VI

Mehală a ieşit din puşcărie slab şi hămesit. Numai ochi şi oase. Ochi speriaţi, închişi lumii dinafară, oase trudite. În ză­pada călcată de piciorul şubred, încerca să găsească un reazem, un gînd bun de alinat dureri adunate în trup de ani şi ani de zile, un leac bolilor multe. Dar iarna se dovedise nepăsătoare ca întotdeauna. Ca şi vara, cînd alerga, asudat şi însetat prin toate fundăturile cu marfa lui puţină. Ca şi primă­vara. Băieţi veseli cîntau în grădini înflorite, fetele îşi împodobeau capul cu panglici. Numai pentru el primăvara nu în­semna nimic. Trebuia să alerge exact ca în plină toamnă sau iarnă, cu „ciorapii de ocazie”, să vîneze muşteriul credul... Drumul era acum albit şi îngheţat. Zăpada se aşternuse groasă şi frigul o întări peste noapte. În uliţă puştanii au închi­puit jocurile obişnuite, bărbaţii cumsecade au ieşit în palton şi-n şoşoni, gospodinele pregătesc, la băcan, festinul Crăciunului, nimic nu s-a schim­bat în mahala sau aiurea. Gardurile vechi au rămas la fel, porţile au încre­menit, precum le-a ştiut, casele sînt aceleaşi. Numai el simte un dezgust acru de viaţă inundîndu-l ca o apă. Îi e frig, fireşte, dar chiar dacă nu i-ar fi, tot atît de pustie i s-ar părea mintea. Scuipă lung. „Afurisit Crăciun murmură go­lanul.

În dosul ferestrelor cu perdele grele, gospodarii graşi împart daruri puilor de negustori, nişte copii cu degete de salam şi obraji de unsoare. Balabuste cu faţa întocmai ca spatele rîd zgomotos şi se împodobesc feri­cite cu aurării. Curînd se vor aşterne feţele de masă în casele evreilor ăstora şi se va mînca friptură la tavă şi se va bea vin... Pretutindeni se aprind lumini, odăile sînt calde, şi e bine, şi e vesel dincolo... Pi­ciorul îl doare, l-a obosit mult, de cînd tot merge, desfundînd nămeţi. El e numai în haină şi fără un ban în buzunar. N-are tutun, n-are nimic. Aşa i se cuvi­ne! Cin’ l-a pus să vîndă inelu’ tocmai lui Tase, perceptoru’? El nu se pri­cepe decît la ciorapi. Ceas rău.... Nea Tase a băut, atunci, cam mult, l-a sărutat şi i-a spus că vrea să-i facă musai alişveriş de-un miar. El s-a înflăcărat.

— Dacă-i aşa, şefule, uite inelu’ ăsta! E de aur. Are şi piatră de preţ!

Perceptorul îl ştia pe Mehală negustor ambulant de ciorapi şi stăm- bărie. L-a şi scăpat de cîteva ori din mîna controlorilor care îl prind me­reu fără autorizaţie.

— Ce, mă hoţule, te-ai apucat şi d-astea? glumi Tase şi mai comandă un rînd.

Apoi a luat inelul în mînă şi l-a privit muult, muuult şi bine.

— Ce să fac, coane Tase, vînd şi eu ce-mi pică! Inelul îl am de la un boier din Sascut. A dat zece miare pe el. Eu, uite! Să-mi sară ochii dacă mint! Am dat trei cearşafuri să-l am! Da’ nu-mi pare rău. Face!

Nea Tase umple paharele, tacticos. Mîna, roşie şi grea, îi tremură. L-a văzut şi pe Nae cu un inel de aur. Acu’ are să-i facă boala?

— Bei mă, cotoiule?

Mehală a băut. S-au sărutat iar... La sfîrşitul chefului, percepto­rul i-a dat miarul şi s-a împodobit cu inelul de „preţ”... A doua zi a aflat de „reclamaţie”. A alergat la Ioină, la avocat, la doctorul Katz... Zadarnic. L-au dus la secţie, la parchet şi pînă să se dezme­ticească l-au trîntit la pîrnaie. Degeaba a încercat Mehală să convingă pe boieri că de douăzeci de ani de cînd e „ambulant” niciodată n-a mai încercat să facă d-astea! „Şefii” au priceput repede că e o înşe­lăciune cu ochi şi cu sprîncene. A umflat trei luni. Bine că s-a sfîrşit. Nu-i poartă pică lui Tase. Perceptorul nu l-ar fi reclamat. Nevastă-sa l-a împins. Şi avea dreptate. De ce se vîră în drăcii d-astea? Numai o huidumă ca el s-apucă de aiureli fără a-şi cîn­tări bine oamenii! Simhă le face — e adevărat! — da’ cum? Ăla e meşter, d-aia s-a şi pricopsit cu un rînd de case în Cantemir şi cu o brişcă. Umblă, şmecheru’, numai prin sate şi numai pe la preoţi. Îi nimereşte numai pe cei cuprinşi, care adună, în taină, ban cu ban. Simhă îşi face un cap de prostănac şi-l întreabă pe popă cu glasul de miere, dacă e bun „ceasu’ ăsta de aur” pe care l-a cumpărat în oraş? Şi rămîne cu ochiii liniştiţi, blînzi, de bou, în aşteptare.

— Zici că-i de aur? întreabă părintele.

— De aur. Da-i bun?

Popa habar n-are dacă-i bun. Mai măsoară o dată, de jos în sus, pe golan şi dă din umeri.

— Vreau să-l vînd — spune Simhă — pentru că trebuie să plec cu trenu’. Îl dau pe oricît.

Popa priveşte încă o dată, lung, galbenul lucitor al capacului, îşi mai rîde o dată în barbă de tîmpenia flăcăului şi răspunde, cu prefă­cătorie:

— Eu, taică, n-am parale. Da’ cît ceri pe el?

— Nu cer nimic. Cît îmi daţi pe el, părinte, atîta iau. Nu vreau să pierd trenu’, măcar de l-aş vinde pe-o nimica toată!

Popa cumpără „drăcia” cu un miar, fericit de ispravă... Cînd se lămu­reşte părintele, a doua zi, nu mai are pe cine reclama şi nici cui. : Simhă e departe, în Dudeşti, şi. se înţoleşte în haină nouă pe „talie”? „Aşa da!”, îşi spune Mehală. Aşa merge!... Dar nu cu un perceptor, aici în mahala. Nu, hotărît, nu-i bun de lovituri. El trebuie sa rămînă la ciorapi cu „defect” şi la stămbărie de ocazie.

— Brrr!

Tremură în hăinuţa neagră-verde şi iuţeşte pasul, mereu cu pri­virile în zăpadă. „A început bine iarna — îşi spune — mînca-o-ar lupii!”

A ajuns în han, în faţa casei lor.

— Eeei! drăcia dracului! Şi-a pus baba gutui la ferastră, Măi-măi!

Mehală dă să intre în casa pitică din fundătură, dar o namilă de mustăcios îl întîmpină, rînjind:

— Ce-i?

Omul rămîne împietrit locului. Asta-i casa lui. Ce caută vlăjganu’ asta?

— Aaa! se dumireşte, continuînd să rînjească, mustăciosul. N-ăi fi tu fecioru’ bătrînei?

Mehală răspunde zbierînd aproape:

— Da! Eu sînt!

— Ohoho! Mai domol! Nu mai staţi aici de-o lună. N-a plătit chiria bătrînica, şi-au băgat-o pe dinafară!

Mehală a priceput. Domnu’ Micu d-abia l-a aşteptat să plece ca s-o evacueze pe mă-sa.

Mustăciosul i-a povestit, la repezeală, cum s-a petrecut danda­naua... Au încărcat-o pe bătrînă, împreună cu boarfele ei, într-o că­ruţă şi au lăsat-o în stradă.. Acu’ femeia e în azil, aici la doi paşi.

La azil? Mă-sa la azil? Şi mobilele!

Mobilele le-a vîndut bătrîna, ca să-i trimită, la puşcărie, bani de un tutun, de-o mîncărică, de-un vinişor.

...În chilia azilului, Mehală rămîne cu ochii în podea, în timp ce o bătrînă prăfuită şi puţină la trup, aproape oarbă şi surdă, îl mîngîie pe faţa cu „ţepi”, pe braţe, pe mîini.

— Mehală, Mehală...

Şi-apoi, încet:

— Ce să fi făcut? Am mers la doctoru’ săracu’ şi el a pus o vorbă pentru mine şi m-a băgat aici. Altfel muream în stradă... Ioină a ajuns rău de tot. Umblă în haine de împrumut. Nici el n-are palton!...

Şi iar îl pipăie, cu degete uscate.

— Ţi-i frig, Mehală, ţi-i foame?

Şi se învîrte baba prin chilie şi umblă printre saltele şi scoate cîţiva covrigi...

Lunganul s-a aşezat în pat, tăcut. Are patruzeci de ani, nenoroicitu’ Patruzeci de ani; bătrînica îl mîngîie ca pe-un ţînc şi-i dă covrigi! Mîine moare săracă, şubredă şi măruntă cum e! Şi el?

Scuipă amărît pe jos.

— Mă duc, mamă, în oraş.

— În oraş? În oraş? se înspăimîntă bătrîna. D-abia ai venit. Un’te duci? Azi e Crăciun. N-ai cui vinde nimic. Şi nici o haină cumsecade n-ai pe tine. Stai aici, Mehală, facem ceai...

Dar lunganul se afla lîngă uşă... Îşi simţea — moale e, nătăfleaţă e! — ochii aproape umezi.

— Mă duc, mamă, mă duc! Nu te-ngriji de mine. Mîine am şi haine şi bani. Am să-ţi cumpăr şi ţie şoşoni, pe ochii mei dacă te mint!

Bătrîna se lipeşte de fii-su, copleşită de milă pentru trupul ăsta golaş şi chinuit.

— Stai mă copile, aici, mă! Să treacă Crăciunu’! Ei nu cumpără ciorapi de Crăciun, Mehală!

— La revedere, mamă. Mîine-poimîine viu să te văd! La revedere!

Ieşind din curtea azilului, lunganul vede cîteva capete la ferestrele celorlalte odăiţe, capete de baborniţe crunte în mizeria liniilor severe ale feţei lor galbene sau umilite şi înlăcrimate. Toate îl urmăresc cu ochii stinşi. Poate că toate îşi urmăresc feciorul. Fiecare, poate, are cîte-un Mehală risipit în lume...

Lunganul se grăbeşte în viscol.

...A ajuns. Bate în uşa lui Simhă. Îl întîmpină chiar şmecheru’. Poartă o haină scurtă, de casă, şi miroase a levănţică, hoţomanu’. E ras şi liniştit şi de-o veselie calmă, ca-n sărbători.

— Simhă, mă, am venit să-mi dai ceva să mă-mbrac.

— Intră-n săliţă!

Simhă s-a posomorît puţin... Dacă toţi fraierii ar veni direct de la pîrnaie la el acasă să-i înţolească, ştie că ar scoate-o la capăt.

— Da’ ce sînt eu, mă Mehală, mă? Rotschild? Micu Braun? Şi scuipă, plictisit, printre dinţi. Îl priveşte, apoi, încet, din cap pînă-n picioare. Cam gol, cam nemîncat, huiduma!

— Mă Simhă, să nu mă laşi!

Aveau cuvintele astea un tîlc în gura lui Mehală. Ameninţare? Poate.

— Stai să caut o haină! Şezi aici!

Vocea i se muie. Reveni cu un rînd de haine şi cu un palton.

— Da’ pentru labe, ceva?

Şi Mehală îşi arată picioarele îngheţate.

Simhă ridică din umeri, zîmbeşte şi reintră în casă, de unde îl aduce o pereche de bocanci.

— Acu dă-mi şi ceva biştari, să mă rad. Ai lume, aud! Am să mă-ntorc şi eu!

Din cealaltă odaie răsuna gramofonul. Cîteva femei rîdeau. Un lăutar îşi încerca vioara. Simhă era flăcău, femeile erau, aşadar, d-ale noastre.

— Întoarce-te răspunse Simhă, resemnat şi-i dădu o bancnotă. Ştia că n-avea cum să scape de el.

Mehală şi-a luat pachetul şi banii şi a fugit. „Păcat!”, îşi spuse, privind prăvăliile închise. Se gîndea la şoşonii făgăduiţi bătrînei. Am să-i cumpăr mîine-poimîine, după Crăciun.

Cînd s-a înapoiat la Simhă, ras, frezat, parfumat, în haine căl­cate şi în bocanci lustruiţi, lumea se tăvălea pe covoare veselă. Se băuse mult. Femeile, încălzite, se fîţîiau între bărbaţi şi se înjurau, fără ură; Mustea cînta din repertoriul de „ruşine”, iar Simhă destupa mereu la sticle. Un băiat lat şi arămiu vesti sosirea lui Mehală:

— A venit cotoiul, fraţilor! Vedeţi, mă, tîrtanii ţin şi ei Crăciunu’, tu-le mama lor de...

Nu isprăvi vorba. Simhă îl privi urît.

— Ţi-e sete? îl întrebă el scurt.

Şi-i oferi paharul.

Apoi, către Mehală:

— Şezi, mă frăţioare, lua-te-ar dracu!

Aşa, înţolit, parfumat şi sătul, Mehală nu se simţea, totuşi, în apele lui. Mama la azil, Crăciunul întîmpinat din gura puşcăriei, nici un reazem nicăieri, afară-i iarnă, zăpadă multă...

— Grijania mă-si de viaţă!

Lola a început să cînte. Mehală a rămas mut, desfigurat. Cu ochii-n ochii ei... Ce cîntec e ăsta? Ce voce e asta? Era veselă fe­meia? Veselă, cu obrajii vopsiţi, dar, cu toată spoiala, tot galbeni, veselă să fie ea într-ade­văr? Şi vesel să fie, oare, cîntecul? Aaah! Cîntecul ăsta al femeii, în Crăciunul copleşit de zăpezi şi tristeţe...

Se revăzu la poliţie, între borfaşi bătrîni şi golani nepăsători. I-au smuls cravata pătată şi gulerul şi l-au tuns ca-n palmă. Cineva l-a în­ghiontit. I se ceru să spună adevărul, tot adevărul. înainte de a răspunde un cuvînt primi alt pumn drept în obraz. Se clătină şi căzu. L-au ridicat. Ce să spună? A vîndut lui Tase un inel fals. Asta-i tot. În brînci a fost coborît la caziere. A mai trecut pe-aici? Nu, niciodată! Niciodată? Slujba­şul rîse încruntat, tremurîndu-şi bărbia. Niciodată? Pe cine vrea să ducă? Şi jar! o palmă. A căutat omu’ prin hîrţoage, şi-a şters de cîteva ori sudoarea de pe frunte cu o batistă colorată, din buzunarul de sus al hainei, şi a murmurat între gingii: „Aşa-i, e virgin, Mehală!” La judecată a mers repede. Acum e liber, între băieţi ve­seli şi fete jucăuşe. Lola cîntă cu suspine între silabe.

— Taaaci, fă, taaaci!

Femeia se opri mirată. Gura i se crispă uşor într-o durere abia lămu­rită.

— Ce-ai căpiat, mă? îl întrebă Nae. De ce să nu cînte?

— Te-ai tîmpit, bă cotoiule? strigă Zicebine furios.

— Cîntă, mamă dragă! Cîntă îndemnă şi Trăienel.

Mehală rămase cu capul în piept, mut.

Lola îşi scutură puţin pletele, ca şi cum s-ar scutura de-o apăsare materială, şi reîncepu, cu vocea puţin îngroşată, foarte puţin îngroşată, cîntecul.

Afară viscolea.

Mehală privea, pe fereastră, iarna, cu ochii stinşi.

În azil s-au aprins acum, desigur, lămpile de gaz, lămpile mici ale copilăriei... În puşcărie trebuie să fie şi mai frig, au să îngheţe la noapte hoţii pe rogojinile reci... Azi e Crăciunu’.

Cîntecul îl face să tremure în febră. Lola vrea să plîngă. Uite-o! Cîntă plîngînd, săraca!...

— Unde-i Mehală?

E tîrziu. Simhă răspunde, obosit de vin:

— Nu ştiu! Dă-l dracului!

Lola s-a repezit în odaia cealaltă şi-a ţipat ascuţit:

— Aaaah!

Toţi au năvălit dincolo.

— Ce-i? Ce-i?

— Uite-l!

Mehală tocmai încerca să-şi treacă gîtul pe după laţ.

— Vrea să se spînzure! Vrea să se spînzure! ţipa femeia.

Două braţe îndîrjite l-au smuls din laţ. O mînă tare l-a pălmuit.

— Ai vrut să te spînzuri? altaru’ mă-ti de harhăr!

Mehală tăcea. Îl duruse palma, îl ameţise strigătul femeii.

Vlăjganul care-l lovise se apropie de el.

Îi simte răsuflarea grea.

— Ai vrut să te spînzuri? A?

Şi ridică iar mîna. Dar o lăsă, moale, jos.

— Frate, frăţioare...

Şi se prăbuşi peste Mehală, sărutîndu-l.