VIII

Mai mult îmbrîncit decît îndemnat de tovarăşi, Mehală se aşeză la masă, în cîrciuma necunoscută.

Aici, în Tunari, n-a fost niciodată. Se simte stingherit, străin, duş­mănit.

Cînd se încurca, împreună cu tovarăşi de negoţ ambulant, la cîte-un mic chef, rămînea ceasuri întregi în fundul cîrciumii lui Cîrnu din Do- broteasa. Acolo sticla de vin poartă urme de pămînt vechi pe dop şi e de aur băutura în pahare. Vine şi Şchiopu cu zdrîngu’ şi se încinge o petre­cere pînă dimineaţa. Nici n-ar şti golanii c-a sosit, călare pe băţ, altă zi, dacă nu s-ar face schimbul la casă: pleacă baldîra, nevasta patronului şi vine madam Băţ, cumnata dumisale, care a fugit de-acasă, ; unde băr- bat-su, bărbierul, o striga destul de des în ultimul timp „Pră­jină” şi o şi bătea. Madam Băţ e o femeiuşcă nervoasă şi slabă... Atunci fac socoteala muierile cît s-a băut, cît s-a încasat. Dacă se iau la ceartă, crezi că se războiesc duzini de pisici pe acoperiş. Băieţii intervin, veseli unii, mah­muri alţii.

— Ooo! Paţachinelor! Dar-ar benga-n voi!

Femeile tac amîndouă deodată, ca la o comandă, se privesc doar o clipă şi se năpustesc apoi, unite, împotriva golanilor:

— Ce vă băgaţi, mă nenorociţilor? Nepricopsiţilor! Javrelor... Ce vrei mă puşcărie mă? Crezi că eşti la tat-tu acasă, să ne sperii cu boxu’? Şi tu, mă peşte?

Băieţii rîd, plătesc şi pleacă.

Alta dată mergea la „Hotel Frăţia”, în Udricani. Casă veselă. La primul etaj sînt odăiţe bine încălzite iarna, cu ferestrele deschise vara. Prin ele intră toată mireasma liliacului de jos. Pomul creşte lîngă gos­podine care spală rufe, alături de gunoaie şi de putini cu varză.

La al doilea etaj locuiesc fetele, aventurierele cartierului sau rătă­citele provinciilor obscure. Cele de-aici sînt indiferente, bănuitoare, iau la sigur pe bărbaţi, îi tapează de cite-un sutar înainte de-a gusta din vin şi se pre­fac bolnave (cum le mai doare capul!) cînd e „groasă” şi cavalerii scot din buzunare bricegele ascuţite. Îşi lasă oamenii, nu se amestecă între ei, ascultă prin podele loviturile, trîntele. Provincialele însă au capete mirate de călugăriţe sau de tinere măritate cuviincios, beau, se ameţesc, rîd de glumele golanilor şi sînt înşelate la urmă şi lăsate în odaie, despuiate, obosite şi fără franc. Toate se-adună apoi, seara, înainte de chef şi se pocăiesc şi se hotărăsc să nu cadă pe mîna hoţilor... La al treilea locuiesc betegii şi chiorii cartierului, foştii negustori faliţi, cu familiile risipite în lume, divorţaţii, scăpătaţii şi moşnegii care îşi chel­tuiesc puţinii ani de viaţă între sinagogă şi ceainărie. Ei se plîng, adesea, de „şolticăriile” băieţilor de la întîiul etaj, unde beţiile şi bătăile nu mai contenesc, dar portarul ridică din umeri, indulgent, şi răspunde că „n-are ce le face”...

...Rar de tot nimereşte şi-n „Cruce”, unde e binevăzut de o fată, o evreică din cartier, care a ajuns de plîns, îmbrobodită cum e şi cu obra­jii de ceară. La ea se-adună obişnuiţii, comandă „antricoate” şi „baterii’’ la gheaţă şi joacă barbut. Nimeni n-are, voie să se îmbete. Cine îşi simte şubrede balamalele pleacă. E un consemn, o lege pe care o respectă toata lumea cu sfinţenie. „Nenea” nu îngăduie nici o fiţăraie... Aici, la Vran­cea, în Tunari însă n-a fost niciodată.

— Îţi place, mă, turburelu’ nostru? îl întrebă Nae, închizînd ochiul stîng.

— Îmi place, de ce să nu-mi placă? răspunde Mehală, privind cu puţină teama la tovarăşi. Nici unul de-al lui!

Din ziua în care a încercat să se spînzure, acasă la Simhă, n-a mai văzut pe nimeni dintre băieţi. A colindat, cu o legăturică în spinare, cur­ţile mahalalei, vînzînd ciorapi cu defect şi stămburi, ca întotdeauna. Din cînd în cînd umbla şi cu Ioină, care îl ajuta la negoţ. Era prăpădit rău; d-abia izbutea să-şi astîmpere foamea prin ceainării; se apuca de orice, fără ruşine. Întîmplator i-a întîlnit acum pe tovarăşii ăştia ciu­fuliţi şi afu­maţi. Se aflau laolaltă din ajun. Zadarnic a încercat el să-i convingă că nu poate întîrzia tocmai în Tunari. N-a fost chip să scape. Şi a mers cu ei, silit.

Nae, cum îl cunoaşte de ani de zile, e negustor de cai, geambaş, chi­purile. Dar toată mahalaua ştie că Nae mai muft fură decît cumpără cai. El inspectează de cu ziua grajdul, se tocmeşte frumos cu stăpînul, bate caii pe crupă, le mîngîie coama, le deschide gura — în fine! — ca omu’ priceput, îi „cîntăreşte” şi rămîne să vină a doua zi după răs­puns. Dar noaptea, parcă-i un făcut, caii dispar, înghiţiţi de bezne şi Nae nu mai are ce cumpăra. El se văietă mai mult, el compătimeşte mai cu inimă pe pro­prietar, el e mai lovit de paguba suferită de bietu’ om. În asemenea zile, madam Weiss, gazda lui, primeşte în dar un pachet de zaharicale şi e ru­gată să uite că a dat cu chirie o cameră unui geambaş, oricine ar întreba de el... Altă dată, Nae vinde cuiva un mînz, o mîndreţe. Ia banii, îi bagă-n buzu­nar, se cinsteşte la cîrciumă cu veselul cumpărător, îl roagă să-i dea dobi­tocului nutreţ şi apă la vreme, el „în persoană”, cum se exprimă mîndru, priveşte atent grajdul şi paiele şi-a doua zi, chiar a doua zi a fugit mînzu’, l-a luat vîntu’, l-a îngropat pămîntu’, dracu ştie ce s-a întîmplat... Văduva Weiss primeşte alt carton cu prăjituri şi alte sfaturi ca să nu vise­ze, măcar, că are în gazdă un negustor de cai... Numai Mehală surîde şi tace.

Zicebine e primejdios. Umblă două-trei zile pe săptămînă cu o sărma­nă caterincă şi cu un papagal rîios deasupra şi se odihneşte în restul tim­pului la un pahar, în Tunari. Cînd se îmbată, nu mai cunoaşte pe nimeni, loveşte şi pe tat-su. E însurat, are şi-un copil, dar îl vede rar, la o lună, la două. Zicebine se numea cînd va Ţinebine; fusese negustor, mai mare adică peste un cabaret, în Calea Văcăreşti. Apoi a stat la „pîrnaie”, pentru că a făcut pe unu „chior pe viaţă”, numai „dintr-o labă” pretinde dînsul, cu vocea moale. Mehală se-ntîlneşte rar cu el... L-a văzut anu’ trecut la serbarea din casa lui Micu Braun, apoi, de Crăciun, la Simhă... E primej­dios. Cît despre Trăienel, toată lumea ştie că e funcţionar la Uzinele co­munale, dar e „protejat” de primar, cu care a umblat în alegeri, şi e lăsat mai mult acasă, „liber”, cum spune dînsul mîndru. Trăienel e întotdeauna la uzină, în slujbă, pentru că e-ntîiul la alegeri. E veşnic cu guvernul şi nici că-i pasă de „superiori”. Poartă o floricică la butonieră, bea de stinge şi cîntă pînă dimineaţa, neobosit.

— Zi... îţi place, mă cotoiule, şi vinu nostru!

Nae închide iar ochiul stîng. Duce paharul la buze, plescăie, îl repede pe gît şi-apoi oftează lung.

— Mă Mehală, mă, ştii tu ce-aş fi vrut să fiu eu, mă?

— De un’ să ştiu? face, încet, ambulantul.

— Aş fi vrut să fiu harhăr, mă!... Gujbeidăr, mă! Cu o prăvălie în Dudeşti... Cu o nevastă, chigălă-migălă, la tejghea şi cu doi pui de jidani pe lîngă mine. Să stau colea pe scaun, un prăpădit ca tine să vîndă marfa şi eu să primesc doar biştarii!... Cinci lei! Dă-i încoa! Mersi şi la revedere, puiule!... Optzeci de lei? Mersi şi să mai vii!... Suta! Mia! Ohoho! Cearşafu’ tatii, vino încoa la mandea!... Mersi, mersi, jupîne, şi să-mi scrii pe glaspapir!

Îşi turnă iar vin în pahar, îl bău şi bătu cu pumnu-n masă.

— Mi-e lehamite, mă, de cai!... Ai buclucuri din te miri ce! Toată ziua te caută. Ba că eşti tu Nicolae Georgescu, ba că nu eşti tu ăla, ba că te mai cheamă şi Gheorghiu, şi Nae. Ba că ş-a înşelat sticletele şi-l mai atingi cu o hîrtiuţă... uff!

Dădu iar duşca un pahar.

— M-am săturat de cai! repetă el dulce... Zău aşa, mă Mehală... Crede-mă!

Mehală îl crede. Ciocneşte cu Zicebine şi tace.

— Eu — face gros Trăienel — aş vrea să am casă în Ferentari. Mă-nne­bunesc după Ferentarii ăştia!... ’1 în mamă de Ferentari! M-aş înţelege cu Lenuţa şi... cu altele. Toată ziua aş fuma şi-aş încasa!... O casă faină, mă, un’ să nu vie oricine... Numa’ boieri! Numa’ pe sprînceană!... Ce zici, cotoiule?

Mehală îl aprobă, grăbit:

— Foarte bine! Foarte bine!

Iar se ciocnesc paharele. Puştanul a adus altă sticlă. Se face tîrziu — tîrziu afară şi-ntr-însul.

Zicebine ascultă şi bea. Apoi, plictisit:

— Eu, băieţi, nu mai vreau nimic! Să-i sară ochii cui minte! Nimic nu mai vreau!... tămîia mă-si şi-o pansea! De-aş avea, doar la tot momentu’ crap pescăresc şi o sticluţă. Atît. Crap pescăresc şi-o sticluţă... Sînt mul­ţumit cu rabla mea şi cu papagalu’ săracu’!... Mă cu­nosc nemţoaicele, m-ating cu gologani cum mă văd!... De n-ar fi dră­cia asta... boala asta de piept... dracu s-o ia... aş fi fericit!

— Ia isprăveşte, mă, că rîde cotoiu’ de tine! se preface su­ părat Nae.

— De cine rîde? sare Zicebine încruntat.

Băuse mult. Se înroşise. Ochii îi scăpărau în orbite, gata să evadeze; din ele. Mehală începe să tremure. El nu rîde de nimeni. E numai zîmbet. Zîmbet pentru Nae, pentru Trăienel, pentru Zicebine, pentru cîrciumar... pentru toţi. El n-a mai fost aici în Tunari niciodată.

— Rîzi de mine, mă spînzuratule? îl fulgeră Zicebine.

— Vai de mine, mă frăţioare! Se poate?

Zicebine se încruntă la Nae:

— Ce tot îndrugi, bă... sau nu ţi-e bine?

Nae face cu ochiul, Trăienel l-a priceput.

— Lasă-l pe Nae! intervine, gros, slujbaşul de Ia uzină. Ce-ai cu Nae? Mehală rîde!

— Mehală?

Zicebine e beat. Îl vede pe ambulant rînjind, cu toate că omul zîmbeşte, doar, plin de miere, tuturor. Şi se ridică plin de mînie.

— Măăă! Te ia mama dracului, măăă! Îţi beau sîngele, maăă! Crezi că eşti la Uşer-Cuşer, în Dudeşti, mă?

Şi vrea să-l lovească. Dar în cîrciumă s-a ivit Lola. Şi toţi au întors capul.

— Uite-o! Uite-o! o întîmpină vesel Trăienel, care nu ţinea de loc să facă, pînă la urmă, gustul lui Nae şi să-l vadă pe ambulant „mar­dit” pe „daiboj”. Zicebine se înclină cavalereşte:

— Te-aşteptam, puicuţo! De unde şi pînă unde în Tunari?

Şi voi să-i sărute mînuşa de piele. Fata şi-o retrase încet, făcîndu-i un semn plictisit, care însemna că n-are nevoie de asemenea dovezi de res­pect din parte-i. Se aşeză, mai mult se trînti, pe scaun, oftînd lung. Apoi privi indiferentă la comeseni. Stărui asupra lui Mehală.

— Ce-i cu tine, mă pîrîitule? şi-i zîmbi.

— Ce să fie, Lola?

În ochi îi mai rămăseseră urmele spaimei.

Fata se încruntă la Nae:

— Ai vrut să-l baţi, mă geambaşule?

Nae rîse domol.

— Aş! Am glumit! Zicebine credea că ambulantul rîde de el.

Fata îl înjură de mamă, cu glasul domol. Îi ştia şi ea pe toţi, şi pe Nae, şi pe Trăienel, şi pe Zicebine. Au vrut să-l „altoiască”, nu mai încape nici o îndoială. Era încredinţată că prezenţa ei a stricat so­cotelile lui Nae. I se turnă şi ei vin, îl bău şi ceru o felie de brînză... Venea de la gară. De un an de zile una din prietenele ei a cam înne­bunit. Avea un copil, pe Puipuipui, pe care îl creştea şi-l îngrijea, ca pe unicul ei bun pămîntesc. Nu mînca decît o dată pe zi, dar aducea piciului bomboane şi siropuri întăritoare şi ţoale. Smulgea, cu prefăcătorii de femeie pricepută, un ban mai mult clientului şi-l ducea în dinţi acasă, la copil. Nu ştia cine îi e tată, dar nici nu-i păsa! Era fericită că-l avea. Se întindea pe orice sumă, să nu care cumva să-i scape omu’ cu gîndul statornic la veselia pe care o va dărui acasă ţîncului. Şi într-o seară, înainte de a ieşi să-şi facă viaţa pe trotuar, cînd încercă să-şi sărute copilul, ca de obicei, pe frunte (după ce îşi clătea bine gura) l-a simţit încins. În aceeaşi noapte, cu toate sforţările medicului de cartier de a salva inima mică a lui Puipuipui, copilul muri. După ce l-a îngropat, femeia a rămas o zi-două acasă. Apoi a început să tuşească şi să scuipe des. A stat cîtva timp şi la spital, unde visa copii şi trezea cu dezmier­dări zgomotoase pe bolnavii ceilalţi din somnul lor săr­man şi întîmplător. S-a făcut bine, a ieşit numai cu o fustă pe ea şi şi-a reînceput plim­bările serale şi nocturne pe vechiul trotuar. Dar vorbeşte cam ciudat şi nu e zi în care să nu întîrzie ceasuri întregi pe peronul gării. Aşteaptă mereu pe cineva. Vin trenuri; pleacă trenuri; femeia aşteaptă mereu. Ştie pe de rost ora tuturor „sosirilor” şi tuturor „plecărilor”. De cîte ori trenul intră în gară, ea se înalţă pe vfrful picioarelor, nările i se dilată, ochii îi strălucesc, priveşte la fiecare călător, la fiecare copil, aşteaptă parca pe cineva. Rămîne singură pe peron. Toţi ceilalţi şi-au găsit soţiile, mătuşile, unchii şi nepoatele venite din provincii sentimen­tale sau din depărtate ţinuturi străine. Bărbaţii şi-au sărutat rubedeniile descinse din tren; femeile au plîns pe umărul iubiţilor; copiii şi-au îmbră­ţişat zgomotos părinţii. Ea, singură, n-a întîmpinat pe nimeni; nici un zîmbet n-a înflorit pentru dînsa; nici un cuvînt cald n-a fost rostit pentru dînsa; nici un braţ nu i s-a întins... Femeia trece pe altă linie să aştepte alt tren... A fost observată de slujbaşii gării, de poliţie. A fost iscodită pe cine aşteaptă, ce aşteaptă zi de zi în gară, la sosirea şi plecarea tuturor tre­nurilor? Nu conduce pe nimeni, nu primeşte pe nimeni! Atunci? Ce, vrea? Ce gînd are? Femeia, încolţită, răspunse, cu glasul tremurînd, că aşteaptă un bărbat cu un copil... pe tatăl copilului ei, Puipuipui. Are să vie, trebuie să vie! Şi izbucneşte în plîns. Au dus-o la poliţie, au înjurat-o şi au pălmuit-o şi-apoi au lăsat-o în pace. Femeia s-a înapoiat la gară, avidă de lume, privind iar, cu nerăbdare, pe călători, urmărind cu ochii înceţoşaţi fiecare cap de copil. Tîrziu, cînd ultimul tren pleacă din gară, femeia se întoarce pe strada plăcerilor, se culcă, repede, cu primul care o doreşte, încasează o sumă oarecare, mănîncă la repezeală uscături şi d-abia aşteaptă dimineaţa ca să revină pe peron, să zîmbească în febră călători­lor şi să-i fixeze stăruitor, mereu în aşteptarea cuiva. Personalul din gară s-a obişnuit cu prezenţa ei; nimeni n-o mai cercetează; nimeni n-o mai plictiseşte cu întrebări zadarnice... Cîteodată, o călătoare venită din fun­dul provinciei depărtate se înşală privindu-i chipul, o aseamănă cu cine ştie ce prietenă vagă şi-o întreabă de nume şi de sănătate. Femeia răs­punde în doi peri, se încurcă în plasa unor vorbe ciudate şi pomeneşte mereu de Puipuipui. Călătoarea înţe­lege cu cine s-a întîlnit şi renunţă la cuvînt. Pleacă, scuzîndu-se, fără a întoarce capul.

Altă dată, cucoane trupeşe şi vesele aşteaptă călători zgomotoşi şi fericiţi. Bărbaţi sprinteni şi surîzători cad în braţele lor, le sărută, le vorbesc tare, victorioşi parcă şi mîndri. Sar din vagoane copii, copii ca Puipuipui al ei, de-a dreptul în poala celor care îi aşteaptă. Ea asistă, mută şi mirată, la toate întîmplările astea şi nu se poate dumiri cum de întîrzie atîta omul ei care trebuie să vie cu Puipuipui? Fericiţii trec repede pe lîngă dînsa, îşi fac semne şi-şi ating coatele ca şi cînd s-ar întreba cine e asta, care îi fixează atît de stăruitor, atît de lung, atît de cald? Lumea intră în restaurantul gării, bagajele sînt încărcate în ma­şini şi în trăsuri, se schimbă glume între călători şi batistele fîlfîie iar pentru alt tren, pentru alte plecări. Ea rămîne, ca şi pînă atunci, singură, tristă, mereu mirată. Dar, iată, locomotiva porneşte, ochii femeii sca­pără, trupul ei slăbit se agită. Cine ştie? Poate că pleacă, o dată cu mulţimea care asediază vagoa­nele, şi copilul ei, şi băiatul ei...

Prietenele femeii ştiu unde s-o găsească. În ultimul timp, s-a smin­tit cu totul şi nu mai e în stare să „agaţe” clienţi. S-ar stinge de foame dacă rarele ei binevoitoare, femeile celelalte şi, mai ales, Lola n-ar veni să-i aducă zilnic, în hîrtie, o felie de pîine cu unt şi-un pol-doi. Ea rupe, atentă, coaja, o înghite, închizînd puţin ochii, ca şi cînd s-ar stră­dui să împlinească o poruncă, şi mulţumeşte binefăcătoarei...

— Şi azi am văzut-o! spuse Lola.

Zicebine s-a întristat. Avea şi el o soră cam zurlie. Vrea să ştie dacă are şi furii nebuna. Furii? se miră Lola. Nu! E blîndă, e moale, e ca din altă lume. Îi pomeneşte necontenit de Puipipui. Şi o covîrşesc lacrimile... L-a văzut o dată jucîndu-se în praful uliţei cu alţi copii. Toţi murdari, rupţi, necăjiţi, dar întregi. Puipuipui şchiopăta de un picior. Nu-i păsa însă de nimic şi alerga şi el, deopotrivă cu tovarăşii, alerga cu piciorul mai scurt, încercînd să se ţină după ceilalţi. Era, în ziua ceea, vesel şi proaspăt, d-abia sculat dintr-un somn adînc. Unul dintre arţăgoşii străzii îi strigase: „Mă şchiopule!”

— Cine a fost? sări Zicebine ars.

Lola îl privi calm. Cine? Un copil, un fleac de copil. De ce se repede acu’? Puipuipui e mort, mă-sa aiurită şi ea scîrbită pînă peste cap. Zice­bine s-a potolit. Aşa-i! E o prostie. Întîmplarea e veche. Lola spuse, apoi, că femeia nu-şi revine. E plină de Puipuipui. Are tot felul de regrete. Avusese bani cîndva şi nu-i cumpărase bomboane de ciocolată, ci de „sti­clă” colorată. Copilul, deştept, ştia deosebi însă dulciurile. A mîncat el, fireşte, şi bomboanele de „sticlă”. Femeia îşi blestemă soarta. Cum să-şi răscumpere păcatul? Să aibă atîta bănet („făcuse” trei băr­baţi într-o seară, toţi beţi şi generoşi, care n-au numărat gologanii), şi să nu-i aducă o cutie întreagă, două, trei, cu bomboane adevărate, de ciocolată: „Na, Puipuipui, na bomboane. Tot eşti tu mic, şi urît, şi şchiop, şi fără tată şi cu mama curvă!” Femeia plînge de cîte ori îşi mai aduce aminte că nu l-a plimbat niciodată la şosea. Pe ea au dus-o golanii de multe ori în trăsură, la şosea. Copiii altora sînt şi ei plimbaţi des... Pe-al ei nu s-a îndurat să-l învese­lească... Zadarnic încerca Lola s-o încredinţeze că n-are nici o vină. De unde să fi ştiut ea ca are să-l piardă? Şi-apoi bani cu ghiotura n-a prea avut ea... Femeia mişcă, iri­tată, din cap şi se împotriveşte cuvîntului bun. E o ticăloasă, o criminală, o pacoste pe capul tuturor. Nici nu l-a căutat cum se cuvine pe copil, susţine ea, şi ochii i se umplu de lacrimi şi vocea i se îngroaşă. Trebuia să-l fi dus la spital să-l fi căutat cu doctorii mari, care l-au scăpat şi pe fecioru băcanului... Şi deodată femeia îşi cară la pumni în cap şi se ocărăşte şi plînge în hohote, cu sete.

Astă-noapte Lola a invitat-o la „Pisică blîndă”. S-au aşezat lîngă fereastră, să le vadă fetele că mănîncă şi beau. E o mică mîndrie a Lolei să mănînce la fereastră sub ochii prietenelor amărîte. A fost o tristeţe!... E nebună rău femeia. Se fereşte de bărbaţi. Şi ea, Lola, e sătulă. Toţi deo­potrivă. De pe cînd „făcea viaţa” la Bacău, deşi tînără şi fără griji, înce­puse să-şi simtă sufletul cleios, îngreţoşat. Toţi bărbaţii care se opreau o noapte la hotel veneau din Bucureşti şi plecau la Piatra-Neamţ. Cînd a întrebat odată pe client de unde vine şi unde pleacă şi omul i-a răspuns că vine din Bucureşti şi pleacă la Piatra-Neamţ, s-a înveselit. Foarte intere­sant. Omul vine din oraşul mare şi frumos şi pleacă la munte, la Piatra. E voiajor comercial, sau dascăl de şcoală primară, sau numai plimbăreţ. Are acasă, desigur, o femeie, un copil... Foarte inte­resant. Cînd şi al doi­lea client i-a spus că vine de la Bucureşti şi pleacă la Piatra-Neamţ, fata s-a încruntat. Iar? Au urmat apoi ceilalţi, nenumă­raţi, anonimii, bărbaţii. Toţi veneau din Bucureşti, se opreau o zi şi-o noapte la Bacău, şi plecau, în zori, la Piatra. Toţi vor aceeaşi dragoste şi-i pretind aceleaşi gesturi. Toţi o tachinează şi-o bat pe buci, toţi... toţi... Mai tîrziu, scîrba a crescut. Ea şi-a priceput tovarăşa. După ce a condus-o acasă, a umblat în oraş, după clienţi. N-a găsit decît chilipirgii primejdioşi, viitori antreprenori de case libere şi peşti, de care fuge. N-a mers cu nimeni. A rătăcit pe străzi. A nimerit în Tunari şi nici prin gînd nu i-a trăsnit că are să-i găsească aici.

Îşi aprinse o ţigară. Nae, Zicebine, Trăienel şi Mehală o privesc muţi. Geambaşului îi trecuse beţia.

— Eh! vorbi el gros. Mamă, nu?

Trăienel, care se mira de propriu-i tremur lăuntric, încuviinţă din cap. Mehală se gîndi la bătrîna care se afla încă la azil. Zicebine oftă.

— Ce i-a trebuit, mă, copii?

Nae îl fulgeră

— Zît!

Zicebine nu-i răspunse. Chiar dacă l-ar fi lovit, ar fi rămas, mai de­parte, mut şi nepăsător. Îl muiase Lola cu povestea mamei lui Pui­puipui.

— Ah!... dumnezeii mă-si de viaţă!

Mehală tresări. Femeia îl potoli:

— Nu te speria, Mehală, nu-i nimic? Nu te mardeşte nimeni!

Mehală surîde trist. Ştie că primejdia a trecut. Nici nu-i pasă de Nae, sau de Zicebine, sau de Trăienel. Dar mă-sa e la azil, pantofii, bieţii ei pantofi de pîslă, s-au rupt, „mărfurile” lui se vînd greu şi reumatismul îndărătnic îl chinuie, preschimbîndu-i nopţile în lungi ceasuri de veghe.

— Eşti supărat, mă cotoiule? făcu moale geambaşul.

Ambulantul clătină din cap.

— Ehe! Aşa sîntem toţi, mă!... Toţi, frăţioare, toţi!

Vorbind, Nae îşi simţi viaţa cheltuită zadarnic între cai şi biliargii, între tovarăşi de beţie şi poliţişti, veşnic fugărit de copoi, nesigur tot­deauna, în pat sau la cîrciuma, în stradă sau la cafenea, hărţuit, batjo­corit, urît. Nici o femeie nu i-a zîmbit, ochi în ochi. Nici o femeie! Şi revăzu filmul care rulase o săptămînă încheiată în micul cinematograf al mahala­lei. Erau acolo femei, undeva în Havana, femei înalte şi sub­ţiri, trupeşe şi chipeşe, blonde şi negre, cu surîs de vis, dăruit tuturor. Femeile dansau. Cîntecul le stîrnea. Era cald, în Havana, calde erau fe­meile, o noapte de vară, ca în vremi, coborîse peste arbori şi oameni, şi lăutele suspinau, şi ochii lui Nae se umezeau. El n-a ştiut decît de „Crucea de piatră”, unde îl întîmpină fetele desculţe şi sărmane, care nu cunosc decît unicul rit al amorului carnal; n-a ştiut decît de hotelul „Frăţia”, unde se bea pînă la ziuă în tovărăşia codanelor şi-a muierilor pricepute la bărbaţi; n-a ştiut decît să iubească grăbit un sfert de ceas şi s-a­doarmă în primul pat închi­riat la întîmplare după noaptea sfîrşită urît... Acolo, în Havana, femeile sînt vii şi gustoase. Carnea lor e neagră şi proaspătă, şi cum strălucesc toate pe trupul lor crescut în voie! Ah cîntecul ca un suspin prelungit din filmul cinematografului de cartier! Ah, băutura însorită parcă din cupe de cristal, duse la gură de degetele mîinii havaiene! Ah, femeile, femeile care se înalţă pe vîrful picioa­relor, care se zvîrcolesc în sunetele jazului, care te privesc adînc, şi privirea ţi se închide în trup ca o durere, femeile din Havana cum îl torturează, cum îl obosesc! Aici nimic nu înfloreşte pentru dînsul: nici trandafirii din obrajii vînzătoarelor, nici surîsul cucoa­nelor din restau­rantele de familie, nimic. Iar cai, iar Nicolae Gheorghiu sau Georgescu, iar „sticleţii” la pîndă, iar cartonul de prăjituri adus vădu­vei Weiss, iar somnul întrerupt de paşi, de chemări pe nume, de şoapte care îi îngheaţă sîngele în vine, iar tocmeli, iar pînda pe lîngă noaptea nesfîrşită a grajdului...

— Oooh! Femeile, femeile!

Lola îl privi peste umăr. Capul lui zburlit, şifonat, o, plictisea.

— Ei, ce-i cu femeile?

Nae se ridică dintr-o dată de pe scaun, dintr-un pas fu lîngă Lola şi o sărută lung pe ceafă. Femeia îl goni, fără convingere. Nu-i plăceau beţivii sentimentali.

— Tu eşti din Havana, fă!

— De unde? se nedumeri femeia.

— Din Havana! Femei ca tine... numai în Havana!

— Sînt din Bucureşti! făcu cu indiferenţă Lola. Te-ai afumat?

Nae s-a întors la masă. Zîmbea unei lumi pe care numai ochii lui o vedeau. N-asculta vorba Lolei, nici şoaptele tovarăşilor. Nici pe Me­hală nu-l văzu cînd se strecură pe uşă să întîmpine ziua.

— Ah, femeile, femeile! Mă frăţioare, mă, numai în Havana... femei?

Zicebine nu pricepea nimic. Îl înduioşase povestea Lolei. Se gîndea la Puipuipui, la prostituata nebună din gară, la dînsul, şi se compătimea, tăcut şi învins. Toată iarna umblă în trencicot. A văzut ca în nici o altă iarnă atîtea trencicoturi în mahala. Băieţi slăbuţi şi cu obrazul subţire tre­murau în viforul dîrz. Actorii evrei din cartierul sărac purtau, de aseme­nea, trencicot. Femeile lor, grăbite, aveau aceeaşi îmbrăcăminte şi păreau toate bolnave. Bărbaţi prestigioşi pînă la Sfîntu Dumitru au apărut şi ei, în iarnă, tot în trencicot. Niciodată, îşi spunea Zicebine, n-au fost în ma­hala atîtea reumatisme, atîtea gripe, atîtea înmormîntări şi atîtea trencico­turi! Se revăzu, răpus de frig, suflîndu-şi în pumni şi aşeptînd în faţa curţilor cu mulţi chiriaşi ivirea nemţoaicelor senti­mentale, cărora să le vîndă planete. Servitoarele nu ieşeau de groaza viscolului, deşi îi auzeau cîntecul, ca un strigăt de ajutor în iarnă. Fa­miliile întîrziau lîngă sobă sau sub plapumă. Zicebine învîrtea iar ma­nivela maşinii de cîntat, se scutura de fiori şi-aştepta. Cu ochi învinşi de foame şi trişti privea el la ferestrele gospodinelor şi nu se încumeta să-şi strige desperarea. Cuminte, tăcut şi strîngîndu-şi mereu trencicotul pe trup, omul intra în altă curte, unde reîncepea cîntecul. Papagalul că­pătase şi el o privire omenească, la fel cu a stăpînului, şi încremenise de inactivitate pe cutie, aproape mort, în iarna cumplită. Cînd n-a mai avut unde să cînte, Zicebine s-a dus la casa lu’ madam Glas. Acolo trebuie să găsească un gologan şi ceva de-ale gurii. Dar, cînd a ajuns, a văzut-o pe văduvă şi s-a cutremurat. Madam Glas purta şi ea, în vi­forul dezlănţuit, un trencicot? I-a dăruit totuşi femeia un ban, să-şi potolească foamea.

— Toate muierile astea se curăţă aşa! gemu el.

Nae clipi din ochi mirat.

— Ce muieri? Care muieri?

Zicebine ridică din umeri. Scuipă pe podea. Apoi îşi freca fruntea cu degetul scurt.

— Nimic! Am vorbit şi eu aşa! Scurt!

Şi înfruntîndu-şi tovarăşul:

— N-am voie, mă? Nu-mi dai tu voie, mă?

Vocea i se muie. Se sculă mînios.

— Ce vrei, mă? Ce vrei? se văieta Zicebine. Avea noduri grele în gîtlej. Ce vrei, mă Nae, mă? Să mă baţi, ai? Eu am umblat toată iarna gol, mă...

Şi se apropie de geambaş, vîrîndu-şi obrazul într-insul, furios:

— Dă-n mine mă! Dă! Ce crezi, mă, că eu sînt Mehală, mă?

Nae îl privea nemişcat.

— O faci pe nebunu’, mă? Loveşte-mă, dacă poţi! Loveşte-mă! gemu, umilit şi temerar în acelaşi timp Zicebine. Cum geambaşul con­tinua să-l privească mut, Zicebine a început să-l scuture desperat de haină.

— Mă... mă... mă... n-auzi, mă?

Nae n-auzea. În ochi îi luceau mărgăritare. Continua să zîmbească trist şi fericit:

— Femeile, femeile! murmură el, nepăsător la pumnii care că­deau ploaie peste grumajii lui. Ah, femeile... numai în Havana... femei!