V

Seara era înecată în ceaţă. Ploaia rece alungase fetele trotuarului în ceainăria din pasaj şi în bodega „La pisica blîndă”. Au rătăcit ele, zadarnic, de-a lungul şi de-a latul străzii. Nimeni, dintre trecă­torii grăbiţi, nu s-a oprit să le răspundă zîmbetului şi invitaţiei la hotel... Bărbaţî în paltoane, cu ţigara în colţul gurii, grăbeau către casă unde-i aştepta, poate, o sobă caldă, o nevastă şi un copil. Bătrîni, obosiţi de dru­mul anilor cutreieraţi prea repede, aveau ochii goi de culoare şi neînstare să înregistreze nici o chemare. Acum, în hotelurile murdare de la margi­nea oraşului, vin cu ultimul tren, din ţinuturi cu nume de floare sau de cîntec, pasageri trişti şi singuri, femei părăsite în sumbra noapte a vieţii şi copilandri hotărîţi să-şi schimbe tempera­mentul dintr-o dată. În odăile acelea mici şi duşmănoase urîtul care a sosit în miez de seară a încheiat zbuciumul terestru printr-un glonte tras la timp şi la loc potrivit... Femeia adastă o oră sau două la fereastră şi, cum în beznă de afara nu se iveşte nimeni şi nimic, sfîrşeşte şi ea simplu, spînzurindu-se sau otrăvindu-se... Lola a intrat, speriată şi lividă, în cîrciumă, şi-a scos trencicotul şi a cerut un rachiu. E frîntă de nesomn şi-i amărîtă. Fusese prinsă azi-noapte în uliţă fără acte. Copoii au dus-o la poliţie. Au băgat-o într-o sală în care se aflau şi alte fete şi femei plîngînd, urlînd, rîzînd şi sughiţînd toate deodată, într-un vacarm de spaimă. Între noile fete de trotuar se aflau şi „agea- miile”, cele prinse şi închise aici pentru întîiaşi dată. Erau cele mai neli­niştite şi mai zgomotoase. Plîngeau cu lacrimi mari şi abundente, se agă­ţau de haina cîte unui gardian şi cereau tuturor ajutor. Voiau să fie lăsate să plece acasă şi făgăduiau să nu mai iasă „niciodată” pe trotuar. Unele susţineau că sînt măritate, altele că sînt virgine. O bondoacă înroşită de plîns agita în mînă o hîrtie. Ea e guvernantă, pre­tindea, şi n-a făcut nimic, n-a invitat nici un bărbat la hotel, nu e „clandestină”, s-a plimbat pur şi simplu prin oraş, pentru că avea ziua ei liberă. O bătrînă, cu cărnurile atîrnînd în dezordine pe sub bluza veche, beată şi insensibilă rîdea: „Şşş... Şşşş... Şşşşş... puiule!” bolborosea ea în neştire. Şi, ca şi cînd ar fi rostit o vorbă de spirit, izbucnea iar în hohote de rîs. Fata a stat în picioare cea­suri grele din noapte pînă la ivirea comisarului de serviciu care avea să-i întocmească dosarul. Între timp, agenţii soseau, cu chef şi înrăiţi, şi-şi alegeau, dintre „prizoniere”, fete.

— Tu, aia, băloasa, ia fă-te-ncoa!

Femeia trebuia să „meargă” cu omul în stăpînirea vremelnică a căruia se afla. Cobora nişte scări umede şi intra în „cancelarie”... sosea apoi alt agent şi chema, cu degetul, altă fată.

— Tu, aia, cu păru’ creţ! Vin la nen’tu!

Şi, mai mult în brînci şi-n pumni, o ducea în altă cancelarie.

Tot timpul, pînă dimineaţa, s-au repetat scenele acestea. Unele nu voiau să meargă. Atunci agenţii se apropiau zîmbind de ele şi cît ai clipi din ochi le umpleau de sînge, lovindu-le în ochi, în nas, peste gură, care unde nemereau. Apoi, aşa lovite, femeile trebuiau să meargă să dăruiască bărbaţilor plăcerea de-o clipă a bietului lor trup bătut şi obosit.

Comisarul care o întrebase pe Lola de acte o privi mai lung. Fata a priceput. S-a împotrivit. Omul s-a încruntat la ea şi a pălmuit-o, fulgerător, cu dosul mîinii aspre. Lola a izbucnit, fără să vrea, în plîns. Dar bărbatul nu s-a sinchisit de suspinele şi lacrimile fetei şi a culcat-o sub el, cu de-a sila.

— Cu alţii nu mergi, fă? i-a şuierat el în ureche.

Femeia i-a răspuns răstit, printre hohote, că asta nu-l priveşte : ea nu-i adusă aici pentru asemenea scopuri. Au aflat-o fără condicuţă. Foarte bine! Să i se dea pedeapsa!

— Gura! a zbierat bărbatul înfuriat şi a lovit-o din nou, greu, peste obraz...

— Mai dă-mi o drojdie! ceru Lola.

Şi, întorcîndu-se către fetele îngheţate şi amărîte care ocupaseră altă masă, vorbi tuturor, moale:

— Începe iarna... Ce mai face Puipuipui!

Una dintre ele se apropie de Lola:

— Ce să facă?... A început să vorbească, zice: „Ma-mă! ma-mă... mă-mi-co!”

Şi femeia slăbuţă şi albă, cu ochi verzi, umezi şi cu un surîs de o desăvîrşită candoare, surîs de tînără nevastă burgheză, întinse mîna prie­tenei.

— Ştii că i-am cumpărat un fluier. Toată ziua fluieră. E o nebunie!

Una dintre fete, rămasă la cealaltă masă, observă tare:

— Iar a apucat-o!

Şi făcu un semn cu mîna arătînd că femeia e cam într-o ureche.

— Ei, şi tu acuma! o repezi cineva din grup. Tu ai avut, fă, copii?

— Nu!

— Atunci, să nu vorbeşti! Auzi tu?

Şi o privi fulgerînd din ochii de păcură.

— Încă o sticluţă şi gata!

Cîrciumarul servea zgîrcit băutură fetelor de stradă şi peştilor. Avu­sese atîtea buclucuri de pe urma încăierărilor, la beţie, între mu­ieri şi cli­enţii ceilalţi, cuviincioşi şi cumsecade, ca alde domnu’ Costică Stama­tescu sau domnu’ Blumenfeld, sau conu’ Haralambie, patriotu’!...

— Mai dă la număru’ trei o sticluţă, ultima! preciză el băiatului cu şorţ şi însemnă cu tibişirul o cifră pe colţul tejghelei.

— Bravo! se miră Lola. A început, adică, să vorbească!

— Păi împlineşte un an şi jumătate la Crăciun!

— Taaci!

— Zău!

Lola privea atent în ochii verzi ai mamei.

— E bine că-l ai pe Puipuipui! Ai pentru cine trăi!

Femeia ridică din umeri. Redeveni calmă şi indiferentă. Îi pierise zîmbetul.

— Eeei! Viaţa! făcu şi scuipă gros.

Îşi şterse ochii cu o batistă mică de mătase şi oftă:

— Dacă-ai şti!

Femeia scăpase tîrziu din mîinile poliţiei. Nici ea n-avusese con­dicuţă.

— Ascultă Lola — mai spuse ea — după ce m-au bătut, m-au făcut poştă... de la comisarul de serviciu pîn’ la ungureanul care spală cimentul!

Pe faţă i se adînciră brazdele. Gura căpătase, pe nesimţite, o expresie rea. Şi în ochii ei verzi scăpărau scîntei.

— Te-au făcut poştă? se miră scîrbită şi cu revoltă în glas Lola.

Şi femeia rosti o înjurătură complicată la adresa tuturor „curcanilor”, „sticleţilor” şi huidumelor din lume.

Vorbiră de timp, de sănătate şi de bani. îşi amintiră de una din fetele grase şi proaspete ale străzii, care a înnebunit pe neaşteptate în timp ce se afla cu un bărbat. Azi zbiară şi îşi suflecă fustele, înaintea tuturor, într-o odăiţă, la balamuc. Aflară că altă fată, Neta, gre­coaica, nu mai iese. I se înapoiase omu’ din puşcărie. Neta nu „lucra ” decît în timpul în care omu’ ei se afla închis. Trăia cu un pungaş de buzunare, un băiat vesel şi spătos, puţin ţăran, puţin mahalagiu, care se purta elegant şi pudrat ca o femeie. Cînd cădea, Neta, lipsită de mijloace, era obligată să cutreiere hotelurile, Cînd era liber, femeia nu „ieşea” nici pentru o avere... Atunci pungaşul îşi plimba iubita la şosea, întîrzia la un restaurant de noapte, în cartier, şi cerea lăutarului să-i cînte la ureche. Cîteodată invita şi prietenele femeii la chef. Beau, cuminte şi tăcut, fetele; nici una nu se îmbăta; mîncau frumos, încet, îngrijit şi priveau, intimidate, către mesele celelalte, unde neveste legitime hohoteau în rîs şi îşi dădeau capul pe spate, zgomotoase, gre­ţoase şi obraznice. Omu’ ei, de cîte ori. „cădea”, pleca liniştit la tem­niţă. Se înverşuna însă cînd poliţia îl ridica să-l cerceteze „pe de­geaba”, cum se exprima el furios. Asta se întîmpla destul de des. Cînd se înmul­ţeau furturile în oraş, cînd sporeau reclamaţiile în mahala împotriva hoţi­lor de buzunare, cînd, în sfîrşit se dădea undeva o lovitură, poliţia ridica, din aşternut, pe toţi vechii ei cunoscuţi, cu sau fără vină.

— Va să zică Neta-i acasă acu’?

— Acasă! Vai de ea!... O săptămînă trăieşte ca lumea şi zece cum dă Dumnezeu!

Lola mai aflase şi de păţania Sevastiţei Lăptărie, o femeie voinică şi îndîrjită ca un bărbat. De douăzeci de ani îşi plimbă plictiseala tru­peşă prin toate hanurile şi hotelurile. Niciodată n-a avut „protector”, îndrăz­neaţă, deşteaptă, lacomă de bani, aduna hîrtie lîngă hîrtie să-şi facă şi ea „casă”. Umbla vorba că s-a şi învoit cu domnu’ Micu pen­tru lemnărie, cărămizi şi altele. Sevastiţa Lăptărie nu se dă pe mîna arhitecţilor. Ea sin­gură are să supravegheze lucrările. Aduce ţigani, se tocmeşte cu ei şi într-o vară casa-i ridicată. „Dar n-a avut noroc, să­raca!”, observă cineva dintre fete, pentru că s-a amorezat, la vîrsta ei coaptă, de un papugiu, de-un fleac de slujbaş la Regie care, de cînd s-a înhăitat cu ea, a demisionat şi huzureşte. Sevastiţa i-a dat banii pe mînă, el i-a şi tocat într-o lună-două şi femeia desperată, i-a azvîrlit cu vitriol în obraz: aflase că-şi căuta alta, în „Cruce”... Sevastiţa e închisă, băiatul e la spital.

Lîngă masa lor s-au ivit două fete îngheţate şi mototolite.

— S-a pornit vîntu’... m-aş în el de vînt!

— Nu mai e ceaţă? întrebă cineva.

— Ba e! Şi ceaţă, şi vînt! Şi-i frig ca în toiul iernii! Ufff! Şi nici măcar saftea n-am făcut!

— Bafta ta! i se răspunse de la altă masă.

— Bafta mea şi-a mă-ti!

Femeia care se crezu ofensată puse mîna pe-un sifon. Dar cîrciu- marul, care văzu mişcarea, îi încleşta braţul.

— Iar? Hai, căraţi-vă!

Femeile se ridicară vorbind toate deodată. Nimeni nu voia să iasă în frig. Îl încredinţară pe cîrciumar că nu fac scandal. Cerură băutură.

— Orice.... sirop, dacă nu ne dai vin!

Omul fu înduplecat. Femeile se reaşezară la masă, băură sirop şi cafea, şi reîncepură vorba, în şoapte.

— Ce-are cu bafta mea? spuse încet noua venită.

Lola o privi atent. Avea obrajii străvezii fata. Tovarăşa ei, la fel. Stăteau mereu în picioare.

— Şedeţi! le invită Lola.

— Nu... nu şedem! răspunse rece fata. Am venit numai să ne încăl­zim! Ieşim iar! N-avem nici măcar de-o ţuică!... Ai o ţigare?

Lola deschise poşeta, întinse ambelor fete ţigări şi le rugă să se aşeze. De-o ţuică şi-un covrig mai are ea în pungă!...

Fetele au înghiţit băutura şi covrigii la repezeală. N-au mai ames­tecat aluatul, grăbite să-şi simtă stomacul plin. Lola s-a scotocit prin buzunare, a răsturnat conţinutul poşetei pe masă şi a mai găsit cîţiva lei.

— Ascultă — vorbi ea uneia din fete — o să luaţi o bucată de salam, aşa-i?

Şi, fără să aştepte răspunsul, strigă către băiatul cu şorţ:

— Să ne mai dai un sfert de mezeluri şi pîine, auzi?

În timp ce hămesitele îşi astîmpărau foamea. Lola privea, ca să nu le stînjenească, spre uşă, pe unde intrau şi ieşeau clienţii cîrciumii.

— A, uite-l şi pe Ionel! făcu ea, înveselită. Dom’le Ionel, dom’le Ionel! strigă ea, chemîndu-l pe tînăr.

Ioină veni zîmbind spre Lola şi îi strînse mîna, salutînd pe cele­lalte cu capul.

— De cînd vreau să te văd, dom’le Ionel! spuse fata. Te-am în­tîlnit o dată pe Unsprezece iunie. Erai cu cineva. Nu te-am oprit, ştii, ca să nu te ruşinezi!

Ioină îşi aminti ca fusese în Parcul Carol, la o întîlnire cu Liza. A con­dus-o spre casă de-a lungul străzii cu grădini de vară. Desigur, Lola mer­gea la una din ele, să caute clienţi sau cunoscuţi care s-o invite la masă.

— Da, e adevărat, am fost pe-acolo zilele astea.

Era curat îmbrăcat, dar nebărbierit şi cu o sfiiciune în toată fiinţa lui, necunoscută pînă azi. Se simţea nelalocul lui în cîrciuma plină de fete, fără leţcaie în buzunar, înfometat şi nedormit. Intrase cu intenţia să găsească pe unul dintre cunoscuţii cartierului comercial, pe nea Cos­tică sau pe Blumenfeld, pe Vasilescu sau pe Herşcovici... Fusese dat afară din prăvălia de instrumente muzicale. Puţinii bani pe care-i avu­sese s-au irosit. Madam Weiss, la început, i-a zîmbit matern, ca de obi­cei şi l-a ocărît pe Micu Braun. Să fi ştiut ea că scrisoarea lui are să-l piardă! Ea e nevinovată... Chiria? Să n-aibă nici o grijă! Are să i-o plătească în rate şi cînd şi cît o putea! După numai o luna de întîrziere, văduva Weiss i s-a înfăţişat acră şi aspră şi i-a cerut să se mute imediat. Drept despăgubire, pentru luna neplătită, să-i lase cărţile. Şi să evacueze camera repede. La ora cutare vine chiriaşul cel nou, un bătrîn profesor de gimnastică, meti­culos şi gospodar. Noului chiriaş nu-i plac mofturile. A plătit pe trei luni înainte, şi-a adus şi cîteva geamantane. Ioină n-a obiectat nimic, a adunat în cufărul lui vechi hîrţoage, haine şi rufărie şi a plecat, într-o trăsură cu coşul ridicat, la hotelul „Frăţia” din strada Udricani. Cîteva zile s-a învîrtit prin cafenele sau a rămas tot timpul în odaie, să cînte şi să citească... Au venit, apoi, „notele” hotelului. Ioină îşi în­cărca servieta cu cărţi, se repe­zea la anticari, de unde se înapoia cu cîţiva lei. Pe Liza Braun, după întîia întîlnire în grădină, a văzut-o rar. O păzeau servitorii, mamă-sa, tat-su, toată lumea. Începuse să creadă de-a binelea în dragostea lui. Îşi dădea seama că acest sentiment, sin­gur, puternic, viu, necontenit viu într-însul, îl ţine în viaţă. I-a spus-o chiar atunci în prima seară, după ce i-a strîns mîna, o mînă fierbinte de fată nervoasă şi tristă, şi ea a lăsat capul în pămînt. Au stat aşa minute grele, fără a-şi vorbi nimic. Apoi, deodată, fata l-a întrebat cine era cealaltă, care i-a dăruit, fără a-i cere nimic în schimb, dragostea, fecioria? Ioină i-a spus liniştit cum s-au petrecut toate, netăinuindu-i nimic. Vorbind, căuta chiar să evoce fidel amănuntele.

— Mă găseşti vinovat de ceva?

— Nu! răspunse Liza Braun. Nu mai am vîrsta romantică şi nici nu sînt o întîrziată, o izmenită, o caraghioasă. Nu era nimic sentimen­tal care să te apropie de Liza Blum, pricep. Dar era fată, avea, cum ai observat, piciorul frumos, trupul încă fraged, pricep!

Ş-apoi, caldă:

— Da’ pe mine cum mă iubeşti?

Ioină răspunse cu aceeaşi voce simplă, adîncă, sinceră:

— Cum te iubesc? Cum să te iubesc? Nu ştiu cum! Te iubesc! Asta-i tot.

Fata îi luă braţul şi îşi culcă, încet, capul pe el.

— E de ajuns!

Ioină a plecat înviorat şi întristat, în stare să sară gardurile gospo­darilor şi să trezească din somn pe toţi locuitorii, chemîndu-i în stradă să cînte cu el romanţe vechi şi, în acelaşi timp, să plîngă mult o moarte a tuturor transfigurărilor, a tuturor fanteziilor. Întîlnirea din grădină s-a menţinut tot timpul sub semnul lucidităţii amîndurora. Liza Braun e şi mai dezintoxicată de literatură şi poză... Întîlnirile de mai tîrziu au dovedit-o cu prisosinţă.

— Nu şezi şi dumneata cu noi, dom’le Ionel? Sau...

Şi îl privi peste umăr.

— Ba da, şed şi eu! Mulţumesc! făcu Ioină, trăgîndu-şi un scaun la masă.

Privi iar în cîrciumă, privi mai ales, la uşă, pe unde intrau tot felul de necunoscuţi, dar nici unul dintre cei aşteptaţi. De la hotel a fost nevoit să se mute. Toate cărţile au fost vîndute. A venit rîndul hainelor, ghetelor, butoanelor de argint de la manşetă. A trebuit să-şi dea şi muzicuţa de buzunar pe cîţiva gologani. Acum doarme pe unde apucă, azi la un prieten, sărac şi necăjit şi el, mîine la altul. Manîncă rar şi la întîmplare.

— Ia o ţuică... un rachiu... ceva! îl îndemnă Lola.

Ioină se scuză. Refuză, hotărît, băutura. Ar fi dorit să bea ceva cald, să mănînce, mai ales din salamul frumos întins pe farfurie, dar nu îndrăz­nea să se înfrupte din hrana femeilor pe care, dintr-o ochire, a priceput că sînt şi ele în mizerie. Greutatea de a-şi afla un loc de odihnă îl slăbise; ochii îi intraseră în orbite; faţa i se subţiase şi se zbîrcise.

— Ştii că Mehală e la răcoare? vorbi Lola.

Ioină ştia. Femeia îi spuse atunci că bătrîna, mama „ambulantului” a fost evacuată de domnu’ Micu.

Ioină se miră:

— Şi doctorul Katz, doctorul săracilor? întrebă el.

— Doctorul! făcu, ridicînd din umeri, faţa. Doctorul! Ce să facă doctoru’?... A băgat-o la azil. Bătrîna şi-a vîndut boarfele ca să-l ajute pe Mehală în puşcărie.

Veni vorba de lemnar. Lola îl înjura cu vocea ascuţită şi pătimaş. Ei nu i-a pricinuit nici un rău. Dar nu pricepea cum e în stare un bogătaş ca Micu să se uite la cîţiva franci şi să arunce în stradă, în ajunul iernii, o biată bătrînă pipernicită, bolnavă şi singură cuc. Femeia e sigură că Micu n-ar fi îndrăznit s-o evacueze dacă Mehală nu se afla la puşcărie... Ioină se încălzise. Teracota cîrciumii ardea puternic, oamenii erau mulţi şi răsuflau greu toţi, şi aburii ceţii de-afară intrau sfioşi aici, ameţindu-l puţin. Îl biruia somnul. A dat, o dată, capul pe spate, dar l-a trezit Lola.

— Eee, dom’le Ionel, se vede c-ai făcut-o azi-noapte! Aşa-i?

Ioină îi zîmbi, galben şi frînt de oboseală. Femeia îl măsură atent din cap pînă în picioare şi se dumiri:

— Dom’le Ionel, nu te supăra, te rog, nu ţi-e foame? Ai? Ia zi!

Ioină tăcu, neîndrăznind să-i spuie că n-a mîncat de o zi, N-avea nici un fel de prejudecată, nu-l ruşina faptul că o femeie de stradă, o Lola oarecare, îi oferă o bucată de pîine, un pahar de vin, o ţigară. Dar îşi dădea seama că fetele se află azi în „pană”. I-a fost de ajuns să le pri­vească obrazul obosit şi tremurul din ochii şterşi ca să priceapă, repede, cu experienţa trăirilor lui anterioare, că femeile n-au bani.

— Mulţumesc, nu mi-e foame!

Dacă n-ar fi intrat vînzător la o prăvălie, îşi spuse Ioină, ar fi şi el azi un Mehală, un negustor ambulant, un întreţinut al femeilor libere, un pungaş de buzunare sau un jucător de cărţi de profesie. Nimic nu-l deose­beşte de aceştia; puţină lectură, romînească şi străină, puţină pricepere în muzică; o sensibilitate care, înţelegea bine Ioină, ţinea mai mult de nervi decît de caracter şi atîta tot. Pînă la treizeci şi cinci de ani n-a izbutit ni­mic. Nici să înveţe, nici să cînte, nici să trăiască. Întîiul mister şi întîiul sens al existenţei i s-a relevat de curînd, de cîteva luni, de cînd a întîlnit-o pe Liza Braun. Nu ştie cum are să continue aventura. Ar vrea-o, fireşte, pe fata lemnarului în acelaşi pat cu dînsul, dar simte că e şi altceva în- tr-nsul nu numai dorinţa pose­siunii. Pentru Liza Blum nu ştia să rostească nici un cuvînt nou, nici o silabă inedită. I-a plăcut trupul încă proaspăt al fetei. N-ar putea repeta însă sentimental jocul... Liza Braun îi ocupase fiinţa, dominatoare, per­sistentă, chinuitoare...

Şezînd aşa cu mîna sub bărbie şi privind în febră Ia uşă, Ioină se lupta cu somnul, cu oboseala şi cu o idee care îi înspăimînta, aceea că nimeni dintre cunoscuţi n-are să intre aici, la „Pisica blîndă” şi el are să rămînă singur, în ceaţă, în toamnă, în marea noapte a tuturor lipsu­rilor.

Lola deşerta, încet-încet, păhărel după păhărel, neîndrăznind să-l mai îmbie la mîncare. Îl ştia ea cam zurliu pe Ioină. Ochii tînărului luceau, cîteodată, ciudat. Păreau atunci ochi de nebun. Dar săritor, şi blînd, şi necăjit altminterea, băiatu’. Îl cunoştea, din cartier, de ani de zile. I-a fost şi clientă. Se ducea numai în prăvălia lui să cumpere plăci de gramofon. El i le alegea. Şi vorbea frumos cu ea, cu toate că o ştia chiar de pe vre­mea cînd era în „Cruce”. Din „duduie” n-o scotea! Într-o seară i-a şi spus că el nu face nici o deosebire între oameni după credinţă sau meserie. Da­că fetele astea îşi vînd trupul, a lămurit-o el, e că n-au din ce altă înde­letnicire trăi. Numai mizeria sileşte pe fete să „iasă”. Dar Lola l-a întrebat dacă nu sînt şi altele rele de muscă, în stradă, care ar putea face orice meserie? Ele au lăsat — ştie ea cîteva! — atelierele de croitorie şi au umplut bulevardele şi loca­lurile de noapte, lacome, de bani şi de bună­stare. Ioină i-a răspus că nici femeile astea n-au nici o vină că sînt bolna­-

ve. „Nu e nimic de rîs!”, a lămurit-o, încruntînd sprîncenele. Cele mai multe însă, legiunea obositelor şi sulemenitelor sînt tributarele nevoii de pîine. Uite-o pe dînsa, Lola! Cum a visat ea să trăiască, într-o odaie de mahala, curată şi caldă, lîngă un bărbat şi-un copil... Aşa-i?

I se umeziră ochii. Îşi reprimă însă emoţia, comandînd alt rachiu. Goni, îndeosebi, figura comisarului care i se înfipse ca o obsesie în minte şi închise ochii, să uite totul, toate...

Zgomotul făcut de uşă, paşii, grei şi mulţi, care răsunaseră pe po­dea şi vocea, subit veselă, a lui Ioină, o făcură să se trezească, din reverie.

Ioină strîngea pe cineva în braţe. Lola privi spre noii veniţi. Îi recu­noscu. Era Simhă, negustorul de bijuterii false, însoţit ca întotdeauna de femei bete şi cîrcotaşe.

— Te rog, vă rog, să mă iertaţi! strigă el către Lola şi cele două femei de lîngă dînsa. Am ceva de vorbit cu prietenu’ meu!

Lola îl scuză, mişcînd din cap, tolerantă. Ea îl simţise pe Ioină flă­mînd şi fără bani. Altfel, tînărul ar fi comandat el băuturi şi mîncare şi ar fi plătit toată consumaţia fetelor.

— Te aşteptam, Simhă, bine-ai venit, mă! îi spuse Ioină.

Negustorul de bijuterii false îi strînse mîna puternic.

— Dacă mă aştepţi, iacă, am sosit!

Se aşeză la altă masă.

— Ce-am auzit, mă, de Mehală?

Ioină îi povesti scurt păţania ambulantului: Vînduse un inel fals drept unul bun, de aur, şi-acu’ e la puşcărie, săracu’!

— De! făcu Simhă, încruntat. Bine i-a făcut. Să-nveţe minte altă dată... Să rămîie la ciorapii şi stămbăria lui. De ce se bagă-n ale mele?

Apoi, înduioşat:

— Mare bivol!

Chemă băiatul cîrciumii şi-i porunci s-aducă vin, mîncare şi lăutari.

...Observîndu-l pe Ioină cum înghite bucăţile de pastramă, rîse:

— Eşti nehalit, mă!

Simhă nu se simţea bine niciodată singur la masă. Avea nevoie de lume, de cît mai multă lume. Îşi roti ochii prin cîrciumă.

— Ei, voi; fetelor, ia mai veniţi şi p-aici! strigă către Lola şi tovară­şele ei.

Se uniră mesele. Se porunciră alte feluri, alte sticle de vin

— Ce aţi avut, voi, fetelor? întrebă el pe Lola.

I se răspunse cîte ţuici, cîte rachiuri, cît salam.

— Bine! Şefule! chemă el pe patron. Tot ce-au consumat dumnealor se trece la mine. Aici, mandea plăteşte!

Sosiră şi lăutarii, în frunte cu Mustea, guristul.

Cînd îi zări pe Ioină, îi zîmbi slugarnic:

— Să trăieşti, dom’le Ionel! Complimente de la domnişoara!

Ţiganul aflase de la Niţă, sluga lemnarului, de întîmplarea cu scrisoa­rea. Ioină îi răspunse întîi cu un cuvînt oarecare, apoi se în­tunecă:

— Lasă complimentele, Musteo! spuse el.

— Lasă-le! îl ajută şi Simhă, bine dispus.

Cele doua tovarăşe ale Lolei mîncaseră repede din felurile aduse pe masă şi băură, grăbite şi speriate, ca şi cînd s-ar fi putut să le smulgă cineva paharul din mînă.

— Daţi-mi voie — spuse Simhă — să beau şi pentru Mehală, să- racu’!... Acu’ îl mănîncă păduchii-n puşcărie!

— Trăiască Mehală! se aprinse Mustea, care-l ştia bine pe „ambu­lant” şi-l îndrăgea. Odată, cînd se aflase la strîmtoare, golanul i-a dat cîţiva lei, aşa, pe gratis. „Na, mă balaure, şi ţie, că văd că faci ra­mazan!”, i-a spus.

— Cine-i Mehală? se interesă una din invitate.

— Unchiu-meu! glumi ţiganul.

— Să trăiască! răspunse, convinsă, fata.

...Tîrziu, cînd lumea plecase ameţită, Simhă se aplecă spre Ioină şi-i vorbi încet la ureche:

— Mă, dragă, mă, dacă vrei... poţi să dormi azi la mine! Numai azi, cînd nu păstrez nici o gagică, pricepi?

Şi către fete:

— Hai să vă urc într-o trăsură. Veniţi la mine mîine. Da’ nu prea tîrziu! Poimîine plec la Bîrlad.

Ieşiră în stradă. Odată fetele trimise acasă ambulantul opri altă trăsură.

...În patul odăii lui Simhă, Ioină adormi îndată, visînd bărbaţi cărunţi şi posomorîţi, conducînd la tren, mii şi mii de fete, toate cu chipul Lizei Braun...

Se sculă tîrziu, într-o odaie rece, singur şi cu o puternică durere de cap. De cîteva luni dormea pe apucate şi mînca la fel. Tristeţea îl copleşi. Unde să meargă în toamna asta prea aspră? Se vedea colindînd iar ceai­năriile şi cîrciumiîe cartierului. Va veni, apoi altă noapte, alt Simhă care să-i împrumute odaia, şi pe urmă? Oamenii, pretutindeni, grăbesc fie spre casă, fie spre fabrică, fie spre iubitele aşteptate. El, încotro? Se îmbrăcă repede. Pe măsuţa de noapte „ambulantul” îi lă­sase cîţiva lei de cheltuială. N-are inimă rea, golanul!

În prima ceainărie în care intră ceru toc şi hîrtie. Voia să-i scrie Lizei. Se simţea prădat de toate visurile. Nu-şi mai îngăduia speranţa. N-avea dreptul să creadă în realizarea dragostei lui în chipul ştiut, normal, al posesiunii şi-al convieţuirii. El nu e numai sărac, e şi dezgustat de toate. Nu-i va putea oferi nici măcar iluzia unui entuziasm proaspăt. Şi ea are amărăciuni adunate sub frunte, e adevărat, dar are încă tine­reţea de partea ei şi averea. Cu banii ei, îşi poate îngădui schimbări de peisaje, întoar­cerea continentelor pe toate feţele, răscolirea planetei. Cu banii ei, se poate ameţi şi uita, o clipă-două, un an sau zece. Şi viaţa curge repede-repede şi toate se uită, ca şi cînd n-au fost... În faţa hîrtiei albe însă se simţi deodată slab şi fricos. Liza Braun i-a strîns mîna, i-a mîngîiat braţul, şi-a culcat capul pe umărul lui şi i-a spus că nu-l poate uita, că-i trebuie dragostea asta ca un narcotic, ca aerul, ca viaţa. Înţelege şi îi lămureşte totul fata. N-a strîmbat din nas, nici n-a plîns, nici n-a ţipat furioasă, cînd i-a. povestit întîmplarea Lizei celeilalte, a Lizei Blum... Apoi, au vorbit de viitor. E convinsă că vor izbuti să se ia.

— Ştii că tata mi-a găsit un bărbat? glumise ea.

— Da, pe Berl, cîrciumarul! răspunse Ioină. Toată mahalaua ştie.

— Adevărat?

Şi izbucnise în rîs.

Serioasă, a continuat să-i spună că pînă la urmă tat-su va fi silit s-o lase în pace. Se vor lua, burghez, fără complicaţii. Îi place, i-o place, asta-i tot.

Ioină a oftat. A încercat să-i arate cît de adîncă, cît de fără fund e prăpastia dintr-însul. S-ar putea ca toată dragostea asta a lor să se con­sume într-o zi sau într-o lună.

— Ei şi? a ridicat din umeri fata. Ce e important, ce e esenţial e că ne iubim acum!...

Ioină înlătură tocul şi hîrtia ca pe nişte obiecte de spaimă.

Ce să-i scrie? Că o vrea mereu aproape de el? De inima lui de pasăre arsă de glontele vrăjmaş, care nici nu cade, nici nu zboară? De tristeţile lui fără leac? De permanenta lui toamnă interioară?

Plăti ceaiul, băut alene, şi plecă. Trecu la bărbier, se oglindi în vitrine şi ajunse la timp în faţa locuinţei profesoarei de pian, locul de întîlnire ales de Liza Braun.

— Aştepţi de mult? îl întrebă ea alarmată, sarind din automobil.

— Nu!

Se, plimbară pe strada populată de negustori şi hamali, de pierde- vară şi gospodine, de oameni grăbiţi să ajungă mai repede, nici ei nu ştiau unde, şi de indiferenţi. La orice oră din zi, oraşul e un film cu enigme. În fiecare trecător poţi reconstitui romanul tăinuit de ani şi ani. Dacă oame­nii nu s-ar privi, în fugă, dacă nu şi-ar zîmbi, dacă nu s-ar urî, fiecare, închis în betonul armat al gîndurilor proprii, strada încă ar sluji de pretext dramei.

Ioină i-a trecut mîna sub braţ.

— Spune-mi, cînd o să ne izolăm de urdorile astea?

Vorbise cu multă greaţă. În ochi îi străluci iar flacăra ştiută. Liza Braun venise de-acasă, unde tat-su, după încheierea socotelilor, a încercat să-i pomenească de Berl, bărbat liniştit, cuprins şi îndrăgostit foarte de dînsa. Nu i-a răspuns nimic. S-a pudrat, şi-a pus grăbită pălăria şi a plecat.

— Cînd? Cînd? Ştiu eu? făcu Liza Braun şi-i aminti de încăpă- ţînarea lemnarului. Acu’ mă războiesc în fiecare zi cu o adevărată ar­mată de vrăjmaşi: cu tata, cu mama, cu fraţii, cu văduva Glas, cu văduva Weiss, cu Niţă, cu fata din casă, cu rîndaşu’, cu chiriaşii noştri...

Răsuflă adînc. Apoi îl lamuri pe tînăr de toate cîte se întîmplă acasă la dînşii.

Micu Braun, închipuindu-şi că va izbuti prin alţii să-şi „cumin­ţească” fata a rugat pe fiecare să-l ajute; fiecare se crede dator să-şi încerce noro­cu’ pe lîngă Liza.

Văduva Glas, de pildă, vine seară cu seară să-i spună că Berl a mai cîştigat o avere dintr-un export de drojdie; că despre Ioină se-aude în mahala că e peşte, întreţinut de fetele din „Cruce”; că lemnarul e foarte bolnav şi ar vrea s-o vadă la casa ei, altfel moare cu zile; că e păcat de tinereţile ei să şi le irosească în aşteptări şi în speranţe fără temei. Vine, la rînd. mamă-sa, care mai mult oftează, strănută şi plînge decît vorbeşte. Totuşi, printre lacrimi, femeia o imploră să-l asculte pe tata şi să se mări­te cu Berl care, şi ieri, şi alaltăieri, şi răsalaltăieri a întrebat de dînsa. Ea nu mai e un copil, trebuie să-şi dea seama că mama se prăpădeşte dacă o mai chinuie atîta! Ana e grasă, şi lată, şi voinică. Vorbele nu i se potrivesc cu înfăţişarea-i masivă, iar pe Liza o dezgustă văicăreala.

Sosesc, apoi, fraţii, umflaţi şi întunecaţi. Înainte, prezenţa lor în casă nu se vădea prin nimic. Mîncau, beau, dormeau şi tăceau. Nici nu-şi sim­ţea fraţii Liza. De cînd cu scrisoarea burtoşii au prins glas. Zbiară la ea, o

ocărăsc, o ameninţă cu bătaia, o judecă, e o adevărată plăcere să-i asculţi!

D-abia s-au dus şi uite! a sosit madam Weiss. Bătrînica, pomădată şi vopsită, e sigură că Ioină e un tîlhar, un ticălos, o haimana. În dimi­neaţa în care i-a trimis scrisoarea, a dormit cu o femeie; cine ştie pe cîte încurcă el cu vorbe dulci. N-are nici un rost, puşlamaua, cîntă dintr-o muzicuţă de buzunar şi smîngăleşte hîrtia degeaba. Ea’, care are experienţă, care a mai văzut lume, îi deschide ochii! N-are nici un interes. Vrea numai s-o facă să priceapă primejdia care o paşte... D-abia a scăpat de văduva Weiss şi Niţă s-a şi înfăţişat, viclean şi dulceag: „Moare domnu’ Berl după dumneata, duduie!”

Şi urmează o descriere amănunţită a suferinţelor şi agoniei senti­men­tale a crîşmarului.

— Mă războiesc cu o lume şi mi-e lehamite, crede-mă!

Ioină o ascultase atent. Mergeau acum pe Lipscani, erau aproape de centru. Nu ştia ce să-i răspundă. N-avea nici o soluţie. S-o îndemne să părăsească, într-o bună zi, casa? Să vină la el? Da’ unde e odaia lui, unde e „la el”? Ioină n-avea domiciliu. Să-l convingă pe tat-su că măritişul cu Berl e o imposibilitate? Ar vrea să-i spună: „Hai să ne luăm!” Dar îşi simte ochii umezi, înduioşat brusc, de propriu-i destin. A mai rămas cu puţini bani în buzunar, din cei dăruiţi de Simhă... S-au oprit în faţa unei cofetării. El îi ghiceşte gîndul. Fata a obosit, desigur, şi ar dori să se aşeze aici, la o masă.

— Intrăm? întrebă ea.

— Mai bine să ne plimbăm! Cofetăriile, cafenelele, balurile, toate astea sînt bune iarna!

Fata rîse cu simplitate. Pentru întîiaşi data se gîndi la amărăciu­nile care îl copleşiseră în ultimul timp pe Ioină. Pînă azi nu-l văzuse decît în bărbat, în stare să-i împlinească visul de dragoste. Crescută între cărţi şi tăceri în care, din propria-i voinţă se zidise, n-a cunoscut niciodată nimic din zbuciumul de afară. Acum, începură s-o cerceteze gînduri noi. Ştia că tat-su l-a îndepărtat din magazin. Mai ştia că tînărul n-avea avere, nici un fel de avere. Şi deodată se întunecă: „Din ce trăieşte, din ce trăieşte Ioină?” Ea se plimbă cu el de-un ceas, îi umple capul cu întîmplările ilare de-acasă, îi pomeneşte de personaje caraghioase, se opreşte în faţa unei cofetării şi nu ştie dacă omu’ are o leţcaie în buzunar... Îl priveşte mergînd şi nu se încumetă să-i spună nimic din ce-o frămîntă. Ioină păşeşte încet, alăturea de braţul ei pe care îl atinge din cînd în cînd, cu trăsăturile feţei aspre, cu privirea serioasă, de om doborît de griji. „De griji imediate, îşi

spuse fata şi se înfiorî. Poate că n-a mîneat. Unde doarme, nenoro­citu’?...” Pe neaşteptate, Ioină îi spuse că niciodată n-au fost mai frumoase garoafele ca în toamna asta cenuşie. Fata îl aprobă, ne­liniştită. Îşi imputa lipsa de înţelegere a vieţii, egoismul fără saţ, naivi­tatea ei re­voltătoare, care o împiedicau să pătrundă miezul întîmplărilor. Cum nu s-a gîndit pînă azi la Ioină. Din ce şi cum trăieşte tînărul ăsta, cu obrazul aspru şi cu privirea din cînd în cînd aprinsă?... Poate că n-a vrut să intre în cofetărie din anumite motive, simple, brutale, oribile.

— Îmi pare bine — continuă el — că-ţi plac garoafele.

Se opriră în faţa unei ţigănci. El îi luă toate garoafele din mînă. Întrebă de preţ, scoase repede banii — ultimii din buzunar, plăti şi oferi fetei florile. Ea se înroşi, luă buchetul, îi mulţumi şi continuă să tacă. Ioină îi vorbi de-o excursie în Palestina, anunţată de curînd în cartier.

— Ştii cine o organizează? o întrebă.

Fata ştia. Societatea „Fericirea universală” luase iniţiativa excursiei. Tot cartierul îl felicitase pe Micu Braun pentru „activitatea” lui deo­sebită. Pînă la preşedinţia sa, nimeni nu s-a gîndit să facă o excursie în Palesti­na! observară, mîndri, cîţiva membri ai comitetului, interesaţi să obţină, de la lemnar, împrumuturi sau intervenţii diferite pe lîngă boieri. Ideea excursiei îi venise lui Ghiţă Uşereanu, ideologul societăţii, despre care se afirma că fusese, pe vremuri, poet idişisţ. Dar asta se spunea în şoaptă... Pe-atunci Ghiţă era Gherş şi nicidecum Uşereanu. Ceilalţi, în frunte cu arhitectul Locş, cu Ţentlerman şi cu avocatul Gold au rîs. Excursie în Palestina! A ajuns Ghiţă ăsta om bătrîri, şi tot cu sticleţi în cap! Dar ideo­logul nu s-a dat învins. A vorbit lui Micu Braun. Lemnarul l-a bătut pe burtă, a dat din cap, mulţumit, şi i-a spus: „Bravo, dom’le!...” A doua zi toată societatea l-a felicitat pe Micu Braun pentru interesanta lui iniţia­tivă.

— Ştiu, fireşte că ştiu! răspunse fata.

— Pleci şi tu? se interesă, febril, Ioină.

— Nu! răspunse ea tare. Nu! Nu plec!

Ioină se miră de timbrul violent al vocii. O privi. Obrazul i se schim­base. Era palidă şi supărată.

— Te-am jignit? se interesă el.

— Nu! făcu ea. De cînd cu excursia asta, toată lumea mă întreabă dacă nu plec? Dacă nu plec? Dacă nu plec? De ce să plec?

Micu Braun se sfătuise cu Ana o noapte întreagă. Lemnarul credea că e bine să profite de prilejul acestei călătorii şi s-o determine pe Liza să

plece şi ea împreună cu întreg grupul „societarilor”. Îl hotărîră şi pe Berl să plece. Cîrciumarul, despre care lumea ştia că a găsit o comoară, a fost foarte vesel. De pe acum a început să-şi facă bagajele. Micu a trimis pe văduva Glas iar s-o iscodească pe fată. Pleacă? Nu pleacă? Văduva vine zilnic sus la ea şi-i zîmbeşte, şi-i vorbeşte despre Palestina, şi o îmbie la călătorie. I s-a răpit liniştea. Puţina ei libertate, singură­tatea în care se simţea bine... Micu Braun e convins că excursia asta are s-o arunce pe Liza de-a dreptul în braţele cîrciumarului şi are să-l uite pe Ioină.

Fata îl înştiinţă despre planul lemnarului. Tînărul surîse, cu o sufe­rinţă greu de tăinuit, care-i crispa buza. Pricepuse de ce o iritase în­treba­rea. Îi spuse că şi el rîvneşte o asemenea călătorie, orice călătorie, o evadare din ceainăriile infecte ale Dudeştilor, din hotelurile murdare ale cartierului, din străzile cu locuinţe înghesuite şi sărace de aici. Şi, vesel, o întrebă:

— Vrei să fugim împreună?

Liza se opri din mers. Îşi privi lung partenerul. De cînd voia să-i pro­pună ea fuga? Dar inteligenţa ei lucidă nu-i îngăduia fantezii. Orice fugă însemnează bilete de tren, bani de cheltuială, pentru cît timp? Ea are cîteva mii de lei în casetă, ascunşi printre rufe şi dantele. Dar o asemenea sumă se iroseşte repede. Şi-apoi?

— Aş vrea, crede-mă!

Ioină lăsă capul în jos. Ar fi trebuit, poate, să-i spună că e gata. Dar în buzunare nu mai are nimic. La prînz n-are să mănînce. Unde’ are să doar­mă?

— Dragă...

Tăcu. Nu, nu putea să-i mărturisească mizeria. I se părea ruşinos gîndul. Înviorat, printr-un efort de voinţă, spuse:

— Ce idee!... Parcă-l văd pe domnu’ Micu alarmat, telegrafiind planetei... pe mama ta plîngînd în hohote şi blestemîndu-şi soarta... şi apoi evadarea asta din mediu e o iluzie, încă o iluzie. Purtăm cu noi şi în noi obsesiile de care vrem să scăpăm fugind aiurea.

Mergînd, s-au pomenit într-o grădiniţă obscură din oraş. Frigul se în­teţise. Nasul fetei se înroşise. Strănută.

— Ar trebui să te întorci acasă şi sa bei un ceai! spuse.

Apoi, fără să vrea, îşi apropie capul de obrazul rece al Lizei. Mi­rosea a parfum de trandafir. O sărută repede, speriat.

— Liza!

Fata îl strînse uşor de mînă.

— Liza! repeta el. :

Voia să spună cît e de sărac, şi de singur, şi de obosit. Cît de zadar­nice sînt parcurile, toamnele, călătoriile, planurile isteţe ale parinţilor graşi şi superstiţioşi. Cît de simple şi vremelnice sînt toate... La treizeci şi cinci de ani şi toamna vîrstei îl găseşte gol, şi calic, şî îndrăgostit.

— Liza!

— Da! răspunse fata.

— Să păstrezi garoafele