X

Micu Braun opri maşina în faţa bodegii din stradă Batişte, pofti pe însoţitori să coboare la o ţuică, făgăduind să revină şi el grabnic, şi ordonă şoferului să gonească pînă la Bursuc.

Cu toate că-şi stăpînea enervarea, simţea sudoarea inundîndu-i fruntea. Era frig, amintiri plumburii i se adunară sub tîmplă, greaţa îi umplu coşul pieptului, dar îşi dădu repede seama că n-are încotro şi e destinat să continue aceeaşi existenţă întocmai ca maşina care fuge, ur­mărită parcă de vedenii. Şi el fuge de atîţia ani, de cînd s-a născut, poate fără să-şi dea seama de ce, fără să se întrebe măcar de ce? Prin existenţa lui au trecut atîtea ploi, atîtea ierni, atîtea fîşîi de în­tuneric, împiedicîn-du-i vederea limpede a puţinelor zile însorite de care s-au bucurat ceilalţi. Automobilul coteşte străzi, dispare de sub ochii pietonilor miopi ca o umbră, s-a oprit o clipă şi iar a pornit năuc. Exact ca viaţa lui de-aici, din America, de pretutindeni. Dar nu putu continua gîndul. De cîte ori încear­că mintal recapitularea trăirilor lui variate, de atîtea ori îi apare chipul Lizei, care-l tulbură şi-l întărită. Ciudată dihanie! De cînd cu dragostea mărturisită faţă de Ioină, fată s-a schimbat ; e din zi în zi mai străvezie; coboară rar de tot la masă; îşi plimbă neliniştile şi tusea prin odaia de sus şi nimeni n-o aude plîngînd, subţire, în nopţile nesfîrşitelor ei reverii, nimeni, în afară de dînsul. Micu Braun întîrzie, rar, la masa de socoteli. Adună, scade, înmulţeşte. Şi foamea lui de bani e atinsă, deodată, de-un scîncet care-l doare ca o rană crudă: sus, Liza străină şi singură, plînge. Atunci lemnarul îşi întrerupe socotelile, îşi scoate pantofii de casă şi numai în ciorapi şi ţinîndu-şi răsuflarea urcă scările spre camera fetei. Ajuns acolo, lipeşte urechea lui expertă, de vechi coţcar, de uşa odăii încuiată şi ascultă. El înregistrează fiecare suspin, fiecare geamăt. Ar vrea, cîteodată, să dea buzna înăuntru, s-o acopere de sărutări şi să-i

spună: „Eşti liberă, Liza, Liza tatei, fă ce vrei, ia-l pe Ioină, ia pe cine-ţi place!” Dar niciodată nu izbuteşte acest gest. Imaginea nesigură a fostului vînzător de instrumente muzicale îl îndîrjeşte. O secătură, un aiu­rit, o haimana. Dragostea la inşi de felul ăsta ţine puţin. Ei sînt necontenit aprinşi după una, după alta, după un cîntec, după o ţară, după o floare. Nimic nu are temei la ei, niciodată nu te poţi bizui pe dînşii. A cunoscut el destui poeţi şi artişti zăpăciţi ca Ioină, şi-aici, şi-n America. Dacă i-ar da fata o săptămînă, sau o lună, sau un an s-ar coborî, poate, paradisul în casa lui. Liza va fi, aşa are să creadă fireşte, fericită. Vor face plimbări la şosea, vor călători prin Italia, se vor mîngîia şi se vor chema cu nume mici, ah! toate astea le cunoaşte el. Apoi o mare şi adîncă noapte va cu­prinde căminul lor. Ioină va simţi greu pe umeri povara căsniciei. Dra­gostea lui va căuta alte motive. Fata va reîncepe suspinele şi scîncetele în odaia izolată de lume. Micu Bra­un ştie cîte drame întocmai ca acestea s-au petrecut, aici şi-n America, şi pretutindeni... A, Berl! Berl e altceva, e plămădit din alt aluat. E un bărbat ca atîţia, un om, în sfîrşit, ca oricare, fără gărgăuni în cap. Berl are să fie credincios, are s-o asculte ca un cîine, are s-o iubească altfel, adică aşa cum s-au iubit moşii şi strămoşii noştri: ome­neşte. Fireşte, Liza nu-i va putea suporta cîtva timp răsuflarea grea, sforăitul, sudoarea. Va visa cu ochii mari deschişi, va suferi şi va plînge năruirea fericirii. Dar trece un an, şi-apoi zece şi fata lui are să de­vină o mamă trupeşă şi grijulie de somnul şi scaunul copiilor şi are să-l uite pe Ioină şi toate cîte au durut-o cîndva. Dacă ar intra în su­fletul tuturor ne­vestelor de negustori, de cîte Lize n-ar da el, de cîte visuri moarte, de cîte incendii stinse definitiv?

Micu Braun se încruntă la gîndul focului care îl chinuise necontenit pînă azi. Privi pe geam lumea în zdrenţe gonind prin frig. Şi el go­neşte. Are blană azi şi maşină. Nu simte frigul, că altădată, dar de gonit goneşte şi banii nu-l liniştesc, nu-l satisfac. S-a oprit maşina?

Şoferul îi deschide portiera, clipind dintr-un ochi. E un vechi tic al omului, care azi îl supără mai mult ca oricînd.

— Am ajuns! spune el.

A ajuns, fireşte. Maşina s-a oprit, dar el? El goneşte mereu-mereu.

S-a dat jos şi a urcat scările în fugă.

Bursuc şedea, îmbrobodit, în faţa sobei de faianţă, şi-şi sorbea ceaiul. A dat din cap, liniştit, cînd l-a zărit, continuîndu-şi ocupaţia. Micu Braun se prăbuşi în primul scaun întîlnit şi gemu.

— Nu mai e nimic de făcut. Am pierdut banii pe asigurare! S-a dus dracului lovitura!

Calm, Bursuc întoarse capul spre asociat şi, sorbind şi înghiţind mereu ceaiul, întreba:

— De ce?

Stîrnit, lemnarul povesti întîmplarea din han. El a închiriat o odaie lui Mehală. Habar n-avea de Ioină. Oamenii lui Bursuc au cu­noscut pe am­bulanţi la cafenea. Golanii au zbierat. Toată lumea ştie acum ca Micu Braun pregăteşte un foc.

Bursuc mişcă uşor capul.

— Hm! făcu el. A dracului încurcătură! Şi ţi-ai pregătit şi facturile, aşa-i?

Lemnarul aprobă. Făcu un gest cu mîna spre buzunarul din faţă arătînd că aici le are?

Într-adevăr, după ce s-a asigurat la englezi pentru zece mili­oane, a descărcat, zile întregi, în văzul tuturor, mărfuri în depozitele hanului comercial. Noaptea, pe furiş, le transporta aiurea. Pentru fie­care stoc, a luat facturi, facturi grase.

— Toate au mers ca pe roate. I-aş împuşca pe ambulanţi!

Bursuc pune paharul de ceai pe mesuţă şi surîde.

— Aş! Asta n-o faci tu!

Şi-i aminti de-o păţanie veche din America.

Micu se supără.

— Lasă astea! Ţie îţi arde...

— Tocmai că nu-mi arde?... Nu arde nimic!

Rîse, vesel, de propria-i isteţime.

Slujnica intră, sunîndu-şi greu bocancii.

— O v’nit!

Femeia făcu un gest cu mîna, peste umăr. Bursuc înţelese.

— Bagă-i aici? porunci el.

Şi către Micu:

— Oamenii! Huidumele!

Cei doi uscăţivi salutară umil pe Micu Braun şi ceva mai nestînjenit pe Bursuc. Iarna le colorase obrajii. Dîrdîiau de frig şi de teamă.

— Ei, cum a fost?

Unul dintre noii veniţi, acelaşi care vorbise şi ambulanţilor, spu­se ceva încîlcit. N-are nici o vină, se desluşea din şoapta lui pre­lungită. Nici o vină!

— Da’ alte ajutoare n-ai mai găsit tu la cafenea? se nedumeri Braun.

Alte ajutoare? Uscăţivul îndrăzni să zîmbească Micu Braun îl lovi cu dosul palmei peste gură.

— Îţi vine să rîzi... laptele mă-ti de tîlhar!

Bursuc împinse pe lemnar spre perete.

— Lasă-l! Hai, dă-i drumu’!

Omul duse mîna la gură ca să-şi atenueze durerea. Răsuflă adinc. Mehală l-a scuipat în obraz, lemnarul l-a lovit.

Continuă încet, ferindu-se de privirea lui Micu Braun. Alte aju­toare mai potrivite nici că se puteau găsi undeva. Ioină era gol şi flămînd. Om bun la orice; Mehală, la fel. Cînd i-a văzut, a fost vesel, de ce să mintă? Asemenea oameni căuta! A stat doar zile în­tregi la ceainărie. A fost feri­cit că i-a găsit! De unde să ştie că sînt nebuni?

Bursuc făcu un semn cu mîna. Gata! Uscăţivul tăcu, ghemuindu-se în celălalt în chip de apărare.

— Acu’ puteţi pleca. Nu mai e nevoie de nimic. Nu mai dăm nici o lovitură! S-a sfîrşit! Adio şi să mă pupaţi...

Cei doi se priviră înspăimîntaţi. Unul îşi pierdea speranţa banilor pe care trebuia să-i adune pentru lunganele nemăritate, altul America nopţi­lor lui albe.

— Şi noi... noi ce facem? vorbi cel dintîi.

— Vă spînzuraţi! răspunse Micu.

— Nuu! se izmeni Bursuc. Vă căraţi frumuşel şi atîta tot.

Uscăţivii continuau să se privească uluiţi şi desperaţi. Prin ur­mare, fetele vor suferi iar foamea veche; prin urmare, America va rămîne o iluzie. Frigul e mai crud acum, iarna mai năprasnică.

Bursuc deschise uşa:

— Adio şi să-mi scriţi! Cînd o fi să fie, vă găsim noi? Aşa-i, mă Micule, pungaşule?

Lemnarul aprobă din cap, vădit sîcîit de familiaritatea lui Bursuc.

— Da! Da! Îi găsim!... Hai, închide uşa!

Cei doi priviră cu ochii umezi spre Bursuc, spre Micu, apoi, resem­naţi, ieşiră.

— Ce ne facem? întrebă unul.

Celălalt duse mîna la gură:

— Taci!

— De ce?

— Mă doare! M-a lovit al dracului lemnaru’!

Apoi nimeni nu mai scoase un cuvînt. Umblau tăcuţi şi copleşiţi de gînduri. Unul se vedea ocărit, ca de obicei, de banda iepelor răz­vrătite de-acasă; altul, osîndit să putrezească prin uliţele autohtone cu o foame nepotolită de alte ţări. Cel dintîi ar dori să lămurească familia că e nevi­novat de toate cîte se întîmplă, că a gonit de cînd se ştie după o bucată de pîine, dar n-a izbutit totdeauna s-o afle ; că e slab şi obosit de viaţă şi ar închide cu indiferenţă ochii dacă le-ar şti pe ele, pe fete, chivernisite. Ar vrea, chiar, s-o strîngă în braţe pe cea mai inimoasă dintre lungane şi s-o audă spunîndu-i doar atît, cu vocea ei obişnuită şi răguşită: „Tată!” În acest chip s-ar simţi mai puţin străin şi poate mai vesel. Nu trebuie să-şi facă însă planuri zadarnice. După o zi sau după o săptămînă, cînd banii se vor isprăvi, cînd Bursuc sau Micu nu-i vor mai aconta nimic, ţipătul furios al fetelor nemăritate va umple iar odaia. Se vedea de atîtea ori, cu capul în piept, cu lacrima în gît, cu ochii plecaţi, în mijlocul lunganelor flămînde, dezbrăcate şi cîrcotaşe. Îi vor imputa, toate deodată, sau pe rînd, că n-a ştiut să-şi organizeze viaţa. Că nu trebuia să se însoare şi mai ales, să aducă fete pe lumea asta îndrăcită, cărora ni­meni nu le dă mîn­care, şi rochii, şi o locuinţă omenească ; îl vor blestema şi-l vor scuipa, şi-apoi vor plînge cu suspine, lung, pînă ce obrajii se vor decolora şi vocea va deveni albă, sfîrşită. El va pleca la ceainărie, să împrumute de la cineva un ban de-o pîine, şi a două zi va fi ca la început. Nici fata lui, singura lui fată inimoasă, nu-l va mai mîngîia. Desigur, îl va găsi şi dînsa răspunzător de lipsurile casei, de frigul care le îngheaţă sîngele în vine, de toată mizeria pre­lungită sălbatic în timp.

Tovarăşul său închisese în suflet dorul Americii şi-şi simţi pasul greu.

— Mă — spuse el — nu mai merg la Bursuc!

Celălalt tresări. Nu mai merge la Bursuc... da’ cine merge acolo? S-a isprăvit cu Bursuc, toate s-au isprăvit.

— Fireşte că nu, frăţioare? Acu’ să căutăm altceva.

— Foarte bine! îl aprobă tovarăşul. Mergem la cafenea!

— Bine, mergem la cafenea!

Dar, după cîţiva paşi, atenţia lor fu cîştigată de-un spectacol nou. Se opriră, deodată, în faţa unei mese covîrşite de tot felul de sticluţe colo­rate, în dosul căreia se agita fiinţa mobilă a unui negustor am­bulant care lăuda duzinei de gură-cască adunată acolo efectele mira­culoase ale „Lipitolului”.

— Aşa, onorat public, lumea s-a convins că numai prin „Lipitol” se obţine tot ce doriţi. A căzut o cratiţă şi s-a spart, dom’lor, sau o farfurie! Nici o grijă să n-aveţi; luaţi pe un vîrf de unghie puţin „Lipitol”, aplicaţi materia pe bucăţile respective şi gata, dom’lor! Aveţi o cratiţă nouă, o farfurie nouă, tot ce doriţi. Lumea s-a con­vins...

Uscăţivii s-au privit deodată veseli.

— Simhă! Al dracului golan!

Negustorul de inele false avusese ghină în ultimul timp. Cîteva încur­cături l-au speriat. A părăsit pentru o lună-două meseria de cutreierător de ţară şi s-a fixat în stradă cu „Lipitolul” lui. Cîştig mic, dar sigur şi fără emoţii.

Uscăţivii îi zîmbiră. Simhă le răspunse convenţional. Le făcu şi un semn cu ochiul.

— Dumneavoastră, care aţi cumpărat anu’ trecut zece flacoane — vorbi el către cei doi — puteţi să spuneţi onoratului public, des­chis, cinstit, cu curaj dacă aţi fost mulţumiţi. S-auzim!

Uscăţivii, care pricepuseră focul, răspunseră ambii deodată, admi­rativ:

— Piii! E ceva grozav! Ceva nemaipomenit! O să mai cum­părăm zece!

— O să trimitem şi cîteva în America! adaugă visătorul noului conti­nent.

Simhă mulţumi şi-şi reluă discursul. Mîinile, cu care demonstra, cu care, parcă şi vorbea, îi erau crăpate de ger.

Uscăţivii se retraseră pe tăcute.

— Mă, frăţioare — strigă în dreptul cafenelei tatăl fetelor ne­măritate — ce-ar fi să-ntindem şi noi o masă d-asta cu „Lipitol” în uliţă?

— Hm! Ştiu eu — făcu americanul — dacă ar fi bine, aş vrea!

— Are să fie bine, mă! Nu se poate altfel? Are să fie bine.

Ochii omului luceau.

— O s-avem gologani, aşa-i?

— Sigur c-o s-avem!

— Atunci o s-adun... să plec în America!

— Bine, adună, pleacă, fă ce vrei?

Între timp, Micu Braun, acasă la Bursuc, se văieta. A pierdut ocazia. O lovitură.

Brancardierul şi-a turnat alt ceai în pahar şi a reînceput să-l soarbă tac­ticos. Cu un ochi mic şi puţin surîzător îşi priveşte oaspe­tele şi, în minte, îi învie icoane vechi. Totdeauna lacom de bani, Micu ăsta, trăsni-l-ar Dumnezeu de hoţ! Pe negresă a ciupit-o, a supt-o, a lăsat-o moartă şi fără o para chioară. După fiecare şmeche­rie, învîrtîtă de alţii, se înfigea şi el la împărţeala gologanilor. Era crud şi tînăr, acolo în America blestemată, dar aprig la afaceri şi strîngător. Avea un registru al coţcăriilor şi al tragerilor pe sfoară la cărţi. De frică i se dădea oricît, oricînd. Băieţii ceilalţi, vagabonzii cartierelor mărginaşe, pungaşii de buzunare, peştii şi

scamatorii se mai lăsau furaţi de-o muzică, de miorlăitul unei femei aprinse, de-un vis mai tare şi scoteau din buzunare bănetul strîns peste zi; cinsteau cu el o plimbăreaţă fără clienţi, un bătrîn lăutar cu albeaţă în ochi, un camarad şubred şi gata să moară. Unii creşteau chiar cîini şi păsări: inspectau azilurile şi lăsau gologani cocoşatelor şi tuberculoaselor ne­cunoscute, în amintirea cine ştie cărei mume duse de mult, sau a unei vagi surori sau mătuşi, nicicînd identificate. Pierdeau alţii ceasuri în­tregi prin cimitire, cumpărau flori şi le aşezau — nebunii! — pe mor­mintele sinucigaşilor şi ale călugăriţilor; ofereau caiete şi albume ilustrate şcolari­lor dezbrăcaţi din fundurile mahalalelor obscure; tră­geau cîte-un chef de trezeau pe calici din somn şi, în chip de com­pensaţie, le zvîrleau bani de argint. Au fost şi alţi doritori de averi, chiar el, Bursuc, a înfruntat moar­tea pe cîmpul de bătaie, numai să pună capăt foamei şi mizeriei, şi să revină bogat acasă. Dar, fioros şi avar ca Micu, nimeni nu se dovedise. Ehe! Era şi voinic pe vre­mea ceea, şi răbduriu. Acum e îmbătrînit, are trei hanuri, zece pră­vălii şi o sută de depozite cu mărfuri, e preşedintele societăţii „Feri­cirea universală”, burta îi creşte şi părul îi albeşte, şi tot nu se satură. Uite-l ce amărît e, că n-a izbutit încă focul. Al cîtelea pînă azi? Nu îşi închipuie o singură clipă că nemţii şi englezii de la asigurare care au plătit milioane grele tîlharilor au să se sature odată şi au să privească mai cu luare-aminte pe lemnar. E desperat că a achitat „rata­” şi n-a aprins încă depozitele goale ca să-i înşele iar pe fraieri.

— Mă tată, mă, de ce te-ntuneci dintr-o dată, ia zi?

Lemnarul mormăi ceva între gingii.

— N-ai destulă avere, Micule, pungaşule?

Celălalt strîmbă uşor buza superioară. Iar familiarităţi d-astea!

— Am n-am, mă priveşte. E vorba c-am pierdut ocazia. Şi ce bine le ticluisem toate! Am facturi de şaisprezece milioane...

Bursuc sorbi ceaiul şi rîse.

— Las’ că avem timp!

— Timp? Care timp?

Celălalt îl bătu pe umăr.

— Mai plăteşti o rată, nemţii şi englezii tăi au să fie mulţumiţi, şi-a­poi... focul! Nu-i mai cinstit aşa?

Micu se ridică obosit. Urîtă zi. După evacuarea actorului, întîlnirea cu Ioină. Acum, mutra de pezevenghi, nepăsătoare şi rea, a lui Bursuc, care îşi bate joc de strădania lui...

— Să mai treci pe la mine! spuse şi se ridică, încheindu-şi blana.

— Bine! Bine! Nu te mai acri, zgîrie-brînză!

Micu Braun trînti uşa. Nu se simţi bine nici în maşina care zbura spre casă. Ce dihanie Bursuc, ce gol, şi rău, şi îndrăcit! Îl so­coteşte fiară pentru că nu-şi risipeşte banii, aşa cum au făcut vaga­bonzii sau foştii lui tovarăşi autohtoni. Ehe! Ce ştie Bursuc? Ce ştiu toţi vrăşmaşii lui, mari şi mici, de pretutindeni? Te poţi opri cîndva? Are o fată, are doi băieţi, are o casă. Cum să fi trăit fără bani, fără bani mulţi? Iertînd chiriile calicilor sau continuînd jocul de cărţi prin cluburi? Chefuind cu prostituatele şi ajutînd în dreapta şi-n stînga neamul numeros al orbilor, şi ciungilor, şi damblagiilor? Are azi des­tul? Hm! Destul! Ce însemnează destul? Cum, Doamne Dumnezeule, îşi închipuie Bursuc că te poţi opri? Un fior îi zgudui cărnurile şi-l făcu să privească pe geamul aburit al automobilului. Se apropia de casă. Recunoscu figurile obişnuite ale cartierului. Tîmpla­rul care îi datorează un rest dintr-o datorie veche îl salută, aplecat şi feri­cit. Uite-l şi pe Blumenfeld. Faţa lui e miere cînd îşi scoate pălăria îna- inte-i. Ah! Ah! Cît p-aci să calce şchioapa din han. O ceată de copii se fereşte, cu zgomot, din calea automobilului. Ce-ar fi el fără bani? Un oarecare, cu datorii la bogătaşul cartierului, un tembel care îşi scoate pălăria, zîmbind în neştire „boierului”, un tată blestemat de-ai lui şi-un soţ ironizat de o nevastă veşnic cîrcotaşă. Banii. Cît i-a iubit, cît i-a dorit, cît îi preţuieşte şi azi, cînd pe capul obosit încep să ningă zăpezile anilor trişti, cînd se apropie ultimul drum în ultimul vehicul! Eeei, băiete, mai domol!

Maşina trece un hop greu, trupul buhăit e săltat o dată cu per­nele şi se opreşte forţat.

Micu Braun observă cu uimire şi în panică mulţimea adunată în faţa casei sale.

— Ce s-a întîmplat? zbieră el şoferului.

Omul întoarse un cap indiferent către stăpîn.

— Nu ştiu!

Micu a deschis portiera şi a sărit năuc din maşină.

— Ce e? Ce e? întreabă el mulţimea şi n-aşteaptă nici un răspuns, îşi face loc cu coatele şi aleargă. În goană a prins un cuvînt, două, o frază întreagă, dar o simte artificială, imposibilă. „Domnişoara s-a otrăvit. Ce-i aia! Care domnişoară? Care Liza? Fata lui, Liza, s-a otrăvit! Ei aş! Calicii ăştia blestemaţi au nevoie nu numai de mîncare, sînt înfometaţi şi de scandal, de drame, de catastrofe. Ar vrea, în fiecare zi, o dată cu hrana, să aibă şi un mort, o sinucidere, un dezastru. Uite-i cum se dau acum, cu toţii la o parte, ca şi cînd i-ar respecta cine ştie ce durere? „Boilor, nu vă luaţi mutrele astea! Nu s-a întîmplat nimic. Lui Micu Braun nu i se întîmplă nimic. Cu Micu Braun nu se prinde. N-aveţi pe cine jeli, n-aveţi prilej de la­crimi aici, pricepeţi?”

Niţă, feciorul, l-a întîmpinat la uşă.

— Domnişoara...

Lemnarul l-a îmbrîncit şi l-a înjurat scurt de mamă. Şi-a trîntit blana şi pălăria pe scaun şi a urcat scările spre odaia fetei.

— Ce e? Ce e? întrebă el pe Ana, care i se înfăţişă cu obrazul plîns.

Femeia mişca, speriată, capul într-o parte şi-n alta. Arătă cu mîna spre patul în care sta întinsă pe spate, albă şi cu ochii închişi, Liza.

Micu se repezi spre fată, dar Ana îl reţinu. Să nu facă zgomot. A scăpat.

— Dar ce-a fost? se interesă cu vocea sugrumată lemnarul.

Îşi simţea vorbele străine. I se părea că trăieşte întîmplarea al­tuia. Ciudat, aşa s-a petrecut şi la nuntă. Toate evenimentele pe care proştii le numesc mari n-au sunat într-insul autentic. Sînt ale altuia.

— Ce-a fost? Ce să fie? lămuri încet Ana. Liza s-a otrăvit. De ce? Nimeni nu ştie de ce. A lăsat şi o scrisoare de zece rînduri. A avut noroc Ana. Au venit grabnic doctorii şi i-au făcut fetei o spălătură stomacală. Acum e salvată, obosită, dar salvată. Fata mamei!

Şi izbucni într-un plîns uscat şi tăcut.

— Daţi-mi scrisoarea! Scrisoarea! pretinse, înfierbîntat, lemnarul, ca şi cînd de peticul acela de hîrtie atîrna propria-i viaţă.

I se dădu scrisoarea.

„Vă rog să mă iertaţi că v-am supărat. Dar e mai bine aşa. Tata n-are să priceapă nimic şi nici tu, dragă mamă. Şi asta e, de asemenea, bine. Nu pot trăi cum vreau. Viaţa mă oboseşte. Nu mai e dragostea pricina, cum, desigur, credeţi dumneavoastră. Nu mai e nici măcar dragostea! Vreau să isprăvesc cu toate, tocmai pentru că nu mai am nici un motiv adevărat de suferinţă. E atît de urît totul în viaţa asta. Şi-i atît de caraghios! Tata are să fie amărît o zi-două, tu, dragă mamă, la fel, băieţii o să ridice din umeri, miraţi, şi-apol toate s-or uita. Vă rog să mă credeţi că v-am scris totul. N-am nimic ce să vă spun!”

— A mai fost un plic! spuse Niţă în şoaptă.

— Şi unde e?

— L-a trimis domnişoara înainte, ştiţi?

— Cui?

Sluga desfăcu palmele nedumerit:

— Să mă iertaţi, da’ nu ştiu! L-a dus dumneaei la cutie!

Micu se aşeză pe un scaun. Era asudat şi obosit ca niciodată.

Cînd a plecat de-acasă, ştia că fata e indispusă. O durere de cap, o răceală, poate. Asemenea stări le avea în ultimul timp Liza. Mai ştia că Berl se anunţase iar la masă. De cîte ori omul îşi făcea intrarea, de atîtea ori fata i se îmbolnăvea subit.

— Berl a venit? îşi iscodi el nevasta.

— Da! A venit! Dar Liza n-a vrut pentru nimic în lume să rămînă. I-a întins mîna, a strîmbat din nas şi a fugit sus. A primit şi o vizită: Liza Blum a stat un ceas cu ea.

Lemnarul se învineţi.

— Aha! Liza Blum! Te pomeneşti că zvăpăiata aia a înnebu­nit-o!

Lemnarul încercă să-şi închipuie convorbirea dintre farmacista zurlie şi propria-i fată, sucită şi ea puţin, dar nu izbutea. La urma-urmei o întîl­nire între două muieri nu e o grozăvie. Dar prietenele nu s-au văzut de mult. Prea se potrivesc faptele...

Dimineaţa, d-abia sculată din pat, Liza fu îmbrăţişată de fata sticla­rului, care avea în fiinţa ei un tremur şi o desperare cu totul ciudată. Nu-şi mai aveau de ani de zile ce spune. Liza Braun ştia totul.

Reprimîndu-şi cu mare greutate plînsul, Liza Blum o întrebă hotărîtă:

— Ai mai auzit ceva de Ionel?

Cealaltă mişcă uşor capul. Nu, n-a mai auzit nimic de el. Tre­buie să fie plecat. De cînd s-a însănătoşit, după lunga ei boală de piept, n-a mai avut prilejul să afle nici un amănunt despre peregrinările tînărului.

Liza Blum a ascultat-o îngîndurată. Ea primise, cu un ceas înainte, vizita actorului evacuat din hanul lui Micu şi aflase de sosirea lui Ioină. ,,E zdrenţăros şi flămînd, dar tare-i bun!” vorbise, cu admiraţie, actorul. Adăugase: ,,N-are nici palton pe el! Da’ ce inimă!”

Actorul, fericit că a găsit un adăpost pentru ai lui, a pornit-o repede în oraş să adune bani. Ştia că pînă la tipărirea biletelor pentru noua lui „reprezentaţie de gală” gurile mari şi mici de-acasă îl aşteaptă nerăbdă­toare.

Puţinii gologani lăsaţi de băieţi se topesc repede. S-a hotărît să cînte prin curţi. Ştia el undeva prin Sfinţii Apostoli, o casă cu oameni veseli care l-au mai ajutat odată.

Luptînd cu frigul şi cu oboseala nopţii nedormite, ajunse la eta­jul văduvei Weiss. Cu toate că d-abia se crăpase de ziuă, din fiecare aparta­ment răzbea, pe coridor, zgomot.

Domnişoara Lenuş se înapoiase din oraş, de la chef. Purta încă blană albă şi vorbea aprins cu surorile ei, trezite la ceas nepotrivit

Nevasta bărbierului, de curînd revenită la cămin, după o absenţă de doi ani nu-şi mai certa bărbatul. Îl lăsa să vină cînd vrea acasă, şi oricum. Se convinsese, pretindea ea, că vinul, băut cu măsura, nu strică.

Numai pensionarul, în halat, şi cu mustaţa zburlită, părea revoltat. El nu îngăduia scandal „cu noaptea-n cap”. În sprijinul său sosiră şi soţii funcţionari, care susţineau că sînt „extenuaţi” din pricina deselor certuri ale vecinilor, că nu mai pot lucra la birou şi vor fi nevoiţi să se mute.

Madam Weiss ridică, în semn de dispreţ, buza de sus cînd îi văzu:

— Ce vrei şi dumneata, omule, acu’?

Actorul lasă capul în piept, învins. Într-adevăr, cum şi-a închipuit că o să cînte dis-de-dimineaţa? Mai bine să spună verde văduvei că a venit să cerşească. Îi părea rău că a urcat, prosteşte, scările. Trebuia să treacă pe la Blum, sticlarul, mai bine, şi să-l roage să-i facă rost şi lui de cîteva tuburi de „Lipitol”. Are să stea şi el în stradă ca Simhă, îndemnînd lumea, să cumpere. Simhă e sprinten şi uşor la vorbă. Ei şi? El e actor, e şi mai priceput prin urmare să zăpăcească pe as­cultători.

Voi să plece. Dar din odaia surorilor ieşi, vesela, domnişoara Lenuş.

— Uite şi pe Hamlet! izbucni ea hohotind.

Era cu chef.

Surorile se potoliră. Actorul, mic, obosit, şi speriat, îi amuza.

Lenuş bătu la o uşă undeva:

— Dom’le Nae, dom’le Nae, a venit să ne cînte!

Din odaie apăru geambaşul, numai în cămaşă de noapte, ţărănească, lungă şi înflorită.

— Brrr! E frig! Cine-a venit? Aaa! Ce faci, mă otravă?

Toată lumea fu poftită la Nae. Domnişoara Lenuş umplu soba cu lemne, aduse două sticle de coniac şi nişte franzele şi porunci actorului să imite capra.

Mai făcuse el la fel, aici. Ştia că sînt oameni veseli, toţi.

Încălzit de băutură şi stîrnit de vocea caldă ă fetei, omul începu să plîngă ca pisica, să urle ca o javră de salon, să behăie şi să imite toate păsările şi toate vietăţile. Nae ceru să cînte evreieşte.

— Zi-i, mă, ceva cu „chigălă-migălă”.

Surorile aplaudară fericite. Da, da, e o idee!

Intră şi pensionarul, potolit. Să facă domnu’ Nae ce vrea acasă la ’mnealui. El n-are nici o cădere să-l oprească. Da’ cu jidanu’ ăsta ce-i? Face drăcii? Daa? Atunci rămîne şi el s-asculte.

Bău un coniac, îşi mîngîie mustaţa şi-l îndemnă pe actor:

— Ia s-auzim!

Omul cîntă un cuplet, apoi o romanţă, îşi aminti de copii şi izbucni în plîns.

Nae se aprinse.

— Nu boci, mă, n-auzi? Să fii vesel, că fe fac una cu pămîntul!

Actorul îl ştia pe geambaş. Îşi şterse ochii grăbit şi se jură că n-a plîns. Are o meteahnă, atîta tot. Are să cînte ceva vesel.

Se ridică, se lăsă pe vine, se înălţă pe vîrful degetelor, se învîrti într-un picior, umblă ca ursul în patru labe, toate astea la repezeală şi însoţindu-şi fiecare mişcare cu chiote vesele dintr-o urare festivă.

— Bravo, mă dom’le! Îmi placi! Acu-mi placi! făcu, satisfăcut, pensionarul.

La stîrşit, Lenuş rugă pe Nae să-l „atingă” pe actor cu un ban-doi.

Geambaşul căută prin sertar şi întinse apoi mîna omului:

— Adio, şefule, a fost pe cinste!

Actorul simţi metalul în palmă, încălzindu-l ca o flacără.

Pensionarul se strecură repede pe uşă, stînjenit de îndemnul fetei :

— Hei, domnu’ ...ceva biştari pentru Hamlet... n-auzi?

Bătrînelul n-auzea...

În stradă actorul văzu că n-are bani de ajuns să-şi sature familia, să cumpere lemne, să tocmească o altă odaie... Fugi spre casa sticlarului. Aici îl întîmpină domnişoara Liza, farmacista. Ciudat, de cîte ori îl ve­dea, îi zîmbea fata asta cam tomnatică. Şi prin viaţa ei au trecut, desigur, iernile necazurilor. Îi păru chiar bine că a întîlnit-o singură.

Liza Blum l-a poftit pe-un scaun şi i-a oferit o cafea şi-o ţigară. Acto­rul, fără nici o vorbă de prisos, şi-a spus păsul. Are o familie grea, îl ştie domnişoara, arta nu rentează; să facă bine tata să-i dea un mic capital să-şi întocmească şi el, la un colţ de stradă, o masă c „Lipitol” ; ştie vorbi cel puţin cît Simhă.

Domnişoara Liza i-a făgăduit sprijinul. Nu îndrăznea să-l refuze. Nu ştia cum să-i mărturisească adevărul că şi tatăl ei o duce greu, e dator vîndut lui Micu Braun, ca întreg cartierul de-altfel; a ajuns un simplu salariat, cu leafă mizeră, atît cît să nu moară de foame.

Actorul, înveselit iar de făgăduiala domnişoarei Liza, vorbi de Ioină, lăudîndu-l. Nici nu şi-a dat seama de ce, subit, fata a încheiat convor-­

birea; s-a ridicat şi l-a poftit să „mai dea” pe la dînşii.

Peste cîteva minute, Liza Blum se afla în camera Lizei Braun.

Fata lemnarului fu mirată de apariţia prietenei de care se despărţise cu ani în urmă.

— Eşti tristă, eşti schimbată, ce-ai? o întrebă domnişoara Blum.

— Poate! răspunse Liza Braun. Poate sînt într-adevăr tristă.

S-au aşezat pe un colţ de canapea. Liza d-abia urcase scările. Fu­sese jos, unde o aştepta Berl. Mama îi zîmbea cu toată gura de vanilie. Omul îşi pusese o haină neagră şi o vestă liliachie. Puţea îngrozitor a parfum şi a scorţişoară. Persoana lui gătită era că o băcănie de cartier, înnobilată pentru întîmpinarea cine ştie cărei sărbători.

Cum l-a văzut şi i-a întins mîna, a simţit o puternică durere de cap. A stat cîteva clipe şi a fugit. De sus o auzea pe mama care în­cerca, prin cu­vinte meşteşugite, s-o ierte pentru că e obosită, e nervoasă, dar pînă la urmă să fie sigur domnul Berl! Tot cu dumnealui se mărită. Oaspetele gîfîia şi murmura ceva în mustaţă. Întîmplarea a întristat-o şi i-a adîncit golul interior.

— Ştii, s-a-ntors Ionel! izbuti să articuleze, în cele din urmă şi după o lungă dar invizibilă sforţare, Liza Blum.

— Ionel? se miră cealaltă.

Şi deveni mai palidă.

— Ionel? repetă ea întrebarea, dorind să i se spună că n-a pri­ceput bine, că a fost o glumă.

— Da!

Şi fata sticlarului îi refăcu portretul fizic şi moral după datele amă­nunţite ale actorului. E slab şi galben, şi-i gol. Iarna l-a prins fără palton. Ajută ambulantului Mehală. Şi-a trudit trupul prin bîlciuri. Lipsa banilor l-a îndobitocit, poate, l-a făcut o apă cu fraţii lui din car­tier. Talent puter­nic de poet n-a avut niciodată. Nici muzician autentic n-a fost. Fără cul­tură, fără confort material, era fatal să se întoarcă la ai lui, la vagabonzii ceainăriilor şi la negustorii de stambă şi ciorapi, rătăcind din curte în curte şi goniţi ca nişte cîini fără stăpîn.

Liza Braun urmărea cu ochii miraţi fiecare amănunt, fiecare fapt. Se înduioşase. O milă imensă de acest golan lipsit de toate, de bani, de dragoste, de rude, o cuprinse. Viaţa n-are nici un sens cînd se pot în- tîmpla asemenea fapte. Se întreba dacă nu poartă şi ea vina decăderii lui Ioină? Ce trebuia să fi făcut? Să-i fi cerut tatălui ei bani şi să-i fi dat bărbatului iubit? Să fi fugit cu dînsul, unde? Indiferent unde!

— Îl iubeşti mereu?

Cu ce glas vorbise? Cine anume dintr-însa articulase cuvintele?

Liza Blum o privi, mişcînd încet capul:

— Nu! Nu mai iubesc pe nimeni.

Prietena se miră, cu o tristeţe care o îmbătrînea.

— Vorbeşti cu sufletul meu!

Aşa gîndea şi ea că nu mai iubea pe nimeni. Îi era doar milă de un băr­bat amărît, incult şi inimos, care tremură de frig, care rabdă foa­mea şi a înmormîntat, la o vîrstă fără întoarcere, dragostea şi toate nă­zuinţele. Petrecîndu-şi prietena, Liza Braun nu-şi putu reţine plînsul. Cea­laltă nici nu încerca s-o liniştească. Îşi dădea seama că-i de prisos. Ve­nise să-i vor­bească de copil, de copilul lor, pe care-l creştea o profe­sionistă a duioşiei în Focşanii bătrînului Telebendig. Dar a înţeles că-i zadarnic, totul e zadarnic.

Singură Liza Braun a încercat să-şi culce oboselile pe canapea. Dar de jos pătrundea pînă la dînsa zgomotul convorbirilor aprinse. Mamă-sa îşi mărturisea dezamăgirea stîrnită de purtarea fetei îndărătnice. Berl pute a parfum şi-a scorţişoară. Iarna e tristă ca o înmormîntare săracă. În spita­le îşi scuipă plămînii bolnavi tineri şi fete crude, tata are să vină, iar, asu­dat şi înfometat, fraţii îşi vor umple gura cu bucate şi vor rîde, şi rîsul va răsuna pînă la dînsa urît. Ioină dîrdîie de frig în haina sub­ţire, nici o spe­ranţă de nicăieri, nici măcar din parte-i. Nu i-a mai scris nimic, totul e za­darnic. O pricepe asta limpede. A făcut-o să priceapă mai ales vizita Lizei Blum. Lucidă, experimentată, trăită, săracă, la vîrsta ei de soţie fără cunu­nie, a renunţat s-o mîngîie. Preţul vorbelor de miere îl cunoaşte astăzi şi dînsa, şi nu mai rîvneşte nimic, nimic.

Prin fereastră se vede uliţa calicilor înotînd în zăpadă. Sus, un cer in­di­ferent ca o altă iarnă, veşnică, stăruind acolo de la facerea lumii. Şi plum­buriul anotimpului o copleşise mai rău ca oricînd. „Totul e za­darnic”, gîndi şi nu izbuti să găsească nicăieri, în afară sau într-însa, un sprijin.

A aşternut cîteva rînduri pentru ai săi şi le-a lăsat pe masă. A scris, apoi, două file îndesate, le-a băgat într-un plic, pe care a însemnat adre­sa lui Îoină, în hanul lui Druţă, a ieşit din casă neobservată decît de Niţă şi a zvîrlit scrisoarea la cea dintîi cutie. S-a oprit o clipă la far­macie, de unde a revenit şi mai tristă, şi mai ostenită. A refuzat sa primească un mesaj al mamei; e foarte obosită, a susţinut, şi vrea să doarmă. Ştie ce are să-i spu­nă bătrîna. Se miră singură că are o mamă bătrînă! Ieri a fost încă o soţie durdulie şi brunetă, cu o tinereţe agre­sivă în şoldurile cam mari şi cu o foame de viaţă uluitoare. Azi a cres­cut trei copii — ea e preferata! — şi pe obraji i s-au aşternut neguri, în ochi s-a stins flacăra vie a dorinţelor şi în mers se simte greutatea efortului. O mamă bătrînă, ca atîtea în cartier. Bogată, fireşte, cu inele în degetele groase ale mîinii, cu brăţări şi cercei

imenşi, dar tot mamă, şi tot bătrînă, aidoma semenelor din han.

A băut repede, conţinutul păhărelului şi a zăvorît uşa.

Cu ochii închişi, cu pumnii sîrînşi, fugind dintr-o lume străină, Liza se voia uitată ca o cheie de care nu mai ai nevoie, ca un şiret de gheată rupt, ca o fotografie neînsemnată, într-un fund de scrin naftalinizat. A mai trăit o singură dată o asemenea despărţire totală de car­tier, şi de părinţi, şi de fraţi, şi de viaţă. Plecase, undeva, dincolo de Băneasa, în sanie, într-un înserat de iarnă sticloasă şi pustie. Drumul era singuratic şi înzăpezit. Şi deodată n-a mai văzut decît jocul stelar deasupra ei şi parada albului de jos. Departe urlau lupii. Era izolată în sanie şi nu se mai recunoştea. Era una cu iarna totală şi cu imensi­tatea zăpezilor. Azi va cunoaşte, în fine, odihna supremă. „Adio, dom­nule Berl, de prisos te-ai parfumat şi te-ai înnoit cu haină pe talie, ochii tăi de prisos vor străluci în faţa grasă şi rotundă, adio, scumpi fraţi, mîncăi si fericiţi, adio, visul dintîi şi din urmă.” Pe fereastră vor poposi în primăvara viitoare păsări cu urări de bună dimineaţa în cioc şi soa­rele va înflori iar grădinile mahalalei. Alte şiruri de amorezaţi vor sus­pina în uliţă. Ea nu va mai fi. Vrea liniştea definitivă a tuturor uitărilor.

O durere ascuţită i-a aplecat gura spre pîntec. Se străduieşte din răsputeri să nu strige, să nu răsufle măcar. Dar înţepăturile, înăuntrul tru­pului, se înmulţesc. Cineva îi taie măruntaiele. E o durere rea, crudă, ca un cuţit întors în rană.

— Aaah! Aaah!

N-a izbutit să-şi reprime ţipătul.

Într-o clipă s-a ivit Ana în dosul uşii.

— Deschide, Liza! Lizo!

— Aaah! se auzi iar ţipătul fetei.

Ana coborî în goană. În altă clipă toată casa fu sus. Niţă împinse, cu desperare, uşa.

— Liza! Liza! gemea Ana şi nu ştia cum să sară mai repede din­colo.

— Un topor! Un topor! ceru cineva.

Uşa fu spartă.

Liza se trămînta, în pat, lividă şi cu sudori reci în jurul tîmplelor.

Ana privi repede spre obrajii fetei, spre măsuţa pe care se vedea păhărelul cu otravă şi pricepu totul.

— Un doctor, aduceţi un doctor!

Totul se petrecu repede. Medicul se pricepea bine la asemenea bol­navi. După o spălătură stomacală, fata îşi reveni.

În cîteva minute toată strada, toată mahalaua ştia că fata lemna­rului a vrut să se omoare. Babele au lăsat plozii în voia soartei şi s-au îngrămădit în poarta bogătaşului. Trecătorii aflau fără să vrea o întreagă istorie sîn­geroasă şi sentimentală. Băieţii mai răsăriţi fură trimişi la capătul celălalt al cartierului să înştiinţeze pe cunoscuţi de întîmplare.

Cînd a sosit Micu, lumea îşi făcea semne, cu coatele şi cu ochii.

— L-a pedepsit Dumnezeu! observă o moldoveancă tulbure la privire. Anu’ trecut m-a zvîrlit în stradă pentru un rest de chirie...

— Ssst! o repezi un tînăr care ţinea să intre pe poartă. Nu mai flecăriţi degeaba!

— Cine-i ochelaristu’ ăsta? întrebă o nevastă voinică.

— E un slujbaş de-al lemnarului. O scîrbă!

Cu tot frigul care se înteţea, nimeni nu se gîndea să plece.

În odaia Lizei storurile erau lăsate. Ana, sfîrşită de oboseala ner­voasă, împietrise într-un fotoliu, îmbătrînită şi urîţită. Cei doi găligani stăteau lîngă perete, nedumeriţi şi plictisiţi. Micu singur se răsucea pe scaun, ne­izbutind să-şi potolească furia, teama, neastîmpărul. Pricepea greu gestul fetei. De cîteva ori încercă să-şi apropie capul lui mare şi gros de faţa străvezie a Lizei, dar doctorul îl gonea, cu voce aspră :

— Lăsaţi-o în pace. E extenuată. Să se odihnească.

Micu se resemnă şi se depărtă de pat.

Pe nesimţite şi pe nevăzute intrase în odaie văduva Glas. Avea un obraz de leşie. Era de nerecunoscut. O bătrînă şi ea, ca oricare alta. Sărăcise în ultimii doi ani. Toate „învîrtelile” ei nu-i îngăduiau sa mă­nînce omeneşte şi să se îmbrace la timp. Suferea de-o arterio-scleroză rebelă, de-un reumatism cronic şi de alte beteşuguri. Ana o ajuta din cînd în cînd cu bani pentru medicamente. Femeia venea cu reţeta sau cu anun­ţul tipărit în care se vedea preţul flaconului miraculos; nu pretindea şi nu primea decît costul leacului. De cîte ori i se termina sticla, de atîtea ori se înfăţişa aici şi, pe ocolite, cum i se părea ei frumos, cerea banii destinaţi medicamentului. Azi trebuia să-şi cumpere alt flacon. De-o săptămînă răbda lipsa medicamentului. Nu poate dormi, nu poate alerga de la o candidată de măritiş la alta, are nevoie de licoarea salvatoare. Cum o ia, durerile încetează, somnul îi revine şi-a doua zi e în stare să urce iar scări fără sfîrşit şi să cutreiere uliţele mahalalei după viitori însu­răţei.

Aflînd de jos întîmplarea, păli. Îi părea rău, fireşte, de Liza, ca de ori­care altă fată căreia nu izbutea să-i găsească un mire, dar se îngro­zea la gîndul că nu-şi va putea cumpăra medicamentul. O aşteptau, aşa­dar, alte nopţi albe, alte junghiuri în trup, alte chinuri. De obicei intra în odaia Anei, îi vorbea de tineretul comercial, care decădea văzînd cu ochii, o încredinţa că nu e numai Berl pe lumea asta şi că are oricînd la dispoziţie o duzină de titraţi pentru domnişoara Liza şi, la urmă, o aducea binişor despre boala ei, grea şi istovitoare. Nu-i cerea bani. Spu­nea, doar, oftînd adînc :

— Iar n-am să dorm, iar n-am să ies din casă!

Dacă Ana, distrată, nu pricepea repede, văduva Glas revenea:

— Grozav e cînd te dor mădularele şi n-ai leacul la timp! zău, dragă madam Braun...

Femeia nu se lăsa rugată.

— Ai terminat flaconul? o întreba Ana, numai că să spună ceva şi ca să-şi justifice dania ştiută.

— Cum ai ghicit? se mira văduva Glas, cu ochii inundaţi de fericire.

Şi devenea şi mai vorbăreaţă. Îşi asigurase, doar, nopţi liniştite, bătrî­neţea ei prematură n-o va măi chinui, o săptămînă vă fi ca oricare alta din cartier, alergăreaţă şi nepăsătoare la intemperii.

Privind cu ochi de vulpe speriată în dreapta şi-n stînga înţelese repede că fata e salvată, dar că părinţii sînt copleşiţi de tristeţe. Trebuie să facă o sforţare, ca nicicînd altă dată, spre a-şi asigura leacul.

— Liza noastră! Liza noastră! Mamă-măiculiţă, puişorule, scumpule! izbucni ea şi alergă spre pat cu braţele desfăcute.

Nimeni n-o putea goni. Doctorul, Niţă, slujnicele, nici măcar încrun­tarea lui Micu Braun n-a fost în stare s-o mişte de lîngă bolnavă. Văduva Glas îngenunchease la căpătîiul Lizei şi plîngînd şi rîzînd încerca să săru­te faţa decolorată a sinucigaşei. Iubea, într-adevăr, fata, dar îşi spunea că trebuie, prin orice mijloc, să-şi asigure leacul fără de care viaţa i se părea o osîndă.

— Liza noastră! Scumpă noastră! Puişorule, mamă, de ce-ai făcut aste? De ce? De ce?

Bolnava deschise uşor ochii şi o privi cu dispreţ. Ah! Bătrînica asta care umple odaia de strigăte false şi de miresme vechi de garderoabe nedeschise cu anii!

— Liza, puiule, mamă dragă...

Bolnava făcu un gest cu mîna şi întoarse capul la perete. Văduva Glas îşi dete seama că nu mai poate continua. Se ridică greoaie şi se îndreptă spre Ana. O îmbrăţişă şi o sărută pe amîndoi obrajii, cu putere. Pusese în acest act toată hotărîrea de a nu pleca fără banii trebuincioşi medicamen­tului.

— Nu te mai amărî! Dumnezeu vă ocroteşte. A scăpat! Se face bine!

Femeia clătină capul, resemnată. Durerea o moleşise, o înstrăinase de viaţa obişnuită a casei. Privea la Micu şi nu ştia ce trebuie să facă sau să-i

spună, căci e şi el astăzi altul, cu capul lui mare şi pornit spre pleşuvie. Privi la cei doi găligani. Ciudat, ăştia sînt copiii ei, întocmai ca Liza. Fireşte li-e foame; după obraz, după ochi, se vede limpede că ar vrea să mănînce băieţii. Doctorul îi şopti ceva. Femeia aproba au­tomat. Da, da, are să aibă ea grijă! Linişte, fireşte, înainte de toate, linişte! O s-o pă­zeas­că, nu mai încape vorbă. O plimbare la munte? Da, da, e o idee! A mai fost ea la munte, cînd cu boala de piept, îşi aminteşte domnul doctor, nu?

Omul aproba profesional şi surîzător. Ana revedea, vorbind, peisa­jele însorite ale Braşovului şi un cap galben de fată la fereastra vago­nului. Luni de zile a stat lîngă Liza. Vorbeau rar. Fata se mulţumea să privească un petic de cer pe fereastra deschisă şi să rămînă singură, în­tinsă pe spate, în patul corect desfăcut.

— Eşti supărată, dragă madam Braun, spuse văduva Glas. Ai drep­tate!

Ana s-ar fi răstit la femeie ca s-o lase măcar azi în pace. Dar n-avea putere să scoată un sunet. O lenevie ca o apă calda o cotropise şi nu izbutea să se apere de nimeni.

— Şi eu sînt amărîtă! continua văduva. Iar n-am să dorm. Şi dacă ai şti, dragă madam Braun, cum mă dor picioarele! Stai toată noaptea cu ochii deschişi şi-aştepţi dimineaţa ca pe-o pomană. Ei, şi crezi că a doua noapte nu-i la fel? Zău, la fel, crede-mă, te rog! Dacă aş avea medica­mentele, ehe! Ştiu că aş trăi! Uite, un fleac de flacon care-ţi dă viaţă!

Pălăvrăgea necontenit, trăgînd cu coada ochiului şiret de bătrînică isteaţă spre madam Braun. Dar nevasta lemnarului se afla mereu într-un Braşov salubru şi feeric, de astă dată într-o lungă convorbire imaginară cu Liza. N-o mai lăsa izolată într-un pat ca într-un mormînt s-adune gîn­duri rele sub frunte. Îi vorbeşte cald, îi reface viaţa şi-i trezeşte gus­tul tuturor dorinţelor tinereşti.

— Ai spus ceva, madam Braun?

Ana şoptise cuiva nevăzut.

— Cum? Ce-ai spus?

— Nimic! Ştii, e o mare nenorocire să n-ai la timp medicamentul. Boala asta... :

— Taaci! Taaaci! ţipă, brusc enervată, Ana. Niţă descuie sartarul ştii care! — şi adu-mi geanta!

Dădu slugii o cheie.

— Ai să-ţi cumperi medicamentul. Dar nu mai vorbi, auzi?

Văduva Glas se făcuse mică. Tremura din tot trupul, deşi încerca să-şi stăpînească frica. A mai speriat-o în casa asta, odată, chiar Liza. Poveste

veche. Fata dispăruse în noaptea în care părinţii îşi serbau nunta de ar­gint. Ea a descoperit-o aici, posacă şi singură. A rugat-o să coboare. Atunci Liza a întrebat-o de flori, de păsări, de fot felul de drăcii. Acum, Ana. Neam sucit.

— Iartă... iartă-mă! bîigui ea.

Dar nevasta lemnarului se liniştise.

— Nu-i nimic. Poftim!

Şi-i înmînă o bancnotă cu care să-şi cumpere leacul.

— Mulţumesc! Dumnezeu să vă ajute!

Era cît p-aci, înveselită de banii căpătaţi, să inunde iar toată casa cu vorbăria ei fără sfîrşit. Dar ochii Anei erau mereu tulburi. La fel, capul mare şi obosit al lemnarului.

Se ridică şi, nevăzută precum intrase, se strecură pe uşă ca o nălucă.

În odaie întunericul deveni greu. Doctorul plecase, după ce instruise slugile cum să îngrijească bolnava. Anei, îndeosebi, îi vorbise mult. Fra­ţii, răzbiţi de foame şi de somn, neobişnuiţi cu asemenea complicaţii, îşi făcură semn să coboare. Micu Braun uitase de toate, în fotoliul larg care-l cuprindea adînc. Noaptea dură mult.

Au vegheat Micu şi nevastă-sa pînă la cîntatul cocoşilor. Liza fu purtată de cîteva ori, mai mult pe braţe, afară, spălată cu oţet aromatic, şi ferită de orice zgomot, de orice atingere. Pe fereastră, Ana vedea în stra­dă făcîndu-se şi desfăcîndu-se grupuri de mahalagii. Otrăvirea fetei prile­juia discuţii fără sfîrşit. În frig şi sub fulgii de zăpadă, calicii vor­beau cu gesturi mari. Niţă a ieşit în trei rînduri să risipească mulţimea, dar a fost huiduit. A sosit şi o delegaţie a societăţii „Fericirea univer­sală”, în frunte cu Ghiţă Uşereanu, să condoleze pe domnul preşedinte. Micu a trimis vorbă guleraţilor că-l doare capul şi le mulţumeşte. El nu poate coborî însă jos. Liza a deschis un ochi anevoie. Un junghi în tîmplă îi fixase capul pe pernă. A zărit figura puhavă şi nedormită a lem­narului, obrajii îmbătrîniţi ai mamei şi mutra de pehlivan a feciorului. Ca şi cînd şi-ar fi dat un răspuns, a închis iute ochiul.

Deodată Micu Braun se ridică şi făcu semn lui Niţă să se apropie. N-aude nimic sluga? Parcă se înghesuie oameni la uşă. S-aud şi voci răs­tite, înjurături chiar. Niţă fu trimis, în goană, să vadă ce se petrece la scară.

D-abia răsuflînd, servitorul a ajuns în anticamera parterului. Un om prost îmbrăcat şi nebărbierit se lupta cu un pluton de servitoare şi bucătă­rese. Voia să urce sus, la domnişoara Liza. Niţă l-a examinat atent. I se lumină puţin faţa. Necunoscutul era domnu’ Ionel.

Cu un sfert de ceas înainte, actorul din hanul lui Druţă îi adusese la hotel o scrisoare sosită dimineaţa pe adresa lui Mehală.

Ioină o deschisese mirat şi tulburat. Cunoştea caligrafia măruntă şi egală de pe plic.

Să nu te întristezi, dragul meu — îi scria Liza — de nimic. Daca mă gîndesc azi la tine e că sînt învinsă de-o tristeţe fără leac. Meriţi, pentru că eşti sărac şi dezgolit ca şi mine de speranţe, un cuvînt de des­părţire definitivă. Scriu «definitivă» , şi începe să-mi fie milă şi de mine. Aşa cum mi-e milă de tine. Cum mi-e milă de liza Blum, de tata, de mama, de toţi vagabonzii, şi cerşetorii, şi bogătaşii cartierului. E cu neputinţă să mă gîndesc la cineva şi să nu-l compătimesc. Azi-dimineaţă am aflat că ai revenit. Ştiu tot. Ţi-ai purtat amărăciunea prin bîlciuri alăturea ‘de „ambulanţii” de care noi, fetele, ne amuzam altădată în reu­niuni familiale mic-burglieze şi pe care azi i-aş săruta, înduioşată şi umi­lită. Ai suferit de foame, poate de frig şi de lipsa oricărei perspective. Azi am mai aflat cît de obosită sînt! Obosită de viaţă, obosită de tot ce s-a în­tîmplat şi se mai poate întîmpla. Într-o seară te-am văzut şi în alta mi s-a părut că te iubesc. Părerea stăruia mereu. Îţi mărturisesc azi, cînd n-am de ce să nu fiu crudă cu tine, cînd sînt crudă şi cu mine, că nu ştiu bine ce e dragostea, că nu ştiu, adică, dacă te iubesc, dacă-am iubit pe cineva vreodată. Ştiu că m-au obosit lumea, viaţa. Domnul Berl se parfumează şi pute a băcănie. Mama mă scuză faţă de el, rîzînd un­suros. Tata adună mereu bănet şi face socoteli lungi în nopţile în care viaţa mi se înfăţişează goală, atît de goală! Sînt, repet, obosită de toate astea. Să-mi închipui că te-aş fi luat de bărbat. Am fi trăit un an, zece, treizeci. Ei şi? În loc de încă o iarnă aş mai vedea treizeci. În loc să plec încă o dată la Karlsbad, aş pleca de încă treizeci de ori! Ei şi? Toate astea nu mai însemnează nimic. Toate astea nu mai au nici un rost cînd mă gîndesc că un bărbat ca tine, de aproape patruzeci de ani, rabdă de foame prin tîrguri caraghioase, că un om ca tata se consideră fericit pentru că are zece case şi nu mai ştiu cîtă marfă, că un Berl oa­recare e mulţumit că pute a parfum şi că-i dornic să-şi ia o nevastă ca mine. Nu mai cred nimic despre nimeni. Poate că aş fi, încheiat oricum

în acelaşi fel o existenţă obositoare. Înţelegi? Oricum! Cu tine adică, nevastă sau amantă, femeie, şi mamă. N-am înţeles niciodată cum izbu­tesc unii să plece, de bunăvoie, de-aici. Azi mi se pare gestul simplu, firesc. Cum, repet, mi-e tare milă şi de tine, şi de mine, şi de tata şi de mama, şi de Berl, cum nu mai pot face, zilnic, aceleaşi gesturi, obosită ca de milenii de o viaţă ridicolă, îţi spun: Adio! Îmi dau seama că, dacă aş continua, aş scrie vorbe de prisos ca să «fac frumos». Şi nu mai spun nimic, Ionel dragă, Ioină dragă.”

Băgă repede scrisoarea în buzunar, ca pe un obiect furat, şi porni în panică spre casa lemnarului. Precis nu-şi lămurea sentimentele care-l frămîntau. Într-adevăr, cine cunoaşte exact substanţa dragostei? Obo­seala şi scîrba de viaţă, care se vădeau în fiecare rînd scris de Liza, încercase şi el. Dar pentru ce toată zbaterea lui? Peste zece ani sau peste treizeci, aşa cum spune şi fata lui Micu, finalul de neînlăturat tot se va produce.

Înaintea casei lemnarului, cunoscuţii l-au asaltat cu o sută de amănun­te asupra întîmplării. „Iubea pe cineva, rînjea o negustoreasă de cîrpe, şi d-aia s-a omorît”. „A scăpat”, preciză vărul lui Niţă, care tocmai ieşea pe poartă. „A scăpat uşor!” murmură o gură ştirbă, filozofic.

Izbutind să intre în sala de jos, Ioină fu înconjurat din toate părţile de slujnice grase, şi groase, şi cîrcotaşe, de o duzină de şorţuri roşii, şi verzi, şi colorate, de o avalanşă de ţipete şi ocări, ca să iasă imediat, căci nimeni n-are voie să urce la domnişoara.

— Hooo, băloaselor! le potoli Niţă, după ce-l salută din ochi pe Ioină. Căraţi-vă! Hai!

Femeile părăsiră într-o clipă sala. Îl ştiau pe fecior omul de încredere al stăpînului.

Servitorul i se adresă umil:

— Dom’le Ionel, mai bine să-l vestesc pe boier. Îl ştii?...

Dar Ioină nu-l lăsă să termine. Se repezi spre scară, lovind, din gre­şeală, cu cotul, un vas cu flori care se sparse cu zgomot.

Micu Braun se ivi în capul scărilor. Peste obrajii lui roşii se aş­ternu o uşoară paloare. Încremeni cu privirea speriată în spaţiu. Căută un sprijin, o îmbărbătare.

Gemu:

— Ce-i? Ce-i? Ce mai vrei?

Ioină îl măsură rece.

— De la tine... De la dumneata, nimic. Vreau s-o văd pe Liza.

Şi urcă o treaptă, două, trei.

Niţă se repezi spre Ioină, întrebînd din ochi pe stăpîri ce trebuia să facă?

Micu Braun înclină capul resemnat:

— Lasă-l, Niţă! vorbi el gros. Lasă-l! ca şi cînd ar constata că vine ploaia, furtuna, viforul, întîmplări care nu atîrnă de voinţa ome­nească.

Ioină intră în odaia fetei. Ana tresări. „Ciudată înfăţişare de tîlhar” îşi spuse, neizbutind să-l recunoască. Ar fi ţipat dacă nu zărea, în spatele noului venit, pe lemnar, plictisit şi domolit. Ioină se apropie de patul bolnavei. Liza ţinea încă ochii închişi. Paşii bărbatului o treziră ca un sem­nal de alarmă. Mai tîrziu şi-a lămurit bine ce s-a petrecut într-însa. Bănuia, fără nici un temei, prezenţa lui în casă. Gîndind mereu la atîtea, pricepea că nimeni nu-i în stare să-şi cîrmuiască viaţa. Necontenit ne adaptăm. Cînd, obosiţi, şi îngreţoşaţi, şi dornici de liniştea ultimă, facem gestul salvator, iată-l pe doctor cu maţul răscolindu-ţi măruntaiele şi te vezi readusă lîngă mama spătoasă şi prematur îmbătrînită, lîngă tatăl furios şi războindu-se cu cifrele, lîngă Berl şi atîţia alţii. Dar ceea ce este într-adevăr groaznic şi te ruşinează profund e sentimentul nou de care eşti cuprinsă: consimţirea destinului. Da, îţi convine „salvarea” prin clistir şi te înduioşezi ca o capră de revenirea la viaţă şi de fiecare amănunt do­mestic.

A deschis bine ochii, sigură că-i va întîlni privirea strălucind ca în noaptea neuitată din grădina. Nu s-a înşelat. Ioină era la doi paşi de ea, mut şi îngîndurat. Avea exact figura pe care şi-o imaginase. Neras, neîm­brăcat, nemîncat poate, bărbatul acesta care părea atît de altfel, se află singur între toţi ai casei, cu ochii arzînd, consumat de-o suferinţă ca de-o flacără.

Fata îi zîmbi. Ana, Micu, Niţă, slujnicile, toată lumea observă lumina care se ivi în obrazul galben al bolnavei. Lemnarul ar fi vrut să aplaude, dar nori grei cuprinseră cerul bucuriei lui de-o clipă. Ioină e candriu. Din pricina lui a pierdut bănet mult, cu asigurările astea blestemate. Nu mai poate da foc nici unui depozit. Toate incendiile sînt inutile acum. L-ar aştepta temniţa, dacă, totuşi, ar mai încerca vreodată... Are să renunţe, prin urmare, la asigurări. Se întristă şi mai mult. Avea un regret într-însul ca un doliu după cineva scump. Ana înţelegea durerea bărbatului ei şi nu se încumeta să-l stînjeneasca nici măcar cu un oftat.

Ioină primi zîmbetul Lizei ca pe un mesaj de compasiune. Şi el se vedea în privirea fetei. Într-adevăr, de ce a alergat, în panică, pîn-aici, la căpătîiul sinucigaşei? Viaţa se repetă în zeci de chipuri şi nimic nu e demn de o mare pasiune. Ne fabricăm anumite sentimente în care ajun­gem să credem. Uite-o pe Liza... A purtat-o cu dînsul în reveriile tîrgu­rilor întunecate şi în insomniile nopţilor lui fără sfîrşît. Să-i fi fost nevas­tă, chipul i s-ar fi maturizat, maternitatea ar fi diformat-o puţin şi peste un şir de ani braţele ei, prea moi, şi trupul ei prea plin l-ar fi durut ca o decădere proprie. Nu mai are, ca şi dînsa, nici o dorinţă şi, totuşi, a gonit aici, ca un adolescent romantic şi nătăfleţ. Fireşte, ca pe toţi sinucigaşii, revenirea la viaţă trebuie s-o bucure.

— Liza — şopti el — Liza!

Bolnava mişcă buzele. Nu se auzea nimic. O înduioşase prezenţa tul­burată şi înfierbîntată a omului care o chema desperat. Îl presupunea învins definitiv de viaţă. Îi privi părul nepieptănat, prea mare şi prea încîlcit.

— Liza! continuă Ioină s-o cheme.

Bolnava mişcă din nou buzele. Se auzea ceva.

— Mai tare! Mai tare! o rugă Ioină.

Liza făcu o sforţare:

— Ar trebui — spuse ea ar trebui... sa te tunzi!