IX

După aproape doi ani de pribegie prin tîrguri şi bîl- ciuri provinciale, Ioină reveni în cartier, slab, nebărbierit şi întunecat. Plecase hotărît să uite şi să adune bani. Îl muncea zădărnicia vechilor credinţe. Se dorea cuprins şi potolit. O mică avere de pe urma mărfu­rilor cumpărate ieftin şi vîndute scump i se părea uşor de dobîndit. Are să vîndă şi el inele, ceasuri şi brăţări false, ca Simhă. Are să doarmă pe rogojini întinse în corturi şi are să pună deoparte, avar, ban lîngă ban. Altfel nu se poate iubi. Fără un adăpost sigur, fără o sumă oare­care, nu-ţi poţi îngădui aventura traiului în doi. Pînă atunci, să co­boare într-însul o linişte ca un narcotic şi să nu mai ştie de Bucureştii cîrciumilor de cartier, de cafenelele visurilor lui nesfîrşite, de imaginea fetelor de la „Pisica blîndă”, şi nici de Micu Braun, şi nici de Liza — de nimeni, absolut de nimeni. Are să negustorească şi are să se îmbo­găţească, Mehală e un tovarăş bun şi de nădejde. E tăcut, e devotat, e ca un frate. A umblat din orăşel în orăşel, înfruntînd ploaia de gheaţă a toamnelor reci, zăpezile şi crivăţul iernilor crunte, melancolia primă­verilor cu chemări din vechi uliţe defuncte, zăpuşeala verilor cînd trupul se descompune asemenea minţii. A mîncat la repezeală şi rar. A dormit, cum a prevăzut, sub cerul înstelat sau în bordeie şi n-a izbutit, totuşi să se înapoieze bogat. E mai dezbrăcat şi mai necăjit ca orieînd. Bîlciurile au fost ultima lui nădejde. Acolo trebuia el să-şi valorifice însuşirile negustoreşti; acolo trebuia să se dovedească el Micu Braun la pătrat; acolo, în sfîrşit, urma să se chiverni­sească. Va reveni bogat şi calm şi va încerca să-şi schimbe viaţa. Dar tîr­gurile provinciale n-au fost precum şi le închipuia din mahalaua evre­iască a Bucureştilor. Oa­menii, săraci şi amărîţi, precupeţeau banul. Ei examinau cu ochiul mic şi speriat fiecare ciorap şi fiecare batistă de „oca­zie” care li se oferea şi nu se îndurau să cumpere marfa decît după lungi ceasuri de tocmeală şi după dese reveniri şi ezitări. Femeile cîrcotaşe îşi băteau joc de vorba lui înflorită şi de chipul în care lăuda marfa. Au mai văzut ele şme­cheri chiar în tîrg. Cîte-un Mehală şi cîte-un Ioină trăiau pretutindeni în orăşelele mărunte ale ţării. Aveau alt obraz şi altă melan­colie poate, dar lumea nu-i ştie deosebi şi-i socoteau pe toţi identici. „Ciorapi cu de­fect” şi „batiste de la foc”? Ehehe! Parcă asemenea negus­tori ambu­lanţi nu umblă şi prin curţile şi prin ceainăriile lor? Au venit la bîlci să vadă femeia-şarpe şi pe fachirul misterios din Indii, care ridică din batistă un Moş Crăciun văratic, nu să cumpere ciorapi şi batiste de la hoţii ăştia de bucureşteni! Iar ţăranii întîrziau în faţa gheretelor şi rar de tot băgau mîna cîte unu-n pungă să scoată gologani pe-o cumpără­tură. Ţăranii, d-abia în tîrgurile acelea mici i-a cunoscut Ioină, erau cu totul altfel decît şi-i închipuise, altfel decît ţăranii Oborului şi ai bari­erelor ma­relui oraş. La oraşe, flăcăul în iţari devine altul, ca şi moşul care se în­toarce cu o pălărie tare acasă, la nevastă şi la vaci. Oltenii cu coşu­rile încărcate de pepeni sînt aprigi la negoţ, sînt din creştet pînă-n talpă numai ochi sa vadă care e, unde e clientul? Acolo, în bîlciurile provin­ciale a vă­zut ţărani adevăraţi. Îşi plimbau sfiala sau nepăsarea printre ba­răci, îşi vorbeau rar şi puţin, se uitau la marfa ţipată de am­bulanţi, întrebau într-o doară de preţ şi plecau mai departe cu acelaşi pas greu, neizbutind să cumpere nimic. La întîile întîlniri cu ei, Ioină se crezu obligat să facă glu­me, să-şi învingă timiditatea şi să laude cu valuri de vorbe poleite ciorapii şi batistele; să-i tragă de mînecă şi să se jure că totul se poate obţine pe preţuri ieftine, aproape pe degeaba; să închidă un ochi, zîmbind oame­nilor şi să-i bată pe umeri. Întrebuin­ţase isteţimile care prindeau acasă, în hanurile străzilor obscure, între nevoiaşii în stare să creadă şi să cumpere orice, numai bani să aibă, fericiţi că le vine ne­gustorul la timp potrivit. Dar ţăranii n-aveau de ce să rîdă cînd Ioină glu­mea. Ascultau, resemnaţi şi nepăsători, cuvîntarea surtucarului, schimbau între ei o privire liniştită şi treceau la altă gheretă să audă şi altă voce de jupîn guraliv. Cînd ambu­lantul le zîmbea complice, oferindu-le marfa, oamenii zîmbeau şi ei fără convin­gere... Iar cînd îi întreba dacă nu se grăbesc să profite de prilej şi sa cumpere „chilipirul”, ţăranii răspundeau că au să treacă mai pe seară încă o dată.. Ce să facă ei cu ciorapii, cu batistele negustorului?

După cîtva timp Ioină îi pricepu şi îi îndrăgi. Cu toate că rareori cîte un moşneag se îndura să cumpere o pereche de ciorapi şi trei ba­tiste pen­tru „nepotul de la şcoală”, cu toate că zile întregi nu încasa nimic de la oamenii aceştia tăcuţi, închişi, indiferenţi, cu toate că n-avea nici un mo­tiv să-i apropie, şi-i simţea, totuşi, fraţi. Ei l-au în­văţat să privească viaţa cu simplitate fără tristeţe, fără bucurie. Dar tot ei l-au vindecat de febra îmbogăţirii rapide cu care pornise de-acasă. De boala asta a banilor nu l-a putut scăpa Mehală. Tovarăşul său însuşi era un croitor de planuri uriaşe, un posedat. Nimic nu i se părea imposibil lui Mehală. Şi dacă un om ca domnu’ Ionel a ajuns să por­nească alăturea de dînsul, de-a lungul şi de-a latul ţării, ca să vîndă, în bîlciuri, ciorapi şi batiste, desigur că o îmbogă­ţire fulgerătoare e fi­rească. Nopţi întregi au chibzuit asupra viitorului. Mehală are să-şi scoată mama din azil, va închiria un apartament în ca­sele lui Druţă şl are s-aibă grijă de bătrînă, ca un adevărat fiu devotat. El are să-şi des­chidă o prăvălie în Hanul cu tei, plătind lui Micu chiria la termen şi chiar înainte. Să-i dovedească ticălosului că nu-i singurul cu avere în cartier. Pe Burăh, şchiopul, are să-l angajeze ca vînzător. Ce crede Ioină c-o s-o ia şi pe Lola, s-o pună la casă? S-o ia, de ce nu? îi pare bine că Mehală ştie să privească în sufletul necăjiţilor. Apoi vorbea de propriu-i destin, de Liza, de muzică, de toate vechile lui idealuri... în­cer­cările grele prin care a trecut, pretutindeni, i-au mai domolit imagina­ţia. Au venit şi ţăranii şi Ioină a priceput că anii cheltuiţi în pribegie au fost zadarnici. Îmbogăţirea e încă unul din visurile lui ratate. Cînd s-a ho­tărît să revină acasă, Mehală nu l-a mai îmbărbătat ca de obicei. Simţea şi el că vorbeşte în gol. Nu şi-a putut tăinui bucuria care l-a invadat la gîn­dul că va reveni în mahala, chiar aşa peticit şi nenorocit cum se află. Mamă-sa va rămîne, fireşte, mai departe la azil. El are să-şi mute bulen­drele într-o odaie, undeva, la „Frăţia”. Ioină vrea să-i fie mereu tovarăş. Ambulantul îşi dă seama că „domnu’ Ionel” nu mai e bun de nimic alt­ceva. Loc în vreo prăvălie nu găseşte. Nici nu mai are rîvna dinainte. Nu mai e viu. E şi mai posomorît ca pe vremuri, şi mai singur în tăcerea în care se închide ca într-o cetate, şi mai ciu­dat. Mehală îl cunoştea de pe cînd lumea îl socotea poet şi învăţat. În tot timpul petrecut prin bîlciuri nu l-a mai văzut scriind nimic. Sta întins, după munca istovitoare a zilei mult prelungită în seară, pe o sărmană canapea devastată de vechime, cu ochii în tavan şi fuma. Nu-i mai plăcea să vorbească. De cîte ori Mehală susţinea că, totuşi, e mai bine să trăieşti, să vinzi ciorapi şi să mănînci co­vrigi cu ceai, să te gîndeşti la bătrîna din azil şi la iernile triste în camere îngheţate, Ioină îi zîmbea ca unui copil, căruia îi faci jocul. Niciodată nu i-a amintit de întîmplarea de la Simhă, cînd era cît p-aci să-şi ia viaţa Me­hală. Şi ambulantul are o clipă iluzia că a înviorat inima ciudatului şi tă­cutului Ioină. O clipă numai, pentru că foarte curînd coboară şi în­tr-însul o noapte a regretelor şi a desperărilor. Atunci ar vrea să-şi treacă gîtul după laţ, să închidă ochii şi să nu mai ştie de nimic, nici de viaţa bîlciu­rilor colindate zadarnic, nici de mamă-sa din azil, nici de tinereţea lui consumată, nu-şi aminteşte cum şi cînd, nici de ciorapii cu defect. Dar nu

mai are curaj. Moartea vine ea singură şi repede. O simte în piciorul greu de cîtva timp ca plumbul, în mîna nesigură şi în ochii din ce în ce mai şterşi. O simte în pieptu-i devastat de tuse, în spatele obosit de dureri, în mersul anevoios. N-ar fi în stare să go­nească prin uliţi ceasuri întregi, ca altădată, să ameţească, vorbind ne­încetat gospodinelor, oferindu-le marfă ieftină, să bea cu Nae şi cu Zicebine pînă la ivirea dimineţii. Moartea vine singură. Întîi va trece pe la azil să culeagă bătrîne cu obrajii de leşie şi cu privirile stinse. Va afla că mă-sa nu mai e, cum nu mai sînt atîtea altele. El va continua să rătăcească prin tîrguri cu aceeaşi boccea în spi­nare, se va tocmi cu rarii şi necăjiţii cumpărători provinciali, apoi, într-o noapte, va închide ochii, obosit, pe-o rogojină, într-un pat de spital, poate, ori chiar în mijlocul străzii, cum s-a întîmplat cu alţii. Ioină, de cîte ori auzea vorba grea şi îngroşată de spaime a tovarăşului, lăsa capul în piept, învins. Gîndea că Mehală ăsta, întocmai ca dînsul, simţea la fel, le spunea toate ca şi cînd el i le-ar fi şoptit. Îndoielile, desperările, tristeţile lui Mehală sînt şi ale lui. Acum nu mai speră nimic. Din Bucureşti, de la ceaină­rie, bîlciurile se înfăţişau altfel şi viaţa altfel. De-acolo, tîrgurile i se păreau mine de aur, comori virgine, tezaure care îl aşteptau. Va aduna bani, bani mulţi, va fi liber şi liniştit. Micu Braun îl va saluta, mirat, şi mut, şi copleşit de admiraţie. Va putea să-şi invite prietenii acasă, la un pahar de vin. Va oferi Lizei flori, alte flori, flori de seră, cum nu se gă­sesc întotdeauna pe meleagurile autohtone. Ori de cîte ori va voi, setea lui de ceruri noi va fi potolită. Şi va învăţa, tîrziu, dar cu rîvna sporită de o voinţă sălbatică, va cunoaşte misterul tuturor ştiin­ţelor, el, care nu ştie încă nimic, cu toate că are treizeci şi şase de ani. Va fi liber, mereu îndrăgostit şi generos. Poate că are să cumpere ha­nul lui Druţă. Un an-doi, nemeni nu plăteşte chiria. Calicii să se înve­selească. Vor locui fără grija ratelor... Ioină rîde amar, privindu-şi hai­nele rupte. Toate visurile s-au mistuit. A sosit şi l-a acoperit o zi lu­cidă în care nu se mai poate spera nimic, nimic... De la gară, Mehală s-a dus de-a dreptul la azil. Ioină l-a aşteptat, cuminte, la o cafenea.

S-au întors golaşi. Un cufăraş cu mărfuri şi o lădiţă cu obiecte casnice alcătuiau toată averea lor. Ioină le păzea, în timp ce sorbea ceaiul din farfurie.

Mehală n-a fost recunoscut uşor de bătrînă. Dar după, glas şi-a dat femeia seama de identitatea oaspetelui. Era aproape oarbă. O chi­nuiau şi durerile de picioare pîn’ la lacrimi. Toate pilulele şi pastilele medicilor azilului s-au dovedit inutile. Bătrîna, în afară de vechiul ei reumatism, suferea şi de dorul feciorului. Aveau femeile hanului un fel de demnitate a lor; să n-ajungă la azil. Pentru ele azilul însemna ruşinea publică, moar­tea civilă şi morală, ştergerea din registrul viilor. Să locuiască o cocioabă în care se simte mirosul de pămînt, să nu mănînce cu zilele şi să îndure toate mizeriile posibile, numai să evite azilul! aşa gîndeau chiriaşele ha­nului lui Druţă şi ale uliţelor maha­lalei. Bătrîna nu se putea împăca uşor cu ideea că-şi va sfîrşi viaţa aici, între celelalte naufragiate ale soartei, departe de căminul şi de feciorul ei, rătăcind printre străini, din bîlci în bîlci, rău îmbrăcat, rău hrănit şi cam zănatic, poate, din pricina timpului petrecut la puşcărie. La început primise scrisori de la Mehală. Golanul îi vestea întoarcerea pe curînd. Vinde „stocul” de marfă şi se înfăţişează cu bani şi-o scoate din azil, aşa o fericea el. Mai tîrziu scrisorile începură a sosi rar şi ele nu pomeneau nimic de azil, nici de planurile lui strălucite. Şi încetul cu încetul bătrîna s-a obişnuit cu absenţa poştei. Îşi făcea de lucru cu împletitul ciorapilor de lînă, dar nu mai vedea şi se potic­nea la fiecare mişcare de obstacole nenumărate. Atunci trecea la fe­reastră să viseze întoarcerea lui Mehală într-un automobil luxos, într-o blană, boier şi avut. Cîntecele de leagăn pe care cu patruzeci de ani înainte i le şoptise copilului buclat i se păreau proaspete şi profeţiile lor realizate. Îngîndurată ca de obicei, n-a auzit uşa deschizîndu-se, nici paşii omului care intrase timid şi trist. Cînd el a chemat-o şi bă­trîna l-a recunoscut, a fost ca într-un vis. Mîinile ei îl mîngîiau stîngaci pe frunte, pe cap, pe faţă, nesigură că-l pipăie cu adevărat. Me­hală a închis ochii şi ar fi vrut să prelungească clipele astea la nesfîrşit. N-a fost în stare să scoată un cu­vînt, să-i înflorească viaţă cu o făgăduială măcar, să-i fluture pe dinaintea ochilor morţi flamura altei vremi. Plîngea fără lacrimi, gemea vătuit şi ţinea capul în piept, vinovat parcă de sărăcia lor.

— Mehală, Mehală!... îl alinta bătrîna şi nu ştia ce să-i mai spună, ce să-l întrebe.

— Da, eu sînt... eu sînt! răspundea el, negăsind nici el nimic altceva de spus.

În odaie era rece, iarna se vădea pretutindeni, mîinile uscate ale mamei tremurau de bătrîneţe şi de frig. Pe măsură ce-l mîngîia însă îşi simţea obrajii calzi, arzînd în febra neliniştii.

Bătrîna izbuti să-i vorbească despre viaţa din azil, grea şi umilitoare. Intendentul fură lemnele, fură pîinea şi legumele nenorociţilor de-aici. Nu se poate reclama nimănui. Un bătrîn, un fost negustor de tapete, para­lizat azi, pe jumătate nebun, a îndrăznit să se plîngă cuiva din comitet. Intendentul a aflat şi l-a bătut. L-a lovit peste ochi, peste ochii slabi şi morţi. Bătrînul a răbdat şi n-a mai reclamat. Mehală strigă ceva, furios. Nu, să fiu se întărîte! Să nu reclame; îi face rău ; să tacă; toată lumea de

aici trebuie să tacă. Şi-apoi cu vocea subţire şi veselă femeia îl încredinţă că iarna nu ţine o veşnicie; vine primăvara şi căldura; ambulanţii pot întîrzia atunci în oraş; localurile de noapte şi grădinile sînt pline de muşterii. Cine ştie, poate că la un pahar de bere, omul e mai vesel şi cumpără mai uşor ciorapi şi ba­tiste? Îşi aminteşte de bănetul adunat într-o noapte de primăvară, în berăria din piaţă? Ehe! Mehală îşi aminteşte. Dar atunci lumea avea mai multe parale şi era mai atentă la cuvîntările negus­torilor ambu­lanţi, care o îndemnau să pipăie marfa. Azi ambulantul e pri­mit cu înjurături pretutindeni şi trebuie să se războiască de dimineaţa pînă seara tîrziu cu chelnerii, cu gardiştii şi cu agenţii care îi fugăresc. Dar vine şi vara — îl linişteşte bătrîna — şi nu mai tremuri de frig, şi nu mai ai nevoie de palton — oh, doamne Dumnezeule, nici în iarna asta Mehală n-are palton! — şi degetele ei îngheţate îi umblă pe umeri şi pe braţe, în panică — şi în sfîrşit — oftează femeia — se mai cîştigă un ban! Aşa-i?

Golanul îşi stăpîneşte anevoie plînsul. A trecut de patruzeci de ani, mîine e cărunt de-a binelea şi-i vine să se vaiete ca un puştan de zece ani, ca un ţînc. Fără să vrea, se revede copil desculţ şi gol, bătut de toţi ceilalţi tovarăşi de joacă mai cuprinşi, batjocorit şi alun­gat din ceata lor veselă. Odată le-au venit în inspecţie filantropică nişte bărboşi şi nişte cocoane obeze, membrii fruntaşi al ,,Fericirii uni­versale” cu soţiile lor, miloase. Au întrebat pe calici cîţi locuiesc în­tr-o odaie ce mănîncă şi cînd, ce anu­me nevoi imediate îi rod şi al­tele. Mehală era mic-mic şi cu ochii vii. Au isprăvit cu ăi mari şi s-a pomenit mîngîiat de un domn oarecare pe obraji. Ce vrea el? Ce să vrea? Nişte pantaloni, nişte izmene. „Foarte bine”, i se spuse şi în aceeaşi zi domnul care îl iscodise îi aduse o pereche de panta­loni noi şi cîteva perechi de izmene. Văzîndu-l desculţ, i-a maî trimis şi o pe­reche de ghete. Mehală a mai văzut şi pînă atunci ghete. A mai pur­tat chiar ghete, mai cu seama iarna. Dar toate ghetele care i se cum­părau aveau talpa uzata. Ghetele care i s-au dăruit, ciudat, foarte ciu­dat, luceau, străluceau, talpa lor era netedă, şi curată, şi lustruită; atît de ademenitoare şi atît le simţea ale lui, încît nu s-a putut reţine să nu le sărute. Îşi aminteşte bătrîna? Oho, cum să nu-şi amintească? N-a vrut luni şi luni de zile să poarte ghetele acelea lucitoare. Cu de-a sila l-au încălţat, cu de-a sila l-au trimis, astfel „gătit” în uliţă, înainte de a le încălţa le-a mai sărutat o dată, saracu’ le-a sărutat!... Acum o roagă să-l ierte. Pleacă, îl aşteaptă Ioină la ceainărie Bătrîna mişcă din cap îngăduitoare. Nu-l reţine. Nu-i mai oferă ca înainte un ceai, un covrig, o haină. Ambulantul pricepe. Nici mă-sa nu mai are ce să-i dea. Mehală are cîţiva gologani în

buzunar. Îi ţinea pentru hanul la care vor trage la noapte. I-a scos repede şi i-a băgat cu de-a sila în mîna femeii. Bătrîna s-a luminat încă o dată la faţă şi i-a spus, veselă, că are să cumpere, repede, mezeluri şi cafea. Nu mai rămîne puţin? Nu, e grăbit! Are să revină cu mai mulţi bani. Are dreptate bătrîna, iarna nu ţine o veşnicie. Palton? Ha! Ha! Ha! N-are nevoie de palton. Uită mă-sa că poartă trei flanele peste căma­şa-i nouă, tare, cum nu s-a mai pomenit cămaşă?... A sărutat-o pe frunte şi a fugit. Cînd a revenit la ceinărie l-a găsit pe Ioina la masă cu doi bărbaţi slabi şi gravi. Apariţia lui Mehală i-a stingherit. Dar Ioină i-a rugat să nu se spe­rie căci ăsta e tovarăşul lui, ambulantul. Le-a vorbit de el. Atunci necu­noscuţii l-au poftit şi pe el pe un scaun...

În timp ce-l aştepta pe Mehală, Ioină observase cum doi bărbaţi priveau, de la altă masă, atenţi, pe clienţii ceainăriei şi pe fiecare nou venit. Priveau clătinau din cap, şi-şi şopteau ceva, cu figurile în­chise. De cîteva ori s-au ridicat, încercînd să-i zîmbească, şi hotarîţi să vină spre dînsul. Dar se reaşezau, intimidaţi de chipul lui aspru. Scena s-a repetat mereu. În cele din urmă, oamenii îl rugară pe Ioină să-i primească la masă. Foarte bine, n-au decît să vie, răspunse Ioină plictisit.

Şi „musafirii” s-au grăbit să se aşeze, Timizi, la început, nici n-au deschis gura.

Ioină aştepta indiferent.

Au comandat altă porţie de ceai. Unul dintre noii sosiţi a oferit ţigări, dintr-o tabacheră imensă. Sorbeau ceaiul, se priveau cu înţeles, îl cîntă­reau cu grijă pe Ioină şi nu scoteau un cuvînt. Îl cam miroase oaspeţii ăştia ciudaţi pe ambulant, gîndea el, dar viaţa îl obişnuise cu multe şi nu se mai ostenea să găsească întîmplărilor vreun tîlc. Se afla în plină dra­mă, fără bani, fără speranţe, vagabond în acest Bu­cureşti al tinereţilor sfîrşite şi al cîntecelor moarte. Mehală avea la azil o mamă; avea ceva prin urmare, hahalera! El, pe nimeni, nimic. Imaginea Lizei îi părea stră­ină. O iubeşte? Un fior îi trecu prin trup, cutremurîndu-l o clipă. Nu se poate iubi cînd n-ai încă un adăpost, o haină pe tine, un gologan în buzunar!... Tovarăşii au murmurat ceva. Să vorbească tare. Nu se poate, trebuie să şoptească, trebuie! Fie! N-au decît să şoptească!.. Unul dintre evrei îl întrebă de unde a sosit aşa plictisit şi dezbrăcat, în iarna care se vesteşte cumplită? A colindat ţara, a vînat norocul prin bîlciuri. Da? se miră omul. Şi acu’ desigur că-i curăţat! Ioină încuviinţă cu capul presu­punerea adevărată a tovarăşului necunoscut. Şi mai aşteaptă pe cineva? Tot pe-un ambulant! E bine, e foarte bine. Şi tot pe şoptite, din ce în ce

mai vătuit, omul îi vorbi ceva la ureche. Celălalt adăugă din cînd în cînd cîte-un cuvînt. Amîndoi şi-au apropiat apoi feţele asudate de Ioină şi au pornit să ofteze şi să-l îmbie. Zîmbeau, îşi mîngîiau barba, îşi frecau frun­tea, şi iar îşi şopteau, şi iar se înveseleau, artificial. Cînd s-a alăturat gru­pului şi Mehală, convorbirea s-a poticnit subit. Ambulantul a mai trecut prin puşcărie. A mai cunoscut el palma grea şi pumnul bolovănos al co­misarilor, al gardienilor, al tuturor agenţilor. Nu, el nu se bagă! Şi nici Ioină. Pentru întîiaşi dată lunganul îşi în­găduie să vorbească în numele tovarăşului său. Şi se aprinde Mehală, şi se pomenesc cei doi cu un vrăj­maş pornit pe harţă. A bătut în masă, furios, şi ceştile s-au ciocnit, cît p-aci să se răstoarne. Auzi? Să-i propună lui Ioină s-ajute la provocarea unui foc! Cum? El să fie unealtă în mîna ăstora?... Blajin şi implorîndu-l necontenit să se po­tolească, unul dintre evrei reluă vorba. N-a priceput bine Mehală afa­cerea. Ei sînt hotărîţi, e adevărat, să dea foc unor depo­zite de mărfuri. Au fost tocmiţi de-un negustor şi au primit tîrgul. Treaba lor, nu? Mehală clătină din cap şi ridică din umeri. Da, treaba lor! Îi priveşte! Facă orice, incendieze, dacă le convine, toată lipscănia, nu-i pasă! „Aşa-i?” îl linişteşte omul. Celălalt repetă şi el cuvîntul şi se face, dintr-o dată, pace între oaspeţii necunoscuţi şi ambulant. Eeei, dacă-i aşa, s-asculte liniştit mai departe. Foc pun ei, oricum. Au nevoie însă de încă un ajutor-două. Oameni care să aşeze nişte burdufi cu vată înmuiată în spirt în diferite locuri. O să le arate ei unde anume Oameni care vor să cîştige un franc. Ei n-au să aibă nici un amestec în toată dandanaua. Aici, la ceainărie, au mirosit pe fiecare şi l-au ni­merit pe Ioină. L-au văzut neras, golaş, amărît cum e cineva la anan­ghie şi s-au hotărît să-l îndemne la treaba asta fără însemnătate. Mai e şi Mehală? Cu atît mai bine. Vor? Atunci au să primească bani, bani cu care să-şi cumpere paltoane, şi mîncare, şi multe altele!... Zîmbi iar cu înţeles. Multe, multe altele!... Nu primesc propunerea? Nu încape nici o supărare! Au să caute alţii, focul tot va izbucni. De ce se înfurie Mehală zadarnic?...

În tot timpul în care necunoscutul şoptea cu vocea dulce deşfăşurîn­du-şi planul incendiului, ambulantul se frămînta în panică. Foc? S-ajute el sau Ioină, sau amîndoi, la o asemenea „trăsnaie”? Să-l înşface, ca atunci, sticleţii, să-l bată şi să-l bage la carceră? Mă-sa e mereu la azil, nici o scăpare nu va mai fi cu putinţă. Bani, bani mulţi dau ăştia? Bani de haine, de haleală, de casă, cine ştie, poate şi de trai? Hm! Ioină ce-o fi gîndit?. Tovarăşul sta cu mîna sub bărbie, nemişcat şi de nepătruns. Dracu ştie ce-o fi sub fruntea lui, încinsă puţin de foame şi de căldura

ceaiului!... Mehală se ridică, deodată, hotărît: „Nu! nu! nu!”

Ioină îl priveşte mirat. Aşa nu-l cunoaşte, aşa nu l-a mai văzut niciodată.

— Nu primim! zbieră ambulantul. Ochii îi sînt injectaţi. Nu primim, Ioină! Aşa-i că nu?

Celălalt răspunde mişcat de altcineva parcă:

Nu, fireşte că nu! Să-i ia dracu, la urma urmei, pe uscaţii ăştia neche­maţi, care vin cu asemenea tîrguri.

Cei doi, alarmaţi de vocea ridicată a ambulantului, voiau să plece. Se ridicară, chemară chelnerul să plătească, căutînd cu spaimă spre uşă.

Mehală a înghiontit pe unul şi a înjurat de mamă şi de tată, în idiş, pe altul. Patronul, de la casă, a sărit, prevăzînd o încăierare, să-i despartă. Dar cei doi au părăsit ceainăria, grăbiţi. Rămaşi iar singuri, nimeni nu încercă să spargă tăcerea. Mehală a refuzat ceaşca de ceai. Nu vrea nimic. Trebuie să se grăbească golanii, se face tîrziu şi nu-l mai prind pe porta­rul de zi la hotelul ,,Frăţia”. Dacă vine celălalt, „schimbul”, nu mai e nimic de făcut, îi aşteaptă o noapte cu o gură de iad, nesfîrşită, în uliţă. Portarul de zi e prietenul şi protectorul vagabonzilor şi-al negustorilor ambulanţi, al fetelor de stradă şi al bătrînilor şchiopi şi chiori, răpuşi de toate bolile şi de toate dezamă­girile, al lipitorilor de afişe de teatru şi al fugiţilor de acasă. Om puţin sucit, portarul. Te înţelegi repede cu el. Te bagă, pe furiş, în cameră, nu te înregistrează, îţi înlesneşte fuga, la nevoie, şi primeşte, pentru serviciile astea, cît îi dai. Adesea vinde ţigări ieftine şi pe credit curvelor şi peştilor, cerşetorilor şi nebunilor, şi nu se încruntă dacă pierde un gologan la barbut, cu toate că-şi cam dă seama că e luat la ,,sigur”. Pungaşii de buzunare, urmăriţi de poliţie, şi vînzătorii de prăvălie, care s-au „încurcat” cu vreo „partidă de ghe­te” găsesc la dînsul întotdeauna refugiu. Nu-şi vinde protejaţii niciodată!

Mergînd în bătaia vîntului de gheaţă, Mehală găsi prilejul potri­vit să-l descoasă pe Ioină asupra aventurii. Cine sînt ticăloşii care au vrut să-l bage „mesa”? Cum s-au încumetat să-i facă asemenea pro­puneri? El, unul, s-a săturat de puşcărie... Ioină îi lămuri. Sînt doi incendiatori de meserie, care au nevoie de „ajutoare”. Au fost şi ei tocmiţi, desigur, de-un negustor, gras asigurat la societăţile nemţeşti sau englezeşti, să dea foc depozitului de mărfuri. Primesc o sumă fixă din care dau ceva şi aju­toarelor. O să găsească, să n-aibă grijă Me­hală, printre înfometaţii carti­erului destui care să le primească oferta. Mehală ascultă şi scuipă. Foarte bine! Să găsească. El nu se bagă. Şi bine a făcut că i-a repezit, aşa-i? Sau poate-i pare rău lui Ioină că n-a primit? Ochii tovarăşului luciră puţin şi

Mehală se înfricoşă. De cîteva ori i-a văzut lucind aşa! Ciudată privire. Dar Ioină îl încre­dinţează, ridicînd plictisit din umeri, că nu-i pare rău de loc, dar absolut de loc, de eşuarea tîrgului. Nici lui nu-i plac complica­ţiile.

...Au găsit, la hotel, pe portarul de zi. Omul şi-a dus arătătorul la tîmplă încurcat. D-abia fusese ocărit de patron pentru că îngădu­ise unui moşneag aproape muribund să părăsească odaia neplătită spre a trece pe un pat de spital, undeva. N-avea ce să-i reţină, susţinea el. Bătrînul avea o’ zdreanţă pe el şi un inel, singura-i avere, în degetu-i gros. Patronul ar fi dorit să-i oprească inelul în chip de despăgubire pentru chiria neplătită de muribund... Acum au sosit şi ambulanţii!... În fine, îi primeşte pînă mîine. În zori să facă bine băieţii să plece. Ioină a asigurat pe portar că a doua zi, chiar a doua zi, vor avea bani. Mai au puţină marfă. Vor colinda berăriile. Cine ştie, poate că merge!... Portarul, obişnuit cu asemenea făgăduieli, a consimţit, sceptic, şi le-a arătat odaia. S-a reîntors apoi 1a birou, unde continuă să examineze, înduioşat, fotografia celor trei copii ai săi, în cămaşă sportivă toţi şi cu privirea vioaie. Ei nu vor sluji la hotel şi nu vor suferi supărările patronului şi ocări, şi, cîteodată, chiar bătăi de la pasageri beţivi şi cîrcotaşi. Vor fi oameni liberi ei, negustori sau doctori, şi vor locui în alt cartier, poate în Lipscani, se vor însura cu fete bogate şi vor trăi ca în fotografia dinainte-i: veseli, semeţi, stăpîni.

...A doua zi, o dată cu ivirea zorilor, Mehală coborî din pat, dete fuga cu geamantanaşul lui sărac la „Pisica blîndă”, amanetă marfa pe cîţiva lei şi închirie în fundul hanului lui Druţă o odăiţă „mobilată”. Patul, masa şi scaunele alcătuiau interiorul camerei.

Ioină cunoştea hanul. A răsuflat, mulţumit, cînd s-a întins, în aceeaşi noapte, în patul sărac. Mehală lucra noaptea, cutreierînd res­taurantele, berăriile şi cabareturile şi se înapoia dimineaţa, cînd găsea patul liber. Gîndul la tovarăşul său degerat şi încovoiat de griji îl întristă însă repede. I se părea odihna nemeritată. Dar oboselile depozi­tate în trup îl doborîră. Adormi adînc...

Hanul lui Druţă adăpostea lumea ştiută a mahalalei, închinată atot­puterniciei lui Micu Braun. Femei scheletice, care din lună-n lună se înfă­ţişează lemnarului ca să-l roage să le scadă chiria şi sînt luate la goană de slugi; meseriaşi cu clientelă rară şi zgîrcită; ambulanţi ca Mehală; actori fără angajament de-ai teatrului evreiesc, care dau, cînd izbutesc, o „reprezentaţie”, de pe urma căreia trăiesc o săptămînă; prăvăliaşi mizeri, croitori, văcsuitori de ghete şi hamali.

Alăturea de odaia lui Ioină locuia una din aceste familii de actori. Bărbatul împlinise cincizeci de ani, dar se sprijinea în baston şi tuşea, şi nu te putea privi cu ochii deschişi niciodată. Lumina îl stingherea, întu­nericul de asemenea. Jucase, cu ani în urmă, roluri grase, cum le numea el. Răcise, zăcuse luni de zile în pat şi cînd reveni în lume părea umbra bărbatului de altădată. Îl chinuiau, mai ales, ochii. Avusese cîndva o faţă severă, persoana lui simplă, în timpul zilei, intra, o data cu hlamida pres­tigioasă a piesei, în carnea marilor domnitori şi conducători de regate, dar vremea i-a schimbat şi capul, şi neliniştea dintr-însul. Nu mai găsea nicăieri, nici aici, nici în provincie, un loc. Ac­torul înjgheba cîte o trupă ilară din rîndaşi şi ucenici de tîmplarie, din modiste plictisite şi visătoare şi divorţate înfometate, şi oferea calicimii o „reprezentaţie de gală” într-o sală de cartier. Publicul rîdea cînd nu se cuvenea. Moartea actorului care zbiera gros, făcînd sforţări nereuşite să transmită spectatorilor durerea-i proprie, era întîmpinată cu strigăte ironice de „bravo!” şi zîmbete. La cea mai sfîşietoare me­lodramă, sala se amuza. Actriţele improvizate nu-şi ştiau rolul, intrau stîngaci şi greşit în scenă, se încurcau, hohoteau cu mîna la gură ca slujnicele şi fugeau, ruşinate, între culise, de unde se auzeau pîn’ la galerie ţipetele lor indignate şi certurile cu „directorul” desperat.

După o săptămînă sau după un an, cînd actorul intra iar în ate­lierul cizmarului să-i ofere două locuri la altă reprezentaţie de gală, întîmpina greutăţi, chiar vorbe grele. Piesă de teatru a fost aia? Actori ăia? La asemenea porcării nu mai merge nimeni! Omui pleca, trist şi bolnav, peste drum la cîrciumă, să bea un rachiu pe datorie şi să se învioreze. Revenea la cizmar umilit, dar cu obrazul ceva mai aprins. Să-i cumpere măcar un bilet, de încurajare, căci are să se dis­treze, de astă dată, şi-a schimbat trupa... Acasă îl aştepta o femeie spoită şi diformă, care pe vremuri cîntase la un restaurant de noapte din Iaşi, şi patru copii, trei fete şi un băiat. Femeia încercase şi ea să-l ajute, interpretînd odată un rol de regină nefericită, într-o piesa oarecare. Dar, în focul jocului, făcu un pas alăturea şi căzu de pe scenă, în sală, peste spectatori. Îşi rupsese un picior, fusese dusă pe targă acasă şi de-atunci mai mult boleşte decît umblă. Stă tot timpul sub plapumă, pudrată şi vopsită, cu oglinda de mînă alăturea, în care îşi priveşte mereu figura-i brăzdată de cute şi prematur îmbătrînită. Nu e în stare să înfrunte neastîmpărul şi obrăznicia copiilor, mai ales a fetelor, care îşi fac de cap. Sînt mărunţi şi necopţi, între şase şi treisprezece ani, dar zănatici şi porniţi pe rele. Băiatul e mai potolit. Bate cuie în pămîntul acoperit cu o rogojină. E singura odăiţă din han fără pardosea de scînduri. Priveşte puţin în curte şi se reapucă de lucru, con­centrat şi grav. Cu toate că mănîncă rar, e bine legat şi chiar gras. Fetele sînt uscate şi flămînde. Fosta actriţă uită că nu le-a dat o farfurie de supă sau un ceai şi trimite, din puţinii bani care-i rămîn ascunşi sub pernă, după cremă şi pudră. Se vrea tînără şi cuceritoare. E convinsă că ar putea juca dacă i-ar trece durerea şi ar dobîndi pu­ţină încredere în steaua ei. Cînd are prilej, împrumută de la cîrciumar o sticluţă de rachiu şi o goleşte la repezeală, de frica fetelor şi a băr­batului. Sticluţa o umple repede cu gaz şi o piteşte sub pat Atunci e veselă şi cîntă. Are o voce îngroşată de femeie trăită, care sugerează multe şi excită senzualismul vecinilor.

Fata cea mai mare, un copil de treisprezece ani, e o filozoafă. E străveziu obrazul e subţire rochiţa pe care o poartă de ani de zile. Stă gînditoare, cu coatele pe masă, şi zîmbeşte, ca în vis, universului ei personal. E frig în odăiţă şi degetele mîinii mici sînt îngheţate. Din cînd în cînd îşi suflă aburul din gură în pumni, încălzindu-i. Mîndră, nepăsă­toare, fetiţa monologhează cu voce tare: „Viaţa este ca o floare; azi te îmbată parfumul petalelor ei, mîine totul e veşted”. Ignorantă, arţăgoasă, înăcrită de lipsuri şi de oboseli, filozoafa are şi răfuieli cu vrăjmaşii în­chipuiţi: „Intriganţii — strigă ea — se socotesc tari! Ce idee! Porcii nu-şi dau niciodată seama că se zvîrcolesc în gunoi, aşa graşi cum sînt; „Moar­tea este somnul pe care îl dorim, dar de care ni-e teamă!”; „Moartea! Moartea!”

Cîteodată, fetiţa, pierdută, rătăcită în labirintul propriilor ei gînduri, îşi ţipă revolta cu atîta furie, încît obrăjorii ei se înroşesc şi tuşea o îneacă. O tuse primejdioasă, de care se sperie actorul. Fetiţa tace, sugru­mată, şi-şi culcă, zdrobită, capul pe masă. O căldură care-i place, în afurisita asta de iarnă, îi copleşeşte trupul şi ar vrea s-adoarmă pînă la schimbarea fiinţei ei minuscule într-o domnişoară trupeşă şi gătită. A văzut ea o asemenea arătare mătăsoasă şi înmiresmată în oraş, într-o seară de vară, cînd a dus-o tat-su la cofetărie. E mult de-atunci. În timpul verii te poţi încumeta să ieşi oricum, chiar dezbrăcată. Dar iarna degeri, cum a degerat altă fetiţă din mahala, uitată de părinţi în podul cu rufe. E adevărat că fetiţa era a spalătoresei care se îm­băta des, şi era mică, mică, d-abia de trei palme. Gîndul că ar putea dormi ani de zile în şir o amuză şi o fericeşte.

Cealaltă are unsprezece ani şi e hotîrîtă să devină actriţă. Suferă rău de frig, dar declamă, mîndră şi îndărătnică. Uită sau reţine greşit versu­rile. Neputîndu-se bizui pe memorie, fetiţa născoceşte ea tot felul de tira­de. „... Nu! Pentru nimic, doamne, n-aş suferi pedeapsa! Şi întrebuinţează toate cuvintele auzite în atelierul de mode al surorilor Korn, nişte aristo­crate scăpătate, unde a ucenicit un timp. Surorile Korn erau abonate la o „Bibliotecă populară” şi aveau în mare stimă pe actorii şi actriţele Teatru­lui Naţional. Nu scăpau nici un spectacol şi adesea, în certurile cu noul proprietar al hanului, îi zvîrleau cuvinte din piesele ascultate. Domnul Micu Braun, care nu pricepea bine lim­bajul pompos al acestor chiriaşe ciudate, rămînea în prag, nedumerit, neştiind bine dacă trebuie să se su­pere sau să se mîndrească. El putea atribui replicelor umflate ale surorilor Korn un înţeles insultător sau unul măgulitor pentru persoana lui impor­tan­tă. Neputîndu-se hotărî asupra unei atitudini potrivite cu împrejurarea, pleca grăbit. „O,cerule! O, soare! O, viaţă!”, declama fetiţa, torturată de dureri, ridicînd din umeri plictisită, şi murmurînd ceva răguşit. S-o lase dracului în pace! N-are timp s-asculte fleacuri şi nici n-o interesează! Furioasă şi răz­boinică, fetiţa îi întoarce spatele, ridicîndu-şi rochia: „S-o pupe!” ţipa dînsa şi izbucnea în hohote de plîns. Îi era foame, îi era frig, îi era lehamite de cocioaba în care-şi ameţea dorinţele... A treia fetiţă se plimba prin odăiţă, cu aer măreţ de cucoană. Se prefăcea, întocmai ca su­rorile Korn, că discută cu altă mărime despre modă şi petreceri. Vor­bea din vîrful limbii, se înclina, cu eleganţă, şi afecta o atitudine bla­zată. Tîrziu se aşeza la masă şi mînca din scrumbia tăiată în felii pen­tru toată familia, cu gesturi calculate de femeie nobilă. Purtarea ei stîrnea rîsul celorlalţi.

— Contesă! zbiera filozoafa. Viaţa este altceva... e ceva... ceva...

— Isprăveşte! i-o tăia, teatral, actriţa.

— Off, off, off! se văietă femeia, ţintuită în pat.

Zilnic se certau şi se băteau. Filozoafa se alegea, adesea, cu vînătăi pe faţă şi pe braţe. Actorul, îndemnat de nevastă să potolească vietă­ţile agi­tate, nu ştia pe cine să lovească mai întîi. Toţi copiii erau în­gheţaţi, flămînzi şi şubrezi. Nu îndrăznea să-i bată. Îi venea, mai curînd, să-i mîn­gîie. Dar se temea de privirea injectată de mînie a femeii din pat, despe­rată. Atunci se prefăcea că-i bate. Cu spatele la nevastă-sa ridica mîna, clipind şiret din ochi către copii, şi-o lăsa moale pe faţa lor veşnic verde de frig. Fetele rîdeau şi drama reîncepea. De astă dată femeia trebuie potolită. Actorul îi săruta mîna şi-o încredinţa că la vară o să joace la Jigniţa într-o „companie de operetă”. Atunci bolnava se liniştea. Gîndul că vor avea „angajament” o înviora. Ar fi în stare să sară din pat şi să danseze ca în anii dintîi ai dragostei lor, provinciale. Îi iartă toate. Ştie că n-a bătut fetiţa obraznică. Ştie că n-are inimă s-o atingă măcar mai tare pe obrajii supţi şi străvezii. Nu-i nimic. Nici nu trebuie bătute, la urma urmei, fetiţele. Ce-au fă­cut? S-au jucat! Una filozofează şi nu stin­ghereşte pe nimeni. Alta declamă, întocmai ca dînsa cînd se voia neapărat

aplaudată şi iubită. A treia îşi închipuie că-i bogată. Ei şi? Face rău cuiva ideea asta a fetiţei? Ea îl mîngîie pe bărbat şi-i mulţumeşte pentru înţe­lepciunea lui neîntrecută. Bine face că simulează revolta împotriva copii­lor, de cîte ori i se năzare ei; e şi ea amărîtă şi şubredă; piciorul o doare mereu... Femeia îşi încruntă privirea. Şi actorul e prăpădit; cu ochii lui, pe jumătate închişi, nu poate privi lumea; are să joace, oare, în­tr-adevăr, vara?...

Alăturea de actori locuia o femeie scundă şi de o corpolenţă res­pingă­toare. Cîntărea chiriaşa asta o sută cincizeci de kilograme, pre­tindeau ve­cinele. Avea un obraz de lapte, cam spălăcit, şi o gură largă, oferind, cînd rîdea, spectacolul trist al unei danturi stricate. Pe vremuri cîntase la varieteu, în centru. Atunci locuia în două odăi ale hotelului „Palace” din bulevard şi avea şi-o bătrînă pe lîngă dînsa care o îngrijea, îi călca pija­malele şi-i făcea drumuri în oraş. Picase, cu alt trup şi cu dantura intactă în Bucureşti, tocmai de la Viena. Învăţase în şcoli nobile, acolo, ştia să cînte la pian şi nu lipsea de la nici un concert de muzică grea. Avusese bani, economisiţi încă de-acasă. La va­rieteu a cunoscut bărbaţi bogaţi şi aprinşi. Nopţile pe care le dăruia unuia şi altuia îi sporeau depunerile bancare. Părea mai elegantă şi mai calmă decît toate prietenele ei. Au venit însă ani grei. A venit războiul şi mizeria; s-a înapoiat la Viena, unde a găsit cu greu bu­cata de pîine cu unt şi cafeaua cu caimac. Străină în propria-i casă, şi-a luat într-o zi geamantanul şi a revenit în Bucureşti. La varieteu, locurile au fost ocupate de altele. Fete zvelte şi proaspete, culese de pe uliţele oraşului, fete tinere, mai ales, şi nepăsătoare s-au ivit pe neaş­teptate pe scenă, la mesele clienţilor şi în garsonierele lor aeri­site... Nici vocea n-o mai ajuta. Dinţii se cariau, neîngrijiţi, şi cădeau. Mînca mult şi prost şi se îngrăşa. Întîrzia, pe canapea, într-o necurmată controversă cu ea însăşi. Viena murise, o dată cu războiul şi cu puţi­nele ei rubedenii sărace şi obosite. Murise pentru dînsa şi Bucureştii de ieri, cu moşieri generoşi şi cu tineri stilaţi care ştiau să-i ofere bani de aur şi zîmbete. Cu unul a trăit chiar un an-doi... pînă a venit războiul! Nu mai avea cameră la hotel, nici îngrijitoare, nici economii la bancă. S-a mutat pe Rahovei, la o ghicitoare în cafea. Apartament simplu, mic-burghez. Nu mai cînta la cabaretul de clasa întîi. Se angajase la domnu’ Weiss, patronul „Cameliei” din Calea Griviţei, un varieteu drag pro­vincialilor graşi şi clienţilor de-o noapte ai hotelurilor de lîngă gară, hotărîţi să se depraveze patru ceasuri la şantan cu o femeie, cu o femeie de Bucureşti. Vieneza se închipuia perversă şi fatală, şi măcelarii Craiovei, şi geamba­şii Tecuciului, şi morarii Botoşanilor erau satisfăcuţi. Povesteau a doua zi

acasă despre noaptea consumată la „Camelia” cu femeia de-o sută cinci­zeci de kilograme, femeia „fatala” a metropolei!... Apoi a îmbătrînit, dinţii i-au căzut, bărbaţii începeau s-o ocolească. S-a mutat pe strada Bradului, într-o singură odăiţă mobilată. Anii au gonit-o în uliţă să facă rar cîte-un client. Ieşea noaptea, fardată, mistificînd ochiul nesigur al beţivilor localurilor de petrecere mizere, primea oricît, numai să aibă a doua zi un ceai şi-o pîine. Se împrietenise cu Lola, care o păzea de „pro­tectori” brutali şi cu mîna gata să lovească. Acum s-a mutat în hanul lui Druţă, sfîrşită de tona speranţelor năruite. Rar, de tot se înviora femeia, cînd nimerea la dînsa cîte-un chipeş băiat, blond şi tăcut, lucrător austriac de la o fabrică din apropiere. Atunci, cochetă, cu tot balastul kilogramelor ei de osînză, femeia se ismenea: „Ich bin auch eine Wienerin!... Eine Wienerin!... ¹ Şi îşi mişca, ştrengăriţă tomnatică, ştirbă şi neconvinsă, tru­pu-i imens... De cele mai multe ori însă bărbaţii trec rar pragul odăiţei parfumate. Îşi zîmbesc cînd o văd şi-şi fac semne cu mîinile şi cu ochii. Celelalte fete îi dau porecle ruşinoase şi sînt crude cu micile ei nenorociri diurne.

...În acelaşi rînd cu odăiţa ei locuieşte un fost profesor de inter­nat împreună cu soţia şi cu doi copii. Toată ziua, bărbatul scund, cu faţa opă­rită de alergătură, cutreieră oraşul. N-are slujbă de cîţiva ani. A fost cîndva un personaj în tîrgul lui provincial. „Am trăit bine”, pre­tinde ne­vastă-sa, care vorbeşte îngrijit şi se înfăţişează curată în îmbră­cămintea ei săracă şi veche. Dar s-a întîmplat o nenorocire... Femeia nu vrea nici să-şi amintească de ea!... De-atunci, de cînd au fost alun­gaţi din tîrg, profesorul cutreieră cafenelele şi oboarele, întocmeşte, cu caligrafia lui frumoasă, petiţii sătenilor şi nevoiaşilor care au treburi pe la ministere; străbate, cu aer grăbit, lungile şi întunecatele cori­doare ale tribunalului, adulmecînd, ca un cîine, vînatul, împricinaţi fără avocaţi şi se întoarce seara, de la bodegă, obosit şi dezamăgit. Faţă de nevastă însă se arată vesel şi plin de nădejdi. Are „în vedere” un post; i s-a „făgăduit” o func­ţie la primărie; mîine, într-o săptămînă cel mai tîrziu, încasează „comisio­nul” ce i se cuvine din vînzarea unei case de „raport”; are s-aibă curînd-curînd bani buluc. Îşi freacă mîinile, mimînd o falsă bună dispoziţie.

Între prieteni, la bodegă, îşi ţipă desperarea. Acolo redevine natu­ral şi doborît de tristeţe.

Ieşind la closet, cu unul dintre băutori, mărturisi:

— Mă deschei greu!... Nici izmene n-am!... Port chiloţii nevesti-mi!

Şi în ochi îi tremură un început de revoltă. Asigură apoi pe prie­tenii care-i oferă un pahar de vin ca are o femeie cultă şi simţită; că e un păcătos şi că numai din vina lui au ajuns în mizerie; ea ar vrea să-şi zboare creierii, dar n-are curaj.

— E adevărat că ai violat o elevă? îl iscodeşte cineva.

Profesorul înclină capul afirmativ. E adevărat. A violat-o şi n-a spus nimănui. Nici fata nu l-a pîrît. Dar avea copila o soră mai mare, isteaţă şi rea. Ea l-a reclamat. Proces, scoatere din şcoală, fuga din tîrg. Nevastă-sa l-a iertat. Ce să fi făcut? N-avea nici o rubedenie, nici avere, nici un spri­jin. Trupeşă, frumoasă,. îndrăzneaţă nu era. L-a urmat la Bucureşti, în hanul lui Druţă şi-a uitat, voit, totul...

...Ioină fu trezit de ţipete şi plînsete. Coborî repede din pat şi ieşi în curte. Toţi chiriaşii se aflau adunaţi în fundul hanului, lîngă grajdul care adăpostea caii lui Micu Braun. Alergă fără să-şi dea seama de ce spre locul de unde se auzeau zgomotele. În mijlocul mulţimii, actorul, nevas­tă-sa, care d-abia se ţinea pe picioare, rezemată într-o cîrjă, şi cei patru copii. Băiatul, liniştit şi gras, bătea cuie imaginare în pămînt, ne­păsător. Fetele aveau ochii înroşiţi. Plînseseră şi zbieraseră şi ele întoc­mai ca fe­meia sulemenită şi despletită. Actorul îşi recăpătase vocea, ţipînd şi el, în neştire, şi străduindu-se zadarnic să privească în lumina dimineţii feţele vecinilor. Lîngă familia actorului, un domn mărunt şi sever, un gardian şi-un găligan cu-o servietă. În spatele lor şi dominîndu-i prin statură şi prin voce, proprietarul hanului Micu Braun, care poruncise evacuarea ,,calicilor”. Pe nesimţite, oamenii legii şi hamalii lemnarului au scos puţi­nele boarfe ale familiei actorului în curte. La început, toate au mers stru­nă. Actorul îşi frîngea mîinile, zîmbea, mişca greoi ochii lui pe jumătate închişi, se plimba cu paşi mici şi iuţi prin odaie şi se ruga de proprietar să-l mai îngăduie. Nevastă-sa, pudrată, întîrziase afară, neştiind nimic. Copiii doar începură să plîngă, vătuit, aproape fără lacrimi. Cînd nevasta actorului, revenită acasă, a aflat ce se întîmplă, a dat un ţipăt ascuţit. Apoi a zvîrlit asupra lui Micu Braun un val de blesteme. Şi-a smuls părul din cap, continuînd mereu să ţipe.

Între timp, oamenii au scos afară, lîngă grajd, mobilele. Paturi su­brede, mese mici de brad, scaune, cîteva vase de bucătărie, o păpuşă... Femeia, plîngînd şi zbierînd, urmărea cu ochii fiecare obiect care ieşea din casă, dus de mîinile grele ale hamalilor. Au fugit, apoi, cu toţii afară după ele. În fruntea familiei, actriţa, care-şi striga zgomotos du­rerile, chemînd în ajutor vecinii. Se adunase toată lumea hanului. Dom­nul Micu Braun încerca să-şi facă drum spre stradă.

— Ce ne facem? Ce ne faceeem? striga, în urma lui femeia. Ne laşi pe drumuri, ticalosule, hoţule, banditule!

Întorcînd capul să-i răspundă ceva, lemnarul dădu cu ochii de Ioină. Ochii ambulantului ardeau. Instinctiv, Micu Braun făcu un pas înapoi, speriat. Ioină îl privea stăruitor, mut şi crunt.

— Ce... ce... ce cauţi aci! izbuti să articuleze proprietarul căutînd cu privirea apărare din partea oamenilor legii.

Ioină nu-i răspunse. Îi privea mereu, aprins, stăruitor, fără cuvînt.

— Ce cauţi aici? N-auzi?

Şi întorcîndu-se către vccini:

— Ce vrea ăsta? De unde vine aici?

— Şade aici! i se şopti.

— Aici? Aici? repeta Micu Braun sufocat.

— Aici, la Mehală! preciză aceeaşi voce.

— Să nu te rabde pamîntu’! continuă să-l blesteme femeia. Să te mă­nînce viermii de viu! Şi bubele negre, Dumnezeule care toate le vezi!... Să mori ca un cîine, în stradă, mizerabile!

Proprietarul auzea vocea si plînsul actriţei, dar nu izbutea să scape din plasa privirii lui Ioină. „S-a urîţit nebunu’“, gîndea Micu Braun şi un fior îi trecu de-a lungul spinării. Exact aşa i se întîmplase şi cu Bursuc, la nunta de argint! Ar putea să-l lovească drept între ochi pe Ioină, ca pe Bursuc, atunci. Dar hanul e în jurul lui, vrăjmaş. Lăsă, printr-o sforţare a voinţii, capul în jos şi făcu un pas spre stradă. În mers se interesă:

— S-a evacuat totul?

Omul cu servieta se înclină şi şopti:

— Totul. Am oprit gramofonul... Ca despăgubire pentru chirie. Cum ne-aţi spus!

Întorcînd capul, înainte de a se urca în maşină, Micu observă iar ochii lui Ioină, urmărindu-l. „Ambulantul” se afla iar înainte-i mut şi îndîrjit.

— Să zbori d-aici, auzi mă? îl repezi el furios. Să zbori!

Tot hanul s-a îmbulzit în jurul maşinii.

Actorul, închizînd şi deschizînd trudnic ochii, se apleca mereu spre băieţaşul care sosise liniştit, cu o grămadă de cuie imaginare, să-şi con­tinue jocul în uliţă. Îl ştergea de praf şi-i mîngîia obrajii.

— Tată — vorbi copilul azi n-avem ceai?

— Avem! Avem! îl linişti actorul, frîngîndu-şi mîinile şi zîmbind lui Micu Braun, crezînd că pînă la urmă îl înduplecă, totuşi, să-i lase în casă.

— N-avem unde merge, domnu’ Micu! Zău! spunea el. Sîntem evrei, ce Dumnezeu!

— Să nu te rabde pămîntu’! reluă femeia.

— Iertaţi-o! şoptea actorul. E bolnavă şi necăjită, şi-i frig!...

Micu Braun ridică din umeri. „Sîntem evrei”, ei şi? Dacă-i lasă aşa, mîine nici un calic nu mai plăteşte. Unde o să ajungem? Şi făcu, la repe­zeală, o socoteală a veniturilor. Se încruntă. E foarte blajin încă — îşi spuse — că nu sporeşte chiria, Acu’ toată lumea are bani. Şi salahorii cîştigă bine. El cînd a avut nevoie de cîţiva oameni, la moară, a trebuit să-i plătească boiereşte. Şi, apoi, actorul ăsta e păgubos, nevastă-sa e o zvăpăiată, nenorociţii o să-i strice şi pe ceilalţi. Bine că se isprăveşte aşa. Nu-i pasă de nimeni.

Fata cea mare a actorului tremura cîteva vorbe în gura-i uscată. Filo­zofa asupra „răutăţii”. Cealaltă, actriţa, îşi imita mama, blestemîndu-l pe Micu Braun cu dicţiune şi cu foc. Numai a treia, „nobila” familiei, tăcea cu capul în piept, ruşinată. Toată grozăvia apăsa, aşa îşi închipuia, pe umerii ei. Ehe, de mult trebuia să fugă de-acasă, în alt cartier, să intre undeva la o croitorie, să se înţolească şi s-o gă­sească tînărul milionar în toaleta cea mai scumpă.

Domnu’ Micu — vorbi încet actorul, dar tot hanul îl auzea domnu’ Micu, n-avem o leţcaie în toată casă.

Pronunţînd cuvintele „în toată casa”, privea trist spre boarfele zvîrlite în curte.

— N-avem, crede-mă! Uite... eu mi-am amanetat ieri şi ochelarii!

Apoi hotărît:

— Dar după reprezentaţie plătesc pîn’la centimă! Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Micu Braun asculta, fără să înţeleagă nimic, cu gîndul la Ioină, de care se temea. Pe Bursuc l-a bătut. Era în casa lui, la masa lui... Bursuc nu era, la urma-urmei, prea primejdios. Avea şi el în spate atîtea! Dar aici, în han, toţi calicii îi sînt duşmani. Şi ochii lui Ioină ard. Cum dracu’ s-a nimerit să-i închirieze odăiţa lui Mehală fără a-l întreba nimic? De l-ar fi întrebat, lunganul i-ar fi spus că-l adăposteşte şi pe nebun!

— Ce-i aici? Ce-i aici? se auzi o voce răguşită şi Mehală se ivi nedor­mit şi ameţit.

Cineva îl lămuri, arătînd spre „mobilierul” actorului.

Mehală se apropie de Ioină. Îi văzu privirea şi se înfricoşă. Ciudat, iar se uita aşa! Trecu repede la actor, îi spuse o vorbă şi apoi salută pe pro­prietar:

— Domnu’ Micu, pe mama aţi evacuat-o. N-am putut face nimic. Eram plecat.

— Plecat! făcu dispreţuitor proprietarul. Plecat! Erai la puşcărie.

Oamenii legii îşi zîmbiră cu înţeles.

— Da, e adevărat. Da’ acu’ sînt aici... vă garantez eu!

Micu Braun rîse gros, în hohote scurte.

— Garantezi tu! Şi pentru tine, Ioină! Aşa-i?

Vorbea fără să privească pe nimeni. Se temea de ochii nebunului.

— Aţi putea fi mai îngăduitor! răsună, deodată, vocea uneia din surorile Korn. Sînteţi doar preşedintele „Fericirii universale”, nu?

Toată lumea o privi. Ce frumoasă voce, ce cuvinte frumoase!

— Dumneata te rog să nu te amesteci! răspunse Micu.

Calicii murmurară, supăraţi, ceva împotriva proprietarului.

— De ce’ să nu se amestece? vorbi fostul profesor, zguduit de un sentiment de milă pentru actor.

— Tu eşti, mă, care îndrăzneşti? îl repezi Micu.

Profesorul era şi el în întîrziere cu chiria, ameninţat s-aibă soarta actorului.

— Dacă-i aşa... atunci mîine... nu, poimîine, te execut!

— Dar pe mine nu mă execuţi! sări vieneză furioasă şi carnea îi tre­mura pe trup. Plătesc chiria pe trei luni înainte.

— Cu dumneata n-am nimic! o încredinţă Micu.

— Cred şi eu! Dar p-ăştia de ce nu-i laşi încă o săptămînă? Au o reprezentaţie! Cîştigă, nu te teme!

Micu n-o mai asculta de mult. Vorbi ceva cu hamalii şi cu gar­dianul, care aprobau mereu pe proprietar, înclinînd capul.

— Ioină! zbieră deodată Mehală. Îi vezi?

Şi arătă spre doi inşi tăcuţi care se aflau lîngă maşina lui Braun, aşteptîndu-l. Sosiseră în timpul scandalului şi se strecuraseră, prin mul­ţime, pînă la automobil.

— Da! şopti Ioină. Ei sînt!

Erau cei doi din ceainărie, care l-au rugat să-i ajute la „aranjarea” focului.

— Îl aşteaptă pe Micu! mai spuse ambulantul. Apoi izbucni : Dom’le Micule, te ştim noi acu’. Să pui foc eşti în stare, dar o fapta bună...

Nu putu termina. Micu Braun, dintr-un pas, sări în beregata lui Mehală. Îl lovi greu, peste ochi. Cînd voi să ridice iar mîna, şi-o simţi strînsă ca într-un cerc de fier.

— Bestie! auzi el în ureche vocea lui Ioină. Ştim totul.

Gardianul şi hamalii îl scoaseră din mîna ambulantului. Mehală, ţinînd mîna streaşină la ochi, răcnea:

— Nu-i convine! Incendiatorul! Uite, ăştia sînt oamenii lui!

Şi cu pumnul arăta spre maşină. Lumea privi, dar nu pricepu nimic. Cei doi dispăruseră fără urme.

— Au plecat, Mehală, au fugit! vorbi Ioină.

Şi către chiriaşii hanului:

— Mehală a văzut aici doi simbriaşi ai lui Micu Braun care-i aran­jează, de cîte ori e nevoie, cîte-un foc!...

Proprietarul tremura, palid, şi încerca să se îndrepte spre ambulant. Dar alt gînd îl reţinea.

— Să plecăm, dom’lor! se adresă el însoţitorilor şi se urcă în maşină.

Un copil fluieră. Alţii îl imitară. Cineva strigă: „Huooo!” Ne­vasta actorului ţipa:

— Cu targa să te aducă acasă. Doamne Dumnezeule, care toate le vezi.

Maşina porni.

Actorul rămase, cu ochii lui nesiguri, în gura hanului, urmărind automobilul. Vîntul îl izbea drept în obraji. Începuse o ploaie măruntă. Fetiţele s-au înghesuit sub o streaşină, undeva. Vecinii reintrară în casă grăbiţi. Bărbaţii îşi strigau copiii ca să nu rămînă afară, să ră­cească. Fe­meile după ei, îi prindeau şi-i aduceau, cu de-a sila, în că­măruţele neîn­călzite. Profesorul spuse că Micu Braun nu mai are drep­tul să rămînă pre­şedinte al societăţii „Fericirea universală”. Şi el e membru acolo, şi el are cuvînt! Îl asigură pe actor, se jură chiar, că va porni împotriva lemnarului chiar de azi. Are să-l caute şi pe Bursuc, despre care se spun multe şi care, la rîndu-i ştie multe. Bursuc nu-l în­ghite pe Micu Braun. Au fost, în tinereţile lor zvăpăiate, prin America, dracu ştie pe unde. Au făcut de toate acolo: hoţii, spargeri, codoşlîc... El are să cheme lumea la o adunare şi are să-i spună, fără frică, ade­vărul. Vorbind, profesorul se înflăcără. Nevastă-sa îi şopti ceva la ureche. Omul ridică gulerul paltonului peticit şi se retrase, ameninţînd cu pumnii pe vrăşmaş. Vieneza îl aproba. Încercase şi ea s-o potolească pe chiriaşa evacuată, dar nu ştia ce anume ar putea să-i spună. Sînt goniţi în stradă; n-au bani; iarna e în toi; ce cuvinte să scornească într-o asemenea împrejurare?

Plecă şi ea, pe tăcute, cu paşii mici, în casă. Le-ar fi dăruit ceva bani, dar n-avea decît francul cuvenit brutarului.

Nevasta actorului, blestemînd mereu, răguşise de-a binelea. Vorbele ieşeau albe, neînţelese, vătuite, din gura ei. Se plimba, agitată, de la copii la boarfe, de la bărbat la odăiţa lor închisă şi păzită de oamenii proprie­tarului. Privea înăuntru cu ură şi cu o părere de rău nelămurită. Vedeau pe fereastră gramofonul oprit acolo ca zălog de proprietar, şi se încrunta,

şi se înverşuna şi mai rău împotriva tuturor. Ploaia îi udase şalul şi frigul o făcuse să tremure uşor. Zvîrli pe dînsa încă o zdreanţă, la repezeală, căută, apoi, ceva printre lucruri, şi-şi trecu batista peste obraji. Faţa ei apărea mai albă sub pudră. Actorul acoperi patul, per­nele şi masa cu saci. Muncea metodic, convins că apa ploii nu va pă­trunde adînc în mobile. Se temea de zăpadă. Ştia că zăpada nu cruţă nimic şi-şi face drum prin saci, prin muşama, prin orice. Grăjdarul îi împrumutase pături grele cu care să-şi acopere boarfele. El mulţumi omului, zîmbindu-i cald. Bun suflet, grăjdarul ăsta, mai ales cînd nu-i beat. Grăjdarul, o namilă de ţăran trăit la oraş, n-avea familie, n-avea ţiitoare, n-avea prieten. Îşi ducea viaţa printre cai, numai printre caii Cînd venea de la cîrciumă să-şi vadă animalele, lovea tot ce întîlnea în cale: cutii de sardele, crătiţi vechi, rufe spînzurate pe frînghii, puş­tanii mărunţi ai evreilor şi înjura fără să-i pese de nimeni. Acum e treaz, e supărat şi îngîndurat. Îi vine să plîngă, văzîn­du-l pe actor cam chior, cam năuc, alergînd de colo pînă colo ca un şoa­rece prins în cuşcă şi pe femeia bolnavă de picior şi vopsită ca o papa­rudă, blestemînd ră­guşit pe proprietar. Se apropie de bărbat, îl bate pe umeri cum ar bate un cal, îl întreabă dacă vrea un gologan-doi şi un pumn de zahăr pentru copii. Actorul nu ştie ce să-i răspundă, îi zîmbeşte mereu, primeşte banii şi zahărul, şi iar dă fuga la boarfe, şi iar se întoarce la copii. Grăjdarul îi mai bagă, cu de-a sila, o ţigare în mînă şi pleacă necă­jit. Să nu se fi întîmplat „evacuarea”, ar fi bătut tot hanul, pe bărbaţi, pe femei, pe puştani, să-l ţină minte mahalaua!

Fetiţele au obosit. Sculate în zori, gonite din aşternut în curte. Subţire îmbrăcate şi nemîncate, ele rîvnesc un loc de odihnă, o rogo­jină, o fier­tură. Cea mare, filozoafa, a căutat să-şi înfrîngă nevoile, născocind o cu­getare stoică. Dar ploaia de iarnă, vîntul dezlănţuit acum furios, boarfele lor zvîrlite în curte, obrazul spăimîntat al tatei, cu ochii lui pe jumătate închişi, febra mamei, pudrată, răguşită şi revoltată, toate întîmplările dimineţii au obosit-o cumplit, au înfrînt-o. Sora ei, actriţa, nu mai decla­mă nici ea. A uitat şi vocabularul surorilor Korn. E un biet copil de un­sprezece ani, galben şi somnoros, privind, mirat şi trist, spectacolul hanului sub ploaie şi al familiei zbătîndu-se în neştire de la o margine la alta a curţii. A treia nu se mai vrea cucoană, îm­podobită cu giuvaeruri scumpe şi benchetuind la mese boiereşti. Ar vrea să bea un ceai doar. Şi să se culce, să doarmă o zi, un an, zece, la nesfîrşit, chiar dacă, trezin- du-se, va fi aceeaşi. Numai băieţaşul, gras şi gros, a rămas nepăsător în joaca lui. Fetiţele îl privesc nedumerite şi totuşi miloase. Umflatul umblă ca pe o latifundie proprie între oameni şi nu cere nimănui nimic; n-a scîn­cit măcar în tot timpul evacuării şi al răţoielilor mă-si. Cînd a zăcut de tifos, tot aşa: n-a scos un oftat, o văicăreală. A trecut prin boală şi boala prin el ca într-un joc nevinovat.

Actorul a revenit la fetiţe.

— Vi-i frig, mamă?

Vorbea încet şi zîmbea. N-aştepta nici un răspuns.

— Am acoperit bine totul. N-aveţi nici o grijă! spuse el.

Nevastă-sa îl fulgeră din ochi. Ea susţinea că trebuia să se repeadă în gîtul lui Micu Braun şi să-l ucidă. Măcar să se răzbune şi ei o dată! Dar actorul se dezvinovăţea. El e slab, e amărît, e sărac, pe cînd pro­prietarul — nu l-a văzut ea? — cît tauru’ e de voinic, şi-i liniştit, şi bogat. Apoi, hamalii, gardianul, oamenii legii, toţi sînt de partea lui. Nici că se poate altfel... Femeia, dispreţuitoare, se întoarse o clipă la odăiţa încuiată, pri­vind iar prin ferestruică la gramofon. Tinereţea ei era legată de maşina de cîntat, şi toate visurile, şi toate speranţele ei din vremi. La gramofon s-a văzut ea, în plină glorie, cîntînd întocmai ca primadona vestită...

— Hai, isprăviţi odată plimbarea!

Era Ioină care vorbise.

— Poftiţi la noi! invită el familia actorului.

Şi, înainte de-a aştepta încuviinţarea cuiva, făcu un semn lui Me­hală. Ambulantul scoase de sub pături cîteva rogojini, perne, saltele şi le duse în odăiţa lor.

— O să dormiţi la noi! continuă Ioină.

Actorul se căznea să-l privească drept în ochi. Nevastă-sa nu ştia ce atitudine să ia. Ploaia o izbea în obrajii pudraţi şi îi era foame.

— Bine! rosti ea în cele din urma. Dar voi... dumneavoastră, adică unde dormiţi?

— Nu te îngriji de noi! rîse Melială, transportînd o masă şi două scaune în odăiţă. Avem noi unde!

Şi clipi din ochi ştrengăreşte.

Pofti apoi familia actorului să treacă pragul casei.

În sobă ardea focul.

— Mehală are să ne dea cîte un ceai cu pîine, aşa-i, mă „spînzura­tule”? glumi Ioină, chemîndu-l cu porecla pe care i-o dăduse Nae, geam­başul.

— Fireşte! răspunse ambulantul.

Fetiţele s-au aşezat, care unde a putut mai aproape de sobă. Nevasta actorului, subit calmată, îşi sprijinea bărbia în palmă, gînditoare. Actorul îşi aprinse ţigara. Singurul indiferent şi egal cu sine era băieţaşul, care păstrase necontenit aceeaşi linişte desăvîrşită.

— Tu nu vrei ceai, mă?

Băiatul afirmă că vrea.

Băutura caldă fu sorbită încet şi cu evlavie de hămesiţi.

Păreau un dar dumnezeiesc ceaiul ăsta dulce şi pîinea asta proaspătă. Actorul, încălzit, îşi privea copiii flămînzi cum înghiţeau pe nemestecate pîinea şi izbucni în plîns.

— Ce-ai, nene, ce-ai? întrebă Mehală. Uite-l cum plînge!

Actorul îşi şterse ochii, speriat de nevastă care îi şuieră ceva în ureche.

— Să mă ierţi, aşa sînt eu! vorbi greu actorul. Am inimă slabă... Să mă ierţi!

— Da’ nu trebuie să plîngi! Las’ că trec astea!

Ioină îi încredinţă că pot locui aici, el şi cu Mehală avînd aiurea adăpost. Dacă sînt obosiţi, n-au decît să doarmă. Nimeni nu-i poate stin­gheri. Chiria e plătită. Ei au şi plecat.

— Aşa-i, Mehală?

— Fireşte! asigură cu aceeaşi voce ambulantul.

Se ridicară. Mehală îşi reluă cufăraşul cu marfă. Nu dormise toată noaptea, rătăcind prin cafenele şi cabareturi. Vînduse mai bine ca în­totdeauna. La unul din localurile acestea a dat de cheflii veniţi din pro­vincie. I-au imitat vorba, mersul, suspinul beţivii ăştia veseli, şi fie­care i-a dăruit bani. Apoi l-au poftit la masă. Ambulantul s-a codit, ştia el ce-l aşteaptă între asemenea băieţi de viaţă. Dar oamenii au stăruit, l-au tras de mînecă şi mai pe vrute, mai pe nevrute l-au aşezat pe scaun. A băut şampanie şi a cîntat cocoşeşte. Chefliii s-au înduioşat, fiecare şi-a amintit de un ovrei cu barbă, de-acasă, care ştie spune rugăciuni întocmai ca ne­gustorul ambulant şi iar au scos bani din bu­zunarele lor doldora de hîrtii şi l-au cinstit pe Mehală.

— Ei, vă lăsăm. Sus pe poliţă e zahăr şi ceai. Jos e o pîine. Ţine şi gologanii ăştia!

Ambulantul dădu actorului banii şi se grăbi spre uşă. Ioină mîngîie copiii, dădu mîna omului şi nevesti-si şi ieşi după tovarăş.

— Mă, nu le-am lăsat lemne! îşi aminti el în drum.

Mehală ridică din umeri.

— Ei, asta el... Mai e puţin foc. Se încălzeşte vremea. Şi actorul are să iasă să plaseze ceva bilete!

Căscă.

— Şi mi-e somn, mamă-mamă!

Ajunseră la hotelul „Frăţia” şi găsiră pe portarul de zi care, ca de obicei, cînd n-avea treabă, examina aceleaşi fotografii de familie fericit.

— Acu’ avem biştari! îi spuse Mehală. Ne faci rost de-o cameră barosană, ca pentru nobili! Cu două paturi...

Portarul primi banii şi îndrumă pe clienţi pe scară, spre odăile nume­rotate.

Ioină îşi luă rămas bun de la tovarăş. Era grăbit. Voia s-o gă­sească pe domnişoara Linel, fosta lui vecină din Sfinţii Apostoli, să-i ofere o marfă nouă: pudră, apă de colonie, roşu de buze... S-a înţe­les cu Mehală să viziteze numai cunoscuţi.

D-abia a făcut doi paşi în stradă şi se auzi chemat. Întoarse capul. Mehală îi făcea semne desperat.

— Ce-i? Ce s-a întîmplat? întrebă el, apropiindu-se de tovarăş.

— Sînt aici... amîndoi...

— Cine, mă?

— Aia... ăia din cafenea.

Ioină deschise uşa hotelului furios:

— Incendiatorii?

— Da! întări Mehală.

Intrînd, Ioină găsi pe portar cufundat în examinarea fotografiilor. Mehală gîfîia.

— Unde-s?

— Cine? se miră portarul.

— Oamenii... ăia doi care s-au dat jos pe scară... acu’!

Portarul făcu un cap mirat, aiurit, ca de pe altă lume.

— Nu ştiu nimic! Zău, nu ştiu nimic.

Tovarăşii se priviră uluiţi.

— Ioină, crede-mă, băiete, i-am văzut cu ochii mei! Tu ai plecat. Urcam scara şi ei coborau. S-au speriat cînd m-au văzut. M-am luat după ei. Am deschis uşa, te-am strigat... acu’ au dispărut.

Portarul asculta, din ce în ce mai nedumerit, pe ambulant.

— Numai, ’mneata i-ai făcut scăpaţi! spuse Mehală.

Da’ omul începu să se jure că n-a văzut pe nimeni. Era adîncit, ca întotdeauna, în fotografiile lui dragi.

— Ioină, să ştii că nu mă culc... de-ar fi să pierd încă o noapte, încă o zi, încă zece, şi nu mă mişc de-aici!

Un zgomot surd în spatele scării îi trezi atenţia.

— Aici e o uşă!

Şi Mehală împinse în peretele care se dovedi mobil; era, într-adevăr, o intrare mascată în chip de paravan. Ambulantul trecu prin deschizătură şi reveni cu un bărbat slab şi speriat pe care îl trăgea de haină.

— Ţine-l!

Ioină îl ţintiri cu ochii. Privirea lui poruncea: „Rămîi pe loc!”

Mehală reintră în ascunzătoare, de unde se întoarse cu alt bărbat, tot atît de speriat şi de slab.

— Aşaaa! făcu el. Uite incendiatorii! Haideţi, mă!

Şi în pumni, şi-n brînci, cei doi fură urcaţi în camera închiriată de ambulanţi.

— Ei, ce-i cu voi? întrebă Ioină, fulgerîndu-i cu privirea.

Cei doi, aşezaţi pe pat, tăceau. Se priveau pe furiş. Unul bîigui ceva.

— Vorbeşte tare! porunci ambulantul. Pentru cine lucraţi?

— Pentru...

— Repede! Repede! Pentru Micu Braun! Aşa-i?

Omul înclină capul în semn afirmativ.

— Bănuiam! adăugă Mehală. V-am văzut şi-n Han. L-aţi aşteptat.

Uscăţivul mişcă dintr-un umăr, ca şi cînd ar fi vrut să alunge o po­vară.

Ioină îl descusu furios şi cu ochii injectaţi, neîngăduindu-i pauze prea mari sau şovăieli.

Da, e adevărat, lucrează pentru lemnar. Bursuc i-a angajat. „Bran­cardierul” s-a împrietenit ca niciodată cu Micu. E frate cu el, nu e zi în care să nu se vadă amîndoi şi să nu pună la cale afaceri. Bursuc ştie multe de Braun, dar şi lemnarul îl are la mînă. Ei învîrtesc tot felul de drăcii care le aduc bănet cu nemiluita. Lor li se dă doar o sumă fixă, oarecare. Beneficiile grase la încasează Micu şi Bursuc, dar mai ales Micu.

Ioină ţinea, tot timpul, capul sus; ochii îi scăpărau. Voia să ştie ce anume pregătea acum lemnarul? De ce are nevoie de oameni?

— Mă nenorociţi, fraţilor! gemu uscăţivul.

Întîlnind privirea ambulantului pricepu că n-are cum scăpa de-aici şi vorbi. E un amărît, ca atîţia. A fost negustor la Brăila. N-a avut no­roc. A închis dugheana şi s-a pripăşit ca ipistat în port. L-au dat afară. E molîu, nu-şi cunoaşte funcţia. S-a înhăitat cu o bandă de incendiatori. N-avea decît să asculte de omul care poruncea. Venea în miez de noapte cu cîte­va pachete, le aşeza unde i se spunea, şi, după ce le dădea foc, pleca. Negustorii cîştigau bine de pe urma „dezastrelor”. Lui i se plătea puţin. A plecat la Bucureşti, s-a întîlnit cu tovarăşul ăsta de afaceri într-o ceaină­rie. Era nemîncat şi dezbrăcat. L-a cinstit cu un ceai şi cu o scrumbie şi s-au înţeles repede. La Bucureşti a mers mai bine. Au dat aici de Bursuc.

El e meşter, mare meşter, ticălosu’! Au dat pînă azi trei lovituri. Dar Bursuc nu-i mulţumit. Toată grija lui e să iasă bine focul din han! Micu Braun s-a asigurat. A plătit o groază de bani englezilor de la societate. Dacă reuşesc, Micu s-a învîrtit de zece milioane pe puţin. Bursuc pri­meşte şi el un premiu. Ei doi, mai nimic, sînt plătiţi fix.

N-a avut nici un gînd rău, spune uscăţivul, cînd i-a propus lui Ioină să-l ajute. Au nevoie de doi oameni. L-au văzut peticit şi hă­mesit. Asta-i tot. De ce s-au înverşunat acum şi vor să-l bată?

Omul, vorbind, feri puţin capul.

Ioină închise puţin ochii.

— Ai dreptate! spuse el moale. Ce zici, Mehală, au dreptate ne­noro­ciţii ăştia?

Ambulantul, în locul oricărui răspuns, scuipă cu sete drept între sprîncenele uscăţivului.

Omul tresări o clipă; se şterse apoi, liniştit şi resemnat, cu mîneca hainei şi oftă.

— Ei, mă băieţi, mă! voi credeţi că noi le facem astea de plă­cere? N-avem ce mînca, n-avem ce-mbrăca, n-avem unde dormi... Uite, eu sînt însurat de treizeci de ani, vă rog să mă credeţi. Am o casă plină de fete nemăritate. N-am nici un rost pe lumea asta. De multe ori mă-ntreb ce tată sînt eu? Ce fel de tată? Am nişte lungane pentru care n-am îngrijit nimic... nimic... Fetele nu pot ieşi duminica la plim­bare sau de sărbători. N-au ce pune pe ele. Mă blestemă, poate, în gînd. Cîteodată mă mîngîie una mai inimoasă. Are să fie rău de ea, tocmai d-asta... că-i mai inimoasă. De bătrînă nu mai pomenesc. Nevasta-i oarbă, aproape, şi tîmpită de atî­tea necazuri. Acu’ de cînd cu Bursuc merge mai bine. Încep să le cumpăr rochii şi să le plimb. Mai am ceva bani în buzunar. Vreau sa adun o sumă oarecare, să le las lor sa-şi deschidă un atelier de mode. Una din fete se pricepe puţin. Pe mine le-am rugat să mă transporte la crematoriu, cînd oi muri, să mă ardă, şi cenuşa s-o ducă acasă; apoi cineva, oricine, să iasă la privată, să-şi facă nevoile, s-arunce cenuşa mea înăuntru şi să tragă de lanţ. Nu vreau altceva nimic. Mi-e lehamite de cimitir, de vaietele oarbei şi de ţipetele lunganelor. Un pachet de cenuşă, o zvîrlitură la privată, şi trage lanţul! Poate credeţi că ăstălalt e mai breaz?

Arătă spre tovarăş.

— A fost meşter tîmplar. S-a îndrăgostit de o puştancă, fata unui lucrător. O vopsită, şi o izmenită, şi o rea de muscă... să nu mai dea Dumnezeu. Ei, ce vă închipuiţi că s-a întîmpîat? Puştanca a mers cu

toţii... numai cu el nu! Şi tembelu’ a înnebunit. A stat cinci ani la bala­muc. S-a înzdrăvenit, a ieşit de-acolo, s-a plimbat prin ceainării cîtva timp şi a început să facă urît ca atunci. L-au legat şi l-au dus iar sus! Ei, şi-a stat nu ştiu cît...

— Patru ani! lămuri omul.

Vorbise încet, cu gravitate, ca şi cînd precizarea lui era aşteptată de toată lumea.

— ...aşa, patru ani! I-au dat drumu’, ce să facă doctorii cu el? Se făcuse sănătos. A umblat iar prin ateliere, dar i se umezeau ochii de cîte ori vedea o fată sau numai fotografia unei fete şi nu putea lucra. Patronii se cam fereau de el... îl ştiau! Acu’ a dat de mine. Cîştigă ceva. Pune şi el bani deoparte. Vrea să plece în America. Eu îl întreb: „Ce vrei să faci, mă omule, în America?” „Nimic!” răspunde el, vrea să trăiască în America! Are, îl vedeţi, peste cincizeci de ani şi-i amărît, şi aiurit, da’ vrea să plece.

Suspină adînc:

— Ei şi-acu’ ce mai vreţi, mă copii, mă!

Ioină privi spre Mehală.

— Nimic. Căraţi-vă!

Mehală întrebă nesigur:

— Îi lăsăm să dea foc? S-aibă iar milioane Micu?...

Ioină ridică din umeri.

— Şi ce vrei să faci, mă? Îi lăsăm!...

Uscaţii s-au ridicat. Pînă la uşă mai mult s-au strecurat decît au mers normal. Mai ales cel care se visa în America privea necontenit speriat spre Mehală. Nici nu şi-a dat seama cînd a zburat, după to­varăş, pe scările hotelului.

Rămaşi singuri, Ioină observă plictisit:

— Oameni! Oameni ca atîţia alţii...

Ambulantul tăcea. La urma-urmei — gîndi el — n-avea nici o cădere să se amestece în treburile lui Micu Braun. E hoţ? E tîlhar? Înşală socie­tăţile de asigurare, dînd foc depozitelor goale şi încasînd milioane? Ei şi? Ce vină au uscăţivii care-i urmează orbeşte pe Bur­suc pentru o bucată de pîine? Unul vrea să lase ceva bani fetelor bătrîne şi nemăritate, care vor rămîne, altfel, pe drumuri; celălalt îşi doreşte ultimii şi puţinii lui ani tră­iţi în America. Ca să izbutească fac orice: dau foc, din porunca tîlharului, fură, înşală...

— La ce te gîndeşti, fraţioare? făcu, dulce, Ioină.

— La nimic! Adică la multe! lămuri Mehală.

Ioină crezu că tovarăşul său şi-a amintit de bătrîna din azil şi n-a mai stăruit.

— Plec! Trebuie să fii obosit

— Da, sînt obosit!

Îşi strînseră mîinile.

Afară iarna se vestea dîrză şi rea.