde marfă, zbierîndu-şi desperările de zeci de ani, de cînd nu începuse a se întreba nimic; mănîncă atunci cînd are şi crapă de foame cînd n-are gologanii necesari pîinii şi ceaiului. Micu Braun e un bloc de carne îm­puţită, care se tolăneşte în fotolii comode, fumează trabucuri scumpe, se îndoapă cu icre negre şi se umple cu coniacuri tari, şi nici nu-i pasă de calicii multelor lui hanuri... Mehală, cînd are, e generos; invită la cîrciumă pe golani, la „haleală”, la „pileală” şi mai dă un franc-doi orbe­ţilor din mahala... Şi ca Mehală atîţia în mahala, în oraş, pretu­tindeni... Unii duc cu ei visul altei lumi, în puşcărie; îl cresc în inimă şi în cap ca pe un pui de vultur. Alţii ostenesc zi de zi, şi an cu an, în munci mărunte şi grele, întreţinînd case cu copii, şi mor, cînd n-au ştiut încă bine dacă şi cît au trăit?

— Ai patruzeci de ani, Mehală?

— Da, dom’le Ionel, patruzeci!

Ioină îşi spuse: „M-a chemat Liza, la zece seara în grădină... în grădina lăsată dinadins deschisă.”

— Patruzeci de ani tocmai? îl mai întreabă, cu gîndul dus.

— Da, tocmai!

Şi se întristă brusc Mehală.

— Patruzeci de ani, dom’le Ionel, şi mă bucur că sînt numai cu bătrîna! Ce mă făceam dacă eram familiar?

Ioină anticipa întîlnirea, simţea, pe obrajii încinşi de dogoarea gîndului, buzele Lizei Braun, calde şi bune de fată înfometată de sărutări, pe care nu le-a supt pînă azi nici un bărbat, buze în aşteptarea elanului lui, dragostei lui, virilităţii lui sentimentale şi mascule.

— Ai perfectă dreptate, Mehală... Perfectă dreptate!

— Dom’le Ionel — spuse „ambulantul” — mă duc. Văd că eşti ne­căjit. Nu vreau să te mai plictisesc. Noroc!

Şi-i întinse mîna.

— Să fii sănătos, Mehală! Eu şi cu tine sîntem din aceeaşi fa­milie, din aceeaşi rasă: de învinşi!

Golanul nu pricepea exact cuvintele lui Ioină, dar le simţea conţi­nutul. Tînărul voia să spună, fireşte, că şi el are partea lui de suferinţe pe lumea asta; amîndoi, prin urmare, se înrudesc prin înfrîngeri comune. „Oricum — gîndi Mehală — Ioină are o slujbă în Hanul cu tei, o leafă, aşadar, şi-un rost”.

— Să trăieşti! mai spuse golanul. O să ne vedem, aşa-i?

— Desigur!

Închise uşa cu încetineli supărătoare. Ar mai voi să rămînă. Dar e tîr­ziu. Bătrîna îl aşteaptă să afle răspunsul avocatului şi al docto­rului...

În odaie, întunericul de vară răcorea pieptul lui Ioină şi-l împăca iar cu tristeţile lui obişnuite. În ceasul acesta, al tuturor amăgirilor reflectă el, întins iar pe canapea — Liza Braun trebuie să se gîndească desigur la întîlnire. Aşa cum se gîndeşte şi Ioină, aşa cum se gîndesc toţi îndrăgos­tiţii planetei. Poate că — îşi spune — fata, cu subţirimi şi gingăşii de vis, a venit prea tîrziu în viaţa lui nemaicutreierată de ani şi ani de nici o pa­siune, de nici o credinţă, de nici o dorinţă. Ce să-i mărturisească peste un ceas, cînd se va strecura pe portiţa deschisă a grădinii? Că o doreşte? Să-i facă, adică, o simplă invitaţie la pat? Se înfioră. Privi pe fereastra mică în seara de afară, plină, caldă, calmă, şi începu să fluiere un vechi cîntec de cartier, învăţat în anii duşi ai copilăriei. Toţi băieţii de prăvălie au dansat, în acom­paniamentul muzicii, în sălile tinereţii, dansul modei şi al vieţii. Toţi au trecut, la timp potrivit, prin portiţa grădinilor lăsate înadins des­chise să-şi întîlnească iubitele, doritele, înamoratele... Numai el a ascultat din magherniţe umede şi mansarde friguroase vuietul dinafară şi n-a luat parte la nici unul din festinurile vîrstei. Numai el a rămas în afară... Privi la ceas. Se ridică repede, îşi întocmi frumos cravata şi ieşi, urmărit de năluci.