IV

Tomnaticii trecători ai uliţei au toţi feţe supte de mucenici. Dimineţile galbene ale florilor defuncte şi ale frunzelor risipite pe bulevarde, serile cu ceaţă şi nopţile cu oboseli trudind piepturi şubre­zite au schimbat înfăţişarea gospodarilor şi a nevestelor, a fetelor cu părul lung şi a bătrînelor gata să pornească drumul fără haltă.

Vasilescu s-a oprit la doi paşi de casa chiristigiului. Blumenfeld îl salută adînc şi îi spune o vorbă măgulitoare. Arată bine, pretinde negusto­rul de bumbac, şi e mereu tînăr Vasilescu! Fostul dregător nu crede nimic din vorbele jupînului, îi ştie şi îi preţuieşte pe toţi cum se cuvine, dar îi place linguşirea, îi face bine, îi gîdilă mădularele, îl înviorează. Răspunde şi el lui Blumenfeld că-l socoteşte ca pe cel mai de ispravă comerciant, din cartier şi că l-a lăudat aseară la ,,Pisica blîndă” cînd a gustat din tul­burelu’ ăl nou. Ba s-a şi ciorovăit cu Stamatescu, şmecheru’ de Costică „gheţarul” care, văzîndu-l pe nea Haralambie, patriotul, în prăvălie, ca să-i fie pe plac, a înjurat pe ovrei. Dar el, Vasilescu, om drept şi care a trăit aici în cartier cu israeliţii, a apărat mai întîi şi-ntîi pe toţi, fără deose­bire de clasă, apoi pe Blumenfeld, personal, şi cu de-amănuntul. Negus­torul de bum­bac îi mulţumeşte, plecat şi mişcat. El ştie că aseară, la „Pisica blîndă”, fostul prefect şi-a băut, liniştit, sfertul de vin, a mai întocmit, cu degetele lui uscate, o ţigară şi a plecat neamestecîndu-se în vorbăria clienţilor obişnuiţi, iar dacă l-a auzit pe „patriot” înfuriindu-se pe evrei, i-a surîs, dînd din cap, părinteşte. Nu, „se bagă”, e adevărat, dar nici nu sare s-apere pe cineva. Totuşi, Blumenfeld îi mărturiseşte că e fericit că îl vede şi ca să-l convingă şi mai bine îi dă pe faţă pricina drumului lui la Micu. A băgat tot capitalul, lichid în marfă, susţine negus­torul, şi are nevoie urgentă de o sumă de bani ca să facă o plată... o plată care nu se poate amîna, doainne fereşte! Vasilescu îl ascultă, fără a-l privi în ochi, şi-l întreabă dacă Micu i-a mai dat vreodată bani cu împrumut? Negustorul simte primejdia şi rămîne deodată cu privirea împietrită asupra unui cîrd de femei din hanul lui Druţă, adunătoare de cîrpe şi hîr­tie-maculatură. Late, lăbărţate, groteşti, în fuste peticite şi în broboade ilariante, muierile vorbesc repede şi se îndeamnă una pe alta să grăbească pasul. Se duc, fireşte, şi ele la lemnar. Blumenfeld profită de prilej şi-i spune fostului prefect marea noutate: Micu a cumpărat şi hanul lui Druţă. Vasilescu ştie bine că fostul proprietar al hanului, căzut la beţie şi stors de legiu­nea femeilor de noapte a Bucureştilor, a împrumutat de pretutin­denea bani şi că, la sfîrşit, Micu Braun a intrat în stăpînirea casei. Se miră însă foarte, îşi face cruce, îl fericeşte pe lemnar şi repetă între­barea: A mai luat bani vreodată cu împrumut de la Micu? Atunci Blumenfeld rămîne iar gînditor, face ochii mici şi-i spune că toate negustoresele aces­tea de vechituri se duc la noul proprietar să-l roage să le scadă chiriile. Prima ispravă a noului stăpîn a fost sporirea, cu atîta la sută a chiriilor. Femeile n-au de unde plăti. Au dreptate, aşa-i? Vasilescu înclină capul în semn că negustoresele sînt îndreptă­ţite să ceară reducerea chiriilor, dar ţine neapărat să ştie dacă Blumen­feld a mai obţinut vreodată un împru­mut de la Micu Braun? Şi cu ce dobîndă? Şi pe ce termen? Şi pe ce gaj? Blumenfeld ar mai încerca să-i răspundă că pe o asemenea vreme de toamnă, cînd prăvă­liile vînd marfă din zori pînă în noapte, numai el are ghinion cu stofele lui, dar pricepe din răbdarea fostului ispravnic că n-are încotro şi trebuie să-i spună, limpede, totul. Ei bine, Vasilescu să afle, prin urmare, că domnu’ Micu e un porc de cîine, care pentru o sută de mii de lei ia treizeci de mii dobîndă pe an şi asta cu multă bună­voinţă; că tre­buie să-i dea garanţii cu nemiluita; că a mai luat în diferite rînduri de la el bani cu împrumut, dar că, dacă dă Dumnezeu să-i achite acum la timp, n-are să-i mai ceară niciodată nimic.

Vasilescu ascultă, mişcă mereu din cap indignat şi se gîndeşte, cu mîhnire, că n-are sorţi de izbîndă la chiristigiu cu propunerea lui. Are şi el o văduvă, bine conservată şi deşteaptă, care ar vrea să-şi vîndă dreptu­rile de moştenire asupra unei păduri. Afacere încurcată. El îşi închipuise că Micu Braun, care prin America se dovedise muie­ratic, are să „cadă” la văduvă. Dar lemnarul a întîrziat mult peste fiecare hîrtie, a chemat un pluton de avocaţi pe care îi are în slujbă cu simbrie în regulă, să purice fiecare rînd, şi-a ridicat apoi din umeri, rugîndu-l să vină azi să „mai vadă”... Porniră amîndoi spre locuinţa lui Micu.

Cînd au intrat în sala de jos, destinată tuturor celor care îl caută, de dimineaţă pînă seara, au rămas miraţi de mulţimea aflată, cu ceasuri

înainte acolo, în aşteptare... Vara trecuse repede şi toamna se vestise rea, grea şi scurtă. Ca mîine, vor birui oraşul oştile geru­lui şi-ale zăpezilor... Într-un grup select de haine negre şi ghete de lac se prevede o iarnă cum­plită, cu ninsori fără sfîrşit şi cu viscole. Noii intraţi recunoscură grupul: scrobiţii erau membrii comitetului societăţii „Fericirea universală”, veniţi desigur să-l roage pe Micu Braun să primească preşedinţia. La adresa soicietăţii prin care fusese „cooptat” în comitet, lemnarul n-a răspuns nimic. Au înţeles oamenii că bogătaşul cartierului e pretenţios. Cineva spusese atunci că Micu Braun are dreptate. Ani de zile a fost ţinut departe de „viaţa socială”, pentru că n-avea „faimă bună”. Numai după ce averea lui crescuse şi devenise cu adevărat „solidă”, comitetul s-a gîndit că nu i-ar strica prezenţa lemnarului în societate... A trăit, în tinereţe, cu o ne­gresă, Nata, pe undeva prin America? Ei şi? E o crimă să ai, la tinereţe, o arăboaică? A, negresa era prostituată, chiar într-un stabiliment din New York? Mai întîi, ce-i pasă societăţii „Fericirea universală” dacă Nata sau cum dracu’ o chema pe arăboaică, era sau nu într-un stabiliment şi, în al doilea rînd, cine poate şti sigur dacă toată povestea e adevărată? Că Micu a fost tîlhar, într-o bandă vestită, părtaş la furturi pentru care a şi petrecut un an-doi în puşcăriile americane? În tinereţe, e posibil să fi greşit neno­rocitu’: mic era, singur era, crud era, se întîmplă! Avea, doar, numai douăzeci şi cinci de ani p-atunci! Şi, la urma urmei, poate că, totuşi, e o minciună şi-asta? De ce, adică, să te iei numaidecît după basme? Negustorii şi doctorii, samsarii şi bancherii, avocaţii şi dascălii din comi­tetul „Fericirii univer­sale” s-au convins repede, o dată cu rotunjirea averii, văzută şi nevă­zută a lemnarului, că numai domnul Micu Braun e demn să-i prezi­deze.

— A cumpărat şi hanul lui Druţă! a spus cineva în şoaptă „vicelui”.

Şi acesta, plin de admiraţie, a observat în idiş :

—  A gewihr! (Un nabab!)

Acum s-au adunat, scorţoşi şi solemni, să-i propună fără nici o condi­ţie, preşedinţia. În adunarea lor intimă au socotit şi cîntărit pe toţi burtoşii simandicoşi ai Comunităţii. Nimeni n-ar fi în stare să doneze o sumă mai mare ca domnu’ Micu şi nimeni nu e mai puţin „uzat” ca lemnarul. Pînă azi el n-a cerut nimănui nimic. Pe el nu-l poate refuza nimeni... Un bătrîn cu mustaţa albă, prăfuită, se aşeza şi se ridica mereu de pe scaun, încrun­tat: avea trînji.

Gold, avocatul, făcu un gest de îndoială:

— Crezi?

— Cred! De ce să nu cred! Bani are, case are, familie are. Ce n-are? N-are onoare!

Şi privi în juru-i, îngrijorat de vocea ridicată cu care rostise vorbele.

— Aşa că... vedeţi dumneavoastră: primeşte!

Vasilescu vorbi încet către Blumenfeld:

— Ai să vezi că iar mă amînă! Îl învaţă păcătoşii ăia...

Privi dispreţuitor spre Gold, care întruchipa pentru dînsul tagma ticăloasă a avocaţilor, a tuturor avocaţilor din lume.

Blumenfeld încercă să-l înveselească, susţinînd că Micu va „tranşa” afacerea. Era, însă, convins că Vasilescu vrea să-l „încurce” pe lemnar. Îl ştie şi pe Micu dat dracului şi n-are nici o grijă: nu-l va birui.

În sală se vorbea, se fuma, se ofta şi se rîdea. Un cizmar, mai bătrîn la înfăţişare decît era în realitate, sta mut într-un colţ, neîn­drăznind să se amestece în vorbă. Avea un fiu în armată şi venise la domnu’ Micu să-l roage să i-l „scape”. Lemnarul se dovedise prieten cu boierii. Ce nu putea să facă, prin urmare, dacă voia? Avocatul îl cunoştea pe cizmar din văzute. Îl întîlnise de cîteva ori la întruniri publice. Omul îl salută. Flecar şi dornic să afle toate, Gold îl obligă pe cizmar să-i spună păsul.

— Nu se poate! Aş! Nu se poate! vorbi tare avocatul, după ce aflase necazul cizmarului. Dacă era „singurul fecior la mamă vă­duvă”, mergea! Da’ aşa...

Fu întrerupt de o bătrînă învelită într-un fel de pled găurit. Peste cap purta un şal care îi astupa faţa. I se vedeau numai ochii şi cearcănele din jurul lor. Vorbea încet, făcînd eforturi, ca şi cum cu fiecare silabă şi-ar rupe ceva dinăuntru:

— Eu am un singur... cum spui dumneata!... asta... asta... un singur fecior...

— Ei şi? se supără Gold.

— Eu tot la domnu’ Micu am venit... Credeţi...

— Nu cred nimic! Ia mai lăsaţi-mă-n pace!

Şi se îndreptă spre grupul „societarilor” plictisit.

Un băcan căruia îi murise într-o lună nevasta şi doi copii a venit cu o lădiţă de sticle colorate s-o amaneteze pentru cîţiva lei. Alergase zadarnic pe la societăţile filantropice de „ajutor mutual” sau de „împrumuturi pe gaj, fără dobîndă”, cum se numeau. Era pretutindeni primit de către o burtă veselă şi o pereche de ochelari. I se asculta păsul şi-apoi i se refuza, cu multă amabilitate în duzina de vorbe rostite dulce, ajutorul. Cineva l-a trimis cu-o scrisoare la domnu’ Micu. Ca fie sigur de împrumut, a mai

adus cu sine şi lădiţa cu sticle colorate, tot felul de coniacuri şi vişinate tari, pe care are s-o lase drept amanet... Cîţiva armeni, de curînd descinşi în cartier, din legendare ţinuturi depărtate, se învîrteau neliniştiţi prin sală. Deschiseseră tuciu­rii o prăvălie de cafea. Au băgat toţi banii în chirie şi marfă. Acum au nevoie de o sumă „lichidă”. Altfel se prăpădeşte toată întreprinderea. Numai domnul Micu Braun are capital sunător. Nici un bancher, nici un bogătaş nu-i mai cuprins ca lemnarul acesta bolovă­nos. Armenii friri cu o propunere practică: transformă prăvălia lor în so­cietate, domnul Micu să fie preşedinte şi stăpîn... Oamenii se plimbă nervoşi şi trişti. Din cînd în cînd se opresc, se privesc, cu adîncă milă, unii pentru alţii, în ochii speriaţi, şi nu-şi spun nimic.

Croitorul, care venise mîndru la nunta de argint a lemnarului, e şi el abătut. A intrat într-o afacere nenorocită. E pe copcă. Poate că Micu ştie pe-un negustor din centru să-l roage să-i dea de lucru. A slăbit şi din tru­fia lui din vară n-a mai rămas nimic.

Pe măsură ce oamenii îşi vorbeau, tare sau în şoaptă, alţi noi vizitatori sunau la uşa bogătaşului.

O cucoană grasă şi cu bubuliţe cît alunele pe obraz a intrat în odaie. A răsuflat adînc şi a observat tare:

— Ce aer infect!

Avocatul Gold s-a repezit la o fereastră.

— S-o deschid, madam?

— Da, fireşte, deschide-o! vorbi răstit femeia.

Avea o geantă încărcată sub braţ.

Avocatul deschise fereastra şi bătrînii se îndepărtară repede şi speriaţi să nu răcească.

Între noii sosiţi era şi mama lui Mehală. Şedea pe un scăunel, cu mîna sub bărbie, privea şi tăcea. Ţinea ochii pe jumătate închişi, ca să nu-şi alunge gîndurile.

În altă parte a odăii, privind cu spaimă la fiecare, stătea, în picioare, o fetiţă de vreo paisprezece ani. Avea faţa lungă, slabă, galbenă. Părinţii erau şi ei chiriaşii lui Micu, nişte amărîţi de pro­vinciali. Tatăl, tîmplar fără lucru, bolea de-o lună. Mama vindea, umblînd din casă în casă, stămburi şi stofe. Nu prea cîştiga, lumea găsind marfa plină de molii. Cum erau în urmă cu chiria, omul şi-a chemat fata şi i-a poruncit să plece la Micu Braun şi să-l roage să-i îngăduie. Să-l sărute, să-l mîngîie cum o şti, numai să-l înduplece. Trebuia să vie, neapărat, cu răspunsul bun acasă. Ea nu ştia cum poţi să „îndupleci” un bărbat. Ce anume trebuie să

facă? N-are nici paisprezece ani... Tîmplarul a strigat la ea şi în ochii bolnavi, în timp ce se înfierbînta, au lucit lacrimi.

Priveşte îngîndurată camera lemnarului. Bolboroseşte ceva ca pentru dînsa. Are şi el un copil, cunoaşte, prin urmare, sfînta şî blestemata, în acelaşi timp, dragoste de tată. Va fi de ajuns să i se înfăţişeze şi să-i aducă aminte că şi el e tată, atît... Şi fata aşteaptă acum pe lemnar.

Un domn mic, elegant, proaspăt bărbierit, urmat de-un fel de secretar care-i purta servieta, a intrat încet, a salutat surîzînd lumea şi s-a retras apoi într-un colţ, aşteptînd. E proprietar de terenuri, omu­leţul, şi a aflat că lemnarul vrea să mai cumpere ceva...

„Societarii” au reînceput discuţia. Negustorii susţin iar că domnul Micu Braun va primi imediat preşedinţia.

— Cînd stai să judeci, noi îl servim, aşa-i?

— Cum vine asta? face, repede şi sceptic, avocatul.

— Cum vine? Foarte, bine! Parcă n-ai şti ce faimă are lemna­rul?

Gold ridică din umeri cu dispreţ. Oameni simpli, societarii ăştia care se îmbată cu apă rece, cărora le plac vorbele umflate ca: demnitate, mora­litate, renume frumos!... Ei n-au nici o nobleţe, în afară de aceea a minţii. Toate; familiile „aristocratice” descind din samsari, băcani, telali, aren­daşi şi zarafi-cămătari. Dacă ar fi să se laude cu o ase­menea nobleţe, s-ar duce dracului toată boieria urmaşilor misiţilor de grîne, îngrijitorilor de moşii şi speculanţilor de bursă.

— Dar am dat lumii Biblia! îndrăzneşte un „societar”, cu vocea piţi­găiată.

— Da, asta-i adevărat! întăreşte avocatul. Am dat Biblia, am dat lumii un Dumnezeu, i-am dat religia. Toate sînt posibile, în lume, fără noi: Arta, ştiinţa, tehnica... Numai religia nu e posibilă fără evrei! Fără evrei popoarele n-ar fi ajuns la Dumnezeu!

— Prin urmare?... continuă vocea piţigăiată.

— Prin urmare, ce? Prin urmare, nimic! Am încheiat. Strămoşii noştri şi foarte puţini dintre noi, cei de azi, am obosit cu privirile pe cer sau în cărţi, iar cei ce-au venit mai tîrziu... să nu mai vorbim de ei!

— Dar Spinoza? Dar Heine?

— Ce-i cu ei?... Să lăsăm astea. Vine Micu!

Lumea se mişcă, înfrigurată, toţi s-au sculat în picioare.

Micu Braun, într-un halat subţire de mătase neagră, intră asudat şi plictisit, în sala umplută de „calici”, cum îi numea el pe vizitatorii aceştia de fiecare zi. În urma lui se tîra un fel de vietate fără sex, îmbrobodită şi zdrenţuită. Nu i se vedeau decît ochii, mici şi speriaţi.

— Numal o semnătură! scînci pacfietul de cîrpe cu voce de scapet.

— Poftim! Asta-i acum! Numai o semnătură! Da’ ce sînt eu, procuror general? Ministru? Împărat?... Auzi? Numai o semnătură!

Şi către lume, fără a privi pe nimeni în faţă:

— Are un fecior hoţ... hoţ de buzunare, ce mai?... Froim, îl ştie toată mahalaua!... Şi-acu’... să-l graţiez numaidecît!... Să mă duc eu la boieri şi să-i rog!... Eu!

Pufnea, tuşea, asuda din ce în ce mai greu.

— Niţă! Niţă! Măă, unde te ascunzi, măă?

Servitorul veni umil şi vinovat.

— După ce te-am iertat... ştii tu!... cu drăcia aia de scrîsoare... te-ai apucat de-altele?

— N-am văzut-o, cucoane, cînd a intrat... uite... asta mi-i crucea! Să mă arză focul dacă mint!

— Nu vorbi de foc! îl opri scurt domnul Micu, amintindu-şi, parcă, de-o întîmplare veche.

Arătînd către vietatea în zdrenţe:

— Dă-o afară!

Niţă se apropie de bătrînă şi o împinse uşor spre uşă.

Femeia scoase un miorlăit de pisică turbată. Lumea se sperie şi cineva vru să-l lovească pe Niţă. Dar domnul Micu se repezi din doi paşi mari spre uşă, o deschise şi zvîrli bătrîna pe scări.

Înjurînd şi gîfîind, se înapoie în sală. Nu salută pe nimeni, nu dădu mîna nimănui. Dintr-o ochire a ştiut pentru ce a venit fiecare dintre cei ce-i umpluseră casa.

— Niţă, închide fereastra! rosti el gros şi se aşeză într-un scaun de pe care tocmai se ridicase mama lui Mehală.

— Nu credeţi că-i mai bine să intre aer? întrebă, cu vocea de astă dată îndulcită, femeia cu geantă.

— Nu! răspunse sec Micu.

Apoi către bătrîna care sta în picioare.

— Poţi pleca! Vrei o amînare... o nouă amînare. Nu se poate! Ştiu: Mehală e încurcat într-o trăsnaie! E-n puşcărie. Treaba lui! Bună ziua! Ei, dumneata?

Mama lui Mehală nu putu rosti un singur cuvînt. Niţă o luă de mijloc şi închise uşa în urma ei, repede.

— Ei, n-auzi, mătuşico? se adresă el, răstit şi în idiş altei bătrîne. Ce vrei? Ce pofteşti? Ce te doare?

Femeia, ţinînd mereu mîna la gură, spuse că are un băiat care „trage sorţii”. E văduvă. N-are mijloace. Să intervină dumnealui la boieri...

— Am terminat. „Unic fecior la mamă văduvă!” Pricep. Nu mă bag! spuse domnul Micu.

Oftă, tuşi, strănută şi adăugă cu greaţă:

— „Are un băiat!” I l-am făcut eu? Sal’tare, sal’tare, madam!

Fulgerîndu-l pe cizmar:

— N-am nevoie de ghete!... N-am nevoie de pantofi! Nici eu, nici nevastă-mea, nici fii-mea!

Cum omul făcea semne desperate că n-a venit în acest scop aici, domnul Micu îl repezi:

— Altceva? Pentru altceva vii? Nu mă interesează! Niţă, arată-i drumu’ lu’ domnu’, să nu cadă!

Şi zîmbi o clipă numai, reluîndu-şi apoi masca obişnuită.

— Vrei să vorbesc în centru? Aşa-i? întrebă pe croitor.

Omul începu să se vaiete. Are o casă plină de copii, e şi el şubred, de-o săptămînă se hrănesc numai cu pîine şi cu ceai...

— Bine! Am înţeles! Am să vorbesc cu Holţman, cu pungaşu’ ăsta de Holţman. Dă la falimente cu nemiluita... Mereu schimbă firma! Te duci mîine la el! Niţă, adu-mi aminte să-l chem aici pe Holţman, îl ştii, ăl cu daravera!

Şi clipi către servitor, care se însenină brusc.

— Am înţeles, să trăiţi!

Niţă ştia tîlcul acestui semn. Şi-şi spuse: „Domnu’ Micu l-a dus şi p-ăsta!”

— Iar pentru chirie? Tot pentru chirie? zbieră lemnarul către grupul femeilor din han.

Toate tăcură. Pe drum fiecare susţinea că se va răfui cu „ticălosul de Micu”. Aici, în prezenţa grosului şi grasului proprietar, nici una nu se încumeta să deschidă gura.

— Chiria! Am priceput. Niţă, deschide uşa cucoanelor!

Bietele femei se codeau să iasă. Dar servitorul se încruntă şi se răsti: „Hai!”, şi toate s-au înghesuit, deodată, la uşă, fericite că scapă numai cu o ocară.

Domnu’ Micu privi spre femeia cu geantă.

— Nu fac nici o asigurare! Nu joc la loterie, nu subscriu nicăieri nimic!

Femeia voi să răspundă ceva, dar vocea lemnarului o acoperi :

— Ai vrut aer, aşa-i? Niţă, du-o la aer!

Se apropie de fetiţă. Plîngea. Micu Braun o recunoscu.

— Tu eşti a vasluienilor, aşa-i? Neam al dracului, domnule, ovreii ăştia moldoveni! Ar vrea să le dai casa pe gratis, mîncare la fel... ştiu eu ce-ar mai vrea! Să te ferească Dumnezeu să ai tu vreo nevoie la ei!

Mamă-mamă!

Fetiţa continua să plîngă încet, înăbuşit.

— Hai, dă-i drumu’... ce vrei? strigă Micu.

Tata... m-a trimis tata... să vă spui că... şi dumneavoastră aveţi copii... şi...

— Ieşi! Hai, ieşi! Pentru asta ai venit? Adică eu n-am ştiut pînă azi că am copii?

Micu se gîndi deodată la Liza şi la Ioină. Alăturarea numelor şi chi­purilor îl supără.

Afurisit gînd.

— Niţă, să n-o mai văd! Ai priceput?

Şi arăta spre fată cu degetul în care îşi fixase de treizeci de ani inelul.

Apoi, surprins, către cizmarul care i se înfăţişase din nou:

— Ce mai pofteşti, unchiule? D-abia ai plecat?

Nu m-aţi lăsat să vă spui, domnu’ Micu... N-am venit pentru de lu­cru. Băiatu’, ştiţi...

— Ia-l! rosti rece lemnarul către Niţă. Ia-l! N-auzi? Ce vrei, bătrînico?

Se adresase altei vizitatoare.

Am un băiet... un singur băiet. Trage la sorţi.

— E „unic fecior de mamă-văduvă”, completa cineva pe bătrînă. Lemnarul se plimba prin odaie.

— Ei şi? Ce să-i fac eu? Să-l scap de armată? Da’ ce sînt eu, oltăşke ¹ ? Sînt procuror general? Ministru? Împărat?

Domnu’ Micu nu cunoştea alte puteri atoatehotărîtoare decît: procu­rorul general, de titulatura căruia se legau multe şi vechi aduceri-aminte, ministrul şi împăratul.

Şi, cum femeia, cu capul în piept, tăcea, lemnarul făcu semn lui Niţă:

— Ia-i adresa. Am să-ţi sicriu. Să vedem. Adio!

Făcu paşi mari prin odaie, îşi şterse sudoarea de pe obraji cu mîneca halatului de mătase şi se opri înaintea armenilor.

— Să trăiţi, dom’le Micu. Bine v-am găsit! Noroc să dea Dumne- zeu!

Lemnarul asculta nepăsător şi nemişcat urările tuciuriilor.

— Cunosc chestia. Mi s-a vorbit de voi!

Apoi, le spuse ceva în şoaptă. Armenii se priviră iar, muţi şi îngri­joraţi. Unul îi răspunse cu glas umil, de rugă. Domnu’ Micu ridică din umeri, ca şi cînd ar fi arătat că nu se poate. Armenii se priviră din nou. Vorbi altul, aprins, plîngăreţ şi desperat. Ceilalţi îl ajutau, adăugînd fieca­re un cuvînt. Se jurau, se rugau, se blestemau. Domnu’ Micu îi asculta, dar ridica mereu din umeri. Părea ca răspunde în acelaşi chip: N-are ce le face!... Atunci, primul dintre vorbitori rosti trist, în limba lui, cîteva cu­vinte tovarăşilor. Aceştia se frămîntau pe loc, îşi frîngeau mîinile, gura li se crispa într-un surîs care aducea a durere şi încercau să răspundă ceva. La urmă negustorii armeni înclinară capetele. Domnu’ Micu întrebă scurt :

— Vreţi?

Şi cum nimeni nu răspunse imediat :

— Nu vreţi? Vă salut!

Dar negustorii îl traseră de halat:

— Vrem! vorbi unul.

Ceilalţi îl întăriră, înăbuşit:

— Vrem!

— Atunci s-a făcut! mai spuse lemnarul şi-i pofti la „Biroul întreprin­derilor Braun”, în oraş...

Oamenii ieşiră cu capul în piept, cu paşii de plumb.

— Da’ tu ce mai vrei cu sticlele astea?

Şi domnu’ Micu se îndreptă spre băcan.

Cel întrebat întinse lemnarului scrisoarea de recomandaţie şi vorbi, intimidat de cele ce văzuse. Are nevoie de bani. Depune în gaj tot ce se vede. Să nu se supere.

— Bine! spuse Micu. Niţă, du sticlăria asta în pivniţă. Tu, dumneata, să treci la ora şase la depozit. Bună ziua!

Rămase numai „delegaţia”. Lemnarul pofti pe „societari” să şadă pe scaunele şterse, cu şorţul, de servitor. Patronul îi făcuse un semn: Niţă a înţeles că domnii în negru sînt mai „boieroşi” şi, în chip de mare cinste, a şters, sub ochii lor, scaunele.

— Luaţi loc, vă rog!

Micu Braun privi atent în juru-i să vadă dacă se mai află calici în sală. Răsuflă uşurat. Plecaseră cu toţii. Unii n-au mai aşteptat să-i vorbească. L-au simţit în toane rele şi au şters-o pe nesimţite.

— Eeei, ce mai spuneţi, dom’lor? făcu lemnarul, familiar, către de­legaţi.

Cum erau şi mutre noi, Micu încruntă din sprîncene.

Omuleţul cu trînji se crezu dator să-i prezinte pe cei necunoscuţi.

— Vă rog să-mi permiteţi, dom’le Braun, să vă recomand. Domnu’ Rotman... asta... Roşeanu, domnu’ Şneier, domnu’ Gold, avocat, aţi auzit desigur de dumnealui!

Micu Braun încreţi fruntea:

— Domnu’ Gold, cu fraudele alea de la „Petrolrom”?

Pe obrajii avocatului se iviră broboane reci de sudoare. Se înroşi, murmură o scuza, apoi se zăpăci cu totul.

— Dumnealui n-avea nici o vină! spuse omuleţul cu trînji. A fost numai consilierul juridic al întreprinderii. Vinovat e...

— Ştiu, întrerupse Micu. Unu... Grinberg-Grigorescu! Aşa îşi zice: Grigorescu, mi se pare!

Delegaţii se priveau palizi şi neliniştiţi.

— Nu, dom’le Braun, nu e vinovat domnu’ Grigorescu. Sînteţi în eroare! Vinovat e un ovrei din Lipscani, unul Şnader, care a şi fugit. Domnu’ Grigorescu e printre noi, îmi dai voie?

Un bărbat mustăcios şi voinic, dar cu ochii nesiguri în orbite, ieşi din grup şi salută pe lemnar.

— Aşa? Dumneata eşti? Păi eu te-am văzut pe rol la Corecţio­nal, spuse domnu’ Micu.

Grigorescu zîmbi slugarnic.

— Din nenorocire m-au implicat şi pe mine în proces. Dar, după cum vedeţi, sînt liber. N-am nici o vină! Aşa l-au necăjit şi pe domnu’ Gold, avocatu’... E şi el implicat.

Se făcuse o tăcere grea. Lemnarul privi liniştit figurile noi şi vorbi tare:

— Eeei; nu-i nimic! Hai să ne cunoaştem!

Întinse mîna necunoscuţilor care i-o strîngeau, unul după altul, la rînd, recomandîndu-se:

— Kanner!

— Davidescu!

— Dr. Mayer!

— Inginer Herş!

— Arhitect Locş!

— Ţentlerman!

— Ghiţă Uşereanu!

Cînd sfîrşi, ceru să i se spună ce vor cu el? Are atîtea afaceri, atîtea treburi, de dimineaţa pînă seara e „prins”, munceşte ca o vită. :

— Iubite dom’le Braun, spuse, cu miere în voce, avocatul Gold. : Noi sîntem veniţi în numele societăţii „Fericirea universală” de care, desigur, aţi auzit. Societate veche şi respectată. La sfinţirea drapelului a venit şi domnu’ ministru. Ne-a şi decorat!

Tuşi.

— Am venit, zic — continuă el — să vă propunem preşedinţia so­cie­tăţii. Însuşi domnu’ Bercu, veneratul nostru preşedinte, a avut iniţiativa acestei propuneri. Arătă spre omuleţul cu trînji, care zîmbi umil. Era în

„încetare” şi membrii comitetului au găsit necesar să-l schimbe.

— Ştiţi, domnu’ Bercu e cam supărat... Cu afacerile!

— Da, ştiu! făcu Micu. Şi adresîndu-se de-a dreptul lui Bercu: Se zice că dai faliment!

Domnu’ Bercu păli.

— Oo! făcu el. Lumea asta!

— Ce lume, dom’le! stărui Micu. Nu eşti în „încetare”?

Avocatul interveni:

— Să lăsăm astea, vă rog! Societatea, comitetul, noi adică am venit să vă propunem preşedinţia! Sînteţi cel mai bogat astăzi în cartier, puteţi oricînd dona ceva pentru o şcoală, pentru un spital... Sina­goga din Bravi­lor trebuie reparată... Sînteţi cel mai respectat şi lumea se miră că pînă azi n-aţi intrat încă în societate! Drept să vă spun, nu v-ar sta rau nici chiar ca preşedinte al Comunităţii! P-onoarea mea!

Micu Braun asculta liniştit. Dacă n-ar răsufla greu, s-ar simţi chiar vesel. Toţi „societarii” aflaţi aici pentru a-l îndupleca să vie în capul lor au fost dintotdeauna vrăjmaşii lui mărturisiţi. Dacă intra, împins de nevo­ia afacerilor, în cabinetul unui avocat evreu cu clientelă şi dădea acolo de negustori bogaţi, se făcea, deodată, linişte şi toţi se retrăgeau într-un alt ungher al odăii, izolîndu-l ca pe un lepros. La balurile Comunităţii, unde şi-a dus de cîteva ori fata să danseze, nimeni nu i-a zîmbit, nimeni nu i-a vorbit. Toţi faliţii şi toţi cămătarii ăştia au avut ceea ce el n-avea: ştiinţa tăinuirii mijloacelor de îmbogăţire. Pe el, lumea îl ştia că a trăit din greu şi din toate în Ame­rica! Iar aici, cîteva procese ruşinoase şi cîteva scan­daluri l-au făcut prea cunoscut! N-avea încă avere suficient de mare ca asemenea „buclucuri” să nu fie luate în seamă. Azi însă a învins. Depozi­tele lui de lemne aprovizionează un sfert din Bucureşti; întreprinderile-i co­merciale interesează sute de membri ai cluburilor şi societăţilor evre­ieşti selecte; banii lui sînt împrumutaţi deopotrivă Lipscanilor şi Smîrda­nului; este, în sfîrşit, atît de avut, încît poate fi respectat chiar de către faliţii şi cămătarii cu demnitatea nemaculată.

— Bine, dom’lor! vorbi Micu, grijuliu de treburile zilnice. Sînt grăbit şi nu-mi place vorbăria. Bine, primesc! Ce trebuie să dau?

Gold surîse. Făcu semn delegaţiei să-l lase pe dînsul să răspundă.

— Ce trebuie să daţi? Nimic. Sufletul dumneavoastră, energia dum­neavoastră, capacitatea dumneavoastră de muncă! Astea ne intere­sează, iubite domnule preşedinte.

— Ura! Să ne trăiască! strigă omuleţul cu trînji.

— Să trăieşti! Să trăieşti! Bravo! adăugară medicul, arhitectul şi ingi­nerul într-un glas.

Domnu’ Bercu uitase cu desăvîrşire vorbele lemnarului. Se repezi şi-l îmbrăţişă puternic. Micu primea, resemnat, manifestările de dra­goste ale delegaţilor. Trimise pe Niţă după băutură şi, cu toate că oamenii refuzară, îi sili să înghită un pahar de vermut la gheaţă. Fără să mărturisească o bu­curie deosebită, lemnarul glumi:

— Acu’ ştiu că o să se bucure Ana!... Ştiţi... nevestele astea sînt gîşte... orice fleac le încîntă!

Delegaţii se priviră nedumeriţi. Prin urmare, noul preşedinte soco­teşte alegerea sa în fruntea „Fericirii universale” un fleac?

Lemnarul nu le dădu timp de gîndit.

— Ei, şi-acu’ ce trebuie să fac? Să-mi pui jachetă şi joben de cîte ori moare cineva dintre voi, pardon, dintre membri vreau să zic, şi să vorbesc la banchete, aşa-i?

Domnu’ Bercu surîse tolerant şi făcu un gest cu mîna: Ce mucalit şi preşedintele nostru!

Gold se văzu obligat să vorbească:

— Vă prinde bine veselia! Las’că ştiţi ce grea răspundere apasă pe umerii dumneavoastră de azi înainte. Aveţi în mînă soarta a sute şi sute de familii...

Lemnarul se încruntă. Nu-i plăcea fraza umflată a avocatului. Şi cum Niţă păru că vrea să-l întrebe ceva, făcînd tot felul de semne discrete, credea el, patronului, lăsîndu-se adică, pe vine, sau ridicîndu-se în vîrful picioarelor, mişcînd din ochi sau strîmbîndu-se, lungindu-şi buzele sau încruntînd sprîncenele, Micu profită de prilej şi-l în­trebă tare:

— Ce-i? Ce vrei?

Sluga şopti o vorbă în urechea stăpînului.

— Bine! Bine! Lasă-l! Ştiu că vă înrudiţi!

Se întoarse spre „societari” :

— Dom’lor, sîntem înţeleşi!... O să se bucure Ana! La revedere, dom’lor!

Niţă deschise uşa guleraţilor şi-l pofti pe Mustea, ţiganul, să intre.

Slab şi nebărbierit, într-un biet costum negru-verde, guristul se în­făţişă, umil, înaintea lemnarului. Niţă, cu care se pretindea un fel de văr îndepărtat, îl încredinţă că boieru-i cu toane. Să vie altădată. Dar „guris­tul” a stăruit să-l lase acu’; nu mai are cînd veni. Ţiganul pri­veşte cu spaimă în ochii roşii ai lemnarului. „Cum nu seamănă a gujbeidăr ¹ ! îşi spuse Mustea. Noroc că-l ştiu.”

— Hai! Zi! Ce-i? se răsti Micu.

— Boierule, să te trăiască Dumnezeu, jupîne, şi frumosule, şi îm- pă­ratule!... Ghiocel... S-a prăpădit Ghiocel!

Lemnarul nu pricepea.

— Ce? Cine? Cum? strigă el.

— Ghiocel, cucoane, copilu’ meu... săracu’... a murit!

Lemnarul se dumiri.

— Şi ce să-i fac eu?

— De-o săptămînă n-am mai ieşit! ... Ne prăpădim! Muierea mier­leşte şi ea!... N-am un gologan, n-am nimic! Să-ţi trăiască domnişoara, coane Micule, că-i măreaţă şi...

— Ia mai taci, mă!

Lui Micu Braun nu-i place să i se vorbească de Liza. De cîteva luni fata îl priveşte cu ochi de gheaţă şi-i răspunde greu, şi numai după lungi pauze, la întrebările lui grăbite. Pe Ioină, a doua zi după primirea scrisorii trimisă fetei, l-a dat afară din prăvălie. A aflat că s-a întîlnit o dată cu Liza în ascuns, în grădină. Fata e păzită, de-atunci, dar lemnarul nu-i convins că tînărul n-a mai văzut-o.

— Lasă domnişoara! adăugă el. Ce vrei de la mine?

— Mă ştiţi... omu’ dumneavoastră!... Gata totdeauna care va să zică!...

Ţiganul amintea astfel în chip voalat de „serviciile” pe care i le făcea. De cîte ori lemnarul întîrzia la chef, în oraş, Mustea se pome­nea adus în cîte-o „cameră separată” de restaurant, unde Micu odih­nea, gras şi beat, între două femei, şi pus să cînte: „Bobocel de pri­măvară” sau „De ce nu mă iubeşti?”. Micu îl ruga să nu sufle nimănui, în mahala, o vorbă. Ţiganul tăcea şi lemnarul îl răsplătea gras.

— Bine, mă, ştiu! Cît să-ţi dau?

Scoase portbiletul din buzunar, privi înăuntru plictisit şi întinse o bancnotă ţiganului:

— Na, mă! La revedere!

Mustea luă hîrtia şi vru să-i sărute mîna, dar se răzgîndi brusc, aşa încît îşi plecă şi îşi ridică fulgerător capul.

— Faci teatru, mă? îl repezi lemnarul, care nu pricepu gestul guris­tului.

Ţiganul, intimidat, zîmbi:

— Nu, cucoane, păcatele mele!

Şi ieşi mulţumind.

...Micu Braun privi pe fereastră toamna care se înstăpînise în cartier. O greaţă de om cu pîntecul prea încărcat îl cuprinse şi-i întuneca vederea. Obosit fără pricină adevărată, lemnarul se trînti pe scaunul larg al biro­ului. Aici, în faţa acestei mese de nuc, pretenţios sculptată, a întîrziat el ceasuri întregi în nopţile nesfîrşitelor lui afaceri. Aici a semnat Herşco­vici, vechiul negustor de încălţăminte, poliţele în preziua crahului. A fost vesel nenorocitu’ la nunta lui de argint. A doua zi sau a treia zi însă a venit, umilit şi nedormit, să-i ceară bani. Bani, bani, toată lumea asta de burtoşi şi de sfrijiţi, de uscate şi de lătăreţe, toţi şi toate cer bani... bani... numai bani. În ochii lui Herşcovici au înflorit lacrimi cînd a zărit pache­tele de bancnote şi a iscălit aici, la masă, tot ce i s-a cerut, tot, fără toc­meală, fără şovăire. Curînd-curînd prăvălia de încălţăminte a bătrînului va trece „sub con­ducerea” lui... El, Micu Braun, ştie să lucreze!... Dar sticlăria lui Blum, care e socotit printre negustori drept un mare bogătaş, nu e ca şi trecută în proprietatea lui? Are o fată, sticlarul, o înţepată şi o mof­turoasă, care nici nu bănuieşte cît de amărît e tat-su!... Tot aici l-a încurcat pe Kestenbaum cu o moşie şi o fermă... Negustorul de jucării, gras şi greoi în mişcări, n-a vrut de loc să se decidă.

— Ce-are nevoie un ovrei ca mine de-o moşie şi de-o fermă?, l-a întrebat el.

Dar Micu a luat în mîna lui roşie, umflată şi crăpată, creionul, l-a muiat în gură, şi i-a înşirat cifre peste cifre, pe hîrtia răbdătoare, pînă ce obezul negustor de jucării a fost convins să cumpere moşia şi ferma, ba s-a şi grăbit să semneze actele ca nu care cumva să piardă un chilipir... Odată l-a vizitat tot aici şi bancherul Nordman. I-a cerut să subscrie la o societate nouă de construcţii. Micu Braun a zîmbit bancherului, l-a lăudat cu vorbe meşteşugite şi i-a cerut un răgaz de cîteva ceasuri să se mai gîn­dească. Apoi, cu vocea liniştită, aproape indiferentă, l-a întrebat dacă nu-i amator de-o casă ieftină, boierească, în centrul oraşului, cu o grădină mare şi cu felinare la intrare. Ştia Micu, de la văduva Glas, că Nordman îşi mărită fata şi vrea să-i dea de zestre o casă. Într-un sfert de oră, lemna­rul a cîştigat o avere, fără a se mişca de pe scaun... Dar fabrica lui Mihel­sohn cît o să mai fie pe mîna amărîtului? Ştie el, Micu, de ce l-a poftit pe Mihelsohn la nunta de argint. După Crăciun, fabrica intră în posesia lem­narului. Aici, în sertarul din dreapta, sînt hîrtiile. Mîine are să vorbească iar cu avocaţii... Micu îşi aminteşte de Vasilescu şi de Blumenfeld pe care i-a zărit o clipă în sala de aşteptare. S-a prefăcut că nu-i vede. Fostul prefect vrea să-l bage într-o încurcătură... o succesiune... cunoaşte el dră­ciile astea!... Blumenfeld vine să se împrumute cu bani. Micu s-a încrun­tat şi a zbierat la alţii: Vasilescu şi Blumenfeld au înţeles şi au şters-o. Poate că fostul prefect n-are să mai vie. Cu atît mai bine! Blumenfeld

însă urmărit ca un vînat de creditori, are să se întoarcă aici, necăjit, şi are să semneze tot ce i-o cere lemnarul!... La aceasta masă răbdurie a numă­rat el averile ce-i sporeau şi a pus la cale noi şi mănoase afaceri. Unul cîte unul prăvăliaşii Hanului cu tei vin să-i ceara bani cu împrumut sau să-i propună tot felul de asociaţii. El îi ascultă, îi cîntăreşte bine şi se hotărăşte anevoie. Curînd-curînd întreg şirul de magazine din gangul vestit al Lipscanilor va fi proprietatea lui. Va cumpăra şi locul şi împreju­rimile. Zîmbi, destinzîndu-şi cărnurile, prin cîteva mişcări.

Apoi se închipui bolnav în patul păzit de Ana. Nu mai e tînăr să sară pe ferestre în odăile negreselor din New York, sau să înfrunte bătaia gar­dienilor şi a jandarmilor, sau să piardă nopţi repetate, la beţie sau în soco­teli încîlcite pe umflatele registre verzi... Se văzu şubred, cu toată urieşia lui trupească, şi fricos. Ana îl va privi speriată şi zăpă­cită; doctorii vor ridica din umeri, tăcuţi; Niţă va umbla în vîrful picioarelor prin casă; deodată nevastă-sa va da un ţipăt. Aude ţipătul ei. O vede leşinînd. Ce e? Ce s-a întîmplat? Casa va fi în picioare într-o clipă. Băieţii lui graşi, roşii şi tembeli vor sta lîngă pat, neştiind ce trebuie să facă; Liza, singură, va avea ochii umezi. Liza?... Simte că fata nu-l iubeşte, dar o simte altfel decît lumea din juru-i. Apoi îl vor îngropa cu pompă, societarii vor veni toţi în haină neagră; va avea la cimitir, un loc „frumos”, cum se cuvine unui bogătaş, poate că în apropiere chiar de al bancherului Nordman. Şi după înmormîntare se va face şi pentru dînsul marea noapte nesfîrşită, fără nici o întîmplare nouă. Şi niciodată nu va mai primi poliţe semnate cu mîini tremurînde, niciodată nu va mai supraveghea descărcarea vagoa­nelor cu cherestea, cu spirt sau cu benzină, niciodată nu va mai întocmi maldărul bancno­telor al căror fîşîit îl ameţea ca o băutură tare. Atunci, de ce a sîngerat în închisorile americane, de ce a înşelat calicimea hanurilor, de ce a năpăstuit şi cămătărit pe obidiţi, de ce a jertfit somn, şi linişte şi să­nătate pentru dobîndirea averilor, cît mai multe, cît mai mari?... „Are să le rămîie copiilor”, îşi spuse, şi o sudoare rece îl covîrşi, şi o spaimă grea de sine şi de ceea ce are să vie îl cuprinse. Copiii?... Gîndul i se întoarse la Liza şi deodată se ridică, mare, şi lat, şi furios, uitînd totul. Sună pe servitor.

— Niţă, mă, s-au mai văzut?

Sluga lăsă capul în jos, viclean şi linguşitor.

— Eu cred că da, cucoane! spuse.

Duse mîna la falcă, în chip de mirare şi de compătimire.

— Da ştiţi cum s-a jerpelit domnu’ Ionel? Mamă-mamă!

Lemnarul se încruntă. Aflase şi el, prin văduva Weiss, că Ioină, de cînd l-a concediat, e mereu în urmă cu chiria. De-o lună n-a mai văzut-o pe văduvă. L-o fi dat şi ea afară. Trebuie să doarmă, nebunu’, prin aziluri sau prin pivniţele gospodarilor. Şi Liza!... Alungă un gînd care i se înfipse ca un cui în creier şi-l durea.

— Mă Niţă, mă, ştii tu ceva!

Sluga se apăra. Nu ştie nimic. Crede însă că domnişoara îl întîl­neşte pe tînăr în oraş. Poate la cinematograf!... Poate în Parcul Carol sau la vreo serată...

— La serată? Ce-i aia?

Niţă ştie că Liza cumpărase un bilet de intrare la un „matineu- dansant”, într-o sală de cartier. Bănui imediat aventura posibilă: întîl­nirea cu domnu’ Ionel. Spuse şi boierului ce aflase. Micu îşi schimonosi gura într-un zîmbet dispreţuitor.

— Să fii cu ochii-n patru, mă! Car’te!

Odată sluga plecată, Micu Braun se afundă iar în gînduri. A adu­nat averi ca să-şi umfle pîntecul de cîteva ori pe zi şi să-şi întindă osînza pe un pat moale, atît? Atît, numai atît? Întrebarea îl oboseşte, îl îmbătrîneşte, îl îmbolnăveşte. Cînd mînca rar, în tinereţele lui obo­sitoare, n-avea nici pe dracu’. Şi, colac peste pupăză, aiureala asta cu fiică-sa şi cu Ioină!... Se sfătuise cu Ana s-o trimită undeva, în stră­inătate, pe Liza, la Viena sau la Zurich, împreună cu madam Glas, gata oricînd să îndeplinească aseme­nea oficii. Dar Liza a ţipat odată ascuţit, s-a făcut vînătă şi era cît p-aici să leşine.

— Micule! i-a spus nevastă-sa.

— Bine! Bine! S-o lăsăm! a consimţit el fără voie.

Liza i-a spus mă-si că-l crede „în stare de orice” pe tata. Dacă se amestecă în viaţa ei, a urlat fata, atunci mai bine o sfîrşeşte ea re­pede. Are să se omoare!

„Are să se omoare!” s-a văietat Ana şi Micu a fost înduplecat să închidă ochii. Pînă cînd, însă? Cît are să dureze comedia?

— Ce vrei, Niţă?

Intrase servitorul. Anunţase pe cineva. Lemnarul îi făcu semn să-l lase.

Berl, crîşmarul, intră vesel şi unsuros. Strînse mîna lui Micu, pu­ternic, scuturînd-o de cîteva ori. Se răsuci pe-un călcîi, îşi trecu un deget peste mustaţă şi întrebă:

— Ce mai nou, domnu’ Micu?

Lemnarul îl privi întunecat şi-i răspunse încet.

— Mai nimic!

Se priviră cîteva clipe în ochi, hoţeşte.

„Eeei — îşi spuse Micu Braun — ce mai ginere aş face din necio­plitu’ ăsta! Are avere ticălosu’!... E om aşezat, liniştit, fără papagal în cap!”

Berl îl măsură pe furiş, dar atent. „E rău zbîrlit azi, Micul”, observă în sinea lui cîrciumarul. Şi el venise, doar, să-i vorbească, pe îndelete, despre Liza. Are ghinion!

— Vrei ceva, dom’le Berl? îl iscodi lemnarul.

— A nu! făcu omu’ surîzînd. Am venit aşa... în vizită!