VII

Liza Blum a lipsit toată iarna de-acasă, invitată la o rudă oarecare din Focşani.

Părinţii s-au mirat, la început, de stăruinţa unchiului provincial, care îşi chema prin scrisori şi telegrame nepoata, să se odihnească în tîrgul liniştit. Au întrebat-o dacă simte nevoia unui asemenea repaus? A muncit prea mult, poate, la Facultate, a dat examene care au isto­vit-o? E bol­navă?

Din vară, încă, Liza îşi schimbase temperamentul. Madam Blum pre­tinde că a doua zi după nunta de argint a lemnarului a văzut în ochii fetei o lumină nouă, o scînteie care o îngrijorase. Ştia că Liza a dansat cu tînărul contabil purpuriu şi pudrat. I se şi „propusese” bă­iatul. Ea a ridicat din umeri, a zîmbit dispreţuitor şi n-a dat nici un răspuns. Tat-su a căutat-o zadarnic în grădină. Şi-a închipuit că fata a plecat în oraş la o prietenă, cum obişnuia ea în timpul vacanţei. Avea atîtea legături, doar, cu cole­gele de Facultate şi cu tinerele măritate din Lipscani, vechi cunoştinţe de familie. Dragoste pentru dansator nu putea fi, îşi spuse mama. Atunci? La toate întrebările pă­rinţilor, Liza răspundea scurt şi plictisit. Odată, şi asemenea izbucniri nu îi erau în obicei bătuse cu piciorul în parchet ca să fie lăsata de toată lumea în pace. Nu se mărită! Nu e bolnavă! Vrea să lucreze singură în cameră şi să se odihnească. De pe atunci, din vară, pretin­dea că-i obosită.

Au încruntat puţin ochii părinţii, dar n-au avut încotro şi s-au resemnat. Liza Blum îşi petrecea tot timpul în cameră, aplecată peste o carte sau cu ochii pe fereastră, ca şi cînd ar aştepta pe cineva. Nu mai ieşea aproape de loc. Trimişii contabilului, dornic să se căpătuiască, au venit mereu să se intereseze de „partidă”. Sticlarul îi asculta, încuviinţa din cap şi trecea în altă odaie să se sfătuiască şi cu nevastă-sa. Nici unul însă nu se mai încumeta, după izbucnirea fetei, să-i vorbească de măritiş. Rar de tot, madam Blum pomenea de vîrsta Lizei. Atunci îşi compunea femeia un obraz necăjit şi-i spunea că o fată la treizeci de ani nu trebuie să aştepte... Nu mai are pe cine aş­tepta. Aşa au păţit multe în cartier. S-au dovedit mîndre, dificile, vi­sătoare şi au rămas fete bătrîne, depozite de nervi şi de arţag, prilej de glume şi de ironii. Cîntă la pian şi la vioară, adună flori presate în albume şi se poartă totdeauna cu un sezon în urma modei. Ea, chiar ea, l-a iubit, parcă, pe tata? S-a gîndit măcar că trebuie să-l iubească? Da’ de unde! I s-a hotărît de alţii, de părinţi, destinul. N-a murmurat şi s-a plecat. Aşa se petrec toate în viaţă şi nici nu e bine, şi nici nu ar trebui să fie altfel. O ştie pe Liza învăţată, pretenţioasă, deş­teaptă... Umblă noaptea singură, are idei ciudate, nu crede în Dumne­zeu şi se miră de mă-sa că întîrzie, în fiecare vineri pe înserate, în rugăciuni deasupra sfeşnicelor aprinse. Astea le ştie madam Blum! Dar măritişul, totuşi, se impune... De cîte ori pălăvrăgea aşa, Liza o pri­vea cu un ochi rece, de gîde. O lăsa însă să termine. Şi, cînd debitul femeii seca, îi spunea, cu totul în afară de sfera grijilor materne, sa i se trimită puţină apă de Colonia, deoarece o doare capul... Femeia pleca la sticlar să-l certe c-o îndeamnă să obosească zadarnic într-o pălăvrăgeală fără nici o urmare. Oamenii contabilului se înapoiau trişti, şi îngînduraţi. Strada începu să vorbească. Nevasta grataragiului sus­ţinea c-a văzut-o pe Liza Blum la fereastră goală şi cu părul despletit. Privea sus, la stele, şi avea nişte ochi, doamne, doamne!... Domnişoara din fundul curţii de peste drum, un fel de artistă de local vesel, roşie şi guralivă, s-a jurat c-a auzit-o zbierînd vorbe încîlcite. S-a speriat de înfăţişarea fetei şi a fugit repede acasă, neîndrăznind să privească îna­poi. Pînă şi vizitiul camionului cu si­foane, un găligan necioplit şi mîncău, veşnic cu o bucată de pîine-n mînă, pretindea că Liza are pe necuratu-n ea. Bătrînele chibzuiau între ele: ce e de făcut? Rubedenii îndepărtate soseau, pe neaşteptate, în casa lui Blum şi vorbeau cu sti­clarul în şoaptă. Babele îl rugau să-şi ducă fata la rabinu’ din Buhuşi sau chiar la vestitul Zadic din Lemberg. Trebuie, neapărat, descîntată, săraca! Sticlarul nu prea credea în spusele femeilor. Ca toţi negusto­rii din cartier, ţinea sîmbătă prăvălia deschisă, nu purta barbă şi se freza modern, fuma, indiferent de era sărbătoare evreiască sau nu, mînca şuncă de porc şi nu se deosebea prin nimic de ceilalţi prăvăliaşi creştini. Ca şi Micu Braun, ca şi Blumenfeld, ca şi Nordman ţinea Crăciunu’, Boboteaza şi Paştele, cînd întindea masa şi benchetuiau zile şi nopţi întregi cu toată lumea măruntă a gangului comercial din Lip­scani. Numai de Roş-Haşana şi Iom-Kipur, sfintele sărbători ale toam­nei, Blum se simţea obligat să-şi închidă magazinul. N-o făcea din convingere religi­-

oasă. Îl stăpînea doar un fel de panică de necunoscut şi se voia împăcat cu Dumnezeul ebraic, măcar atunci. Rostea cu foc rugăciunea prin care i se iertau toate păcatele săvîrşite în cursul anului...

Asculta, aşadar, pe babe şi surîdea. Nevastă-sa, mai sperioasă şi mai alarmată, îl implora să plece imediat la Lemberg. Dar el o calma cu o vorbă de duh... Liza aflase de zvonurile străzii. Părea totuşi de piatră de cîte ori i se aducea o nouă veste. Nu tresărea un singur muşchi pe, obra­zul ei pistruiat şi rămînea, mai departe, în odaie, înmormîntată între filele unei cărţi sau între perne, pe patul răscolit... Nevasta sticlarului a obser­vat, apoi, o paloare ciudată pe faţa Lizei.

Odată, la masă, i s-a făcut rău, nu se ştie din ce pricină. S-a ri­dicat, albă şi cu inima în zbatere, şi s-a trîntit în patul nedesfăcut. Îi era greaţă şi o durea capul. Alarmată, mamă-sa voi să cheme doctorul, dar Liza o opri cu atîta asprime în glasul iritat, încît femeia renunţă, înfrîntă. Blum nu şi-a putut lămuri bine pricina acestei uri sălbaticei împotriva medicilor pe care pînă atunci fii-sa îi cultiva atent. Liza îşi purta ipohondria din doctor în doctor, cercetînd fiecare simptom al presupuselor ei boli cu o îngrijo­rare şi cu o competenţă surprinzătoare. O înţepătură la deget, o zgîrietură sau o tuse îi provocau insomnii, o agitau, o goneau, în panică, la medic. Şi acum cînd i se făcuse vizibil rău, cînd faţa i se albise toată, şi tremura învinsă de fiori, acum Liza refuza pe doctor! Dar omul nu s-a gîndit prea mult la indispoziţia trecătoare, totuşi, a fetei. Era copleşit de alte griji. Magazinul nu mai renta; vînduse mult pe credit „detailiştilor” din cartier şi celor din provincie şi simţea din ce în ce mai apăsător lipsa capitalului lichid. Împrumuta mereu la Micu Braun; dobînzile sporeau, de achitarea capetelor nici vorbă nu putea fi; curînd lemnarul va intra în posesia casei. Cu magazinul va lichida repede. Micu Braun i-a şi propus să-l preia. El va deveni procuristul fostei sale întreprinderi. Blum n-ar primi cu inima uşoară propunerea lemnarului. Dar nu ştia cum să iasă din plasa atîtor complicaţii şi atîtor nervi. Vara nu încasase mai nimic de la clienţi şi greutăţile materiale sporeau de la zi la zi. Pretutindeni nu­mai creditori. Blum îl pricepea acum pe Herşcovici, care şi-a dat prăvălia pe mîna lui Micu; pe Blumenfeld, de asemenea, îl crede în stare să-şi zboare creierii, cum se lăuda, la cafenea, că are să facă; de cei­lalţi, mai mărunţi, nici nu pomenea. Toţi se aflau în pragul catastrofei, pe toţi i-a înghiţit Micu Braun. Nici nevastă-sa nu prea avea vreme de Liza. A prins-o cu ochii umezi şi n-a ştiut ce să-i spună; e o tristeţe, în fata asta, o desperare fără pricină vădită. Toate străduinţele mamei de a trece hotarele sufleteşti ale Lizei se dovedeau zadarnice. Fata mînca rar, sta cu zilele în pat, fără

cuvînt, şi avea mereu crize de nervi şi greaţă. Pe Liza Braun o întîlnea din ce în ce mai rar. Se ho­tărî să n-o mai vadă. O privise, la ultima lor întîlnire, cu ochi miraţi în care stăruia un fel de compătimire pentru prietena din copilărie. Liza Blum se uită, lung şi stăruitor, în ochii Lizei Braun. Ştia ceva? Presimţea ceva? Dar fata lemnarului nici n-a clipit. Continua să-i vorbească, simplu şi calm, despre vara care întîrzie în car­tier ca un dar oferit de natură calicimii şi îndrăgostiţilor, despre ultimul film de cinematograf in care primul amorez nu izbutise de loc să-şi mascheze gravele semne ale bătrîneţii premature ivite în obraji, despre comica agi­taţie a tuturor negustorilor din anturajul tatălui ei, care uită cu desăvîrşire de viaţă, pînă şi-o pierd, pe neaşteptate, într-un atac de cord sau de congestie cerebrală... Liza Blum o ştia pe Liza Braun ermetică şi ambiţioasă. Niciodată nu i-ar pomeni despre Ioină, despre nici un bărbat. Deşi tînără, mult mai tînără, gîndi înduioşată fata sticlarului, Liza Braun vădea un scepticism total şi o blazare fără leac faţă de spo­vedanii şi de intimităţi sentimentale. Ironiza lungile convorbiri între domnişoarele cartierului, absolventele de conservator şi pianistele, licen­ţiatele în Litere şi pictoriţele de domiciliu, interesînd numai şi numai surîsul mai rece sau mai cald al intelectualilor, mici şi parfumaţi me­dici ai societăţilor filan­tropice şi eleganţi funcţionari de bancă... Liza Braun nu i-ar fi vorbit nici­odată despre dragostea ei. Dar nici de cele întîmplate între dînsa şi Ioină nu avea aerul că ştie. Cu atît mai bine. Mai tîrziu a aflat de o excursie în Palestina la care fata lemnarului trebuia luată cu de-a sila. Şi tat-su cu­noştea povestea. Liza Braun s-a îndrăgostit de o puşlama, de un pierde-vară, unul Ioină, care n-a ştiut să-şi păstreze slujba de vînzător de instru­mente muzicale şi care acum umblă prin cafenele şi cîrciumi, fără nici un căpătîi. Ca să uite de dragostea asta ruşinoasă, Micu Braun vrea s-o ia în Palestina. N-a reu­şit însă şi-aşa se auzise în cartier, Liza Braun s-a îmbol­năvit de piept, a răcit, a făcut o pneumonie şi a fost, după o lungă sufe­rinţă, trans­portată la Braşov, într-un compartiment de cale ferată special închiriat. De luni de zile Liza Blum nu mai ştie nimic de Liza Braun... Apoi accesele de greaţă îi reveniră mereu, fără pricină, fie la masă, fie di­mineaţa, o dată cu întîiul cîntat al cocoşilor şi sticlarul începuse să aibă şi el îngrijorări, întocmai ca nevastă-sa... Scrisorile şi telegramele rubede­niei din Focşani au venit la timp potrivit. Fata, la întrebările părinţilor, răspundea în acelaşi chip, scurt, cruţînd cuvintele, economisindu-le pîn’ la zgîrcenie. E obosită, e plictisită de lume, ar vrea să plece la ţară sau într-un orăşel liniştit de provincie. Dragostea su­bită a unchiului Teleben­dig, arătată nepoatei bucureştene, trebuie folosită. Şi Liza a plecat săru­-

tîndu-şi corect mama şi strîngînd, barbăteşte, mîna tatălui... A nimerit într-o casă de bătrîn cu o viaţă ciudată şi care experimentase toate în cei aproape optzeci de ani cîţi nu­măra. Liza îl ştia de cînd, copilă, se înve­selea la apariţia unui munte de ovrei, cu părul sur, care o ridica pînă la obrazul lui mare, gros, cu brazde adînci şi de culoare purpurie. Pe atunci unchiul trecuse de şai­zeci de ani, dar nu-şi trăda vîrsta prin nimic. Mînca mult, bea şi mai mult, vorbea tare, tuşea din pricina fumatului, puternic, fără nici o du­rere şi mergea repede, nepăsător de intemperii. Era mai înalt decît toţi din casă, şi din stradă, mai vesel, mai liber în mişcări. Gospo­darii cartie­rului îl preţuiau mult pentru legăturile de prietenie pe care le avea cu comisarii, perceptorii şi locuitorii creştini — cîrciumarul, bruta­rul, depozita­rul de var şi alţii. Telebendig, cînd îl simţea pe om la nevoie, nu-l şperţuia; întîi îl scăpa de-o contravenţie, de-o încurcătură şi apoi îl „ataca”. Niciodată înainte. Bani n-avea el mai de loc... Se însura des, aducîndu-şi nevestele de aiurea. Nu-i plăceau băştinaşele. Fetele şi vădu­vele cartierului nici nu s-ar fi încumetat să-l ia de bărbat. Îl ştiau nesta­tornic şi iute. Cu soţiile acestea, termina repede. .Veneau în primăvară şi plecau de Sfîntu Dumitru, o dată cu camioanele încărcate cu boarfe ale tuturor chiriaşilor care îşi mutau sărăcia de pe o stradă pe alta. „Formele” căsătoriei erau şi ele puţine. Le făcea rabinul. Cununat la ofiţerul stării civile n-a fost decît de trei ori... Pe negîndite, se pome­nea mahalaua cu-o văduvă din Bahlui, înaltă şi subţire, sau cu o fată timidă, sosită pachet tocmai de la Tulcea sau din Botoşani. „Cine-i?” „Cin’ să fie. Noua nevastă a lui Telebendig.” Începeau rămăşagurile, fiecare încercînd să ghicească durata căsniciei.

În tinereţea lui zbuciumată, care a ţinut peste patruzeci de ani, juca, zi şi noapte, cărţi. Toate cafenelele, toate casele în care se în­tocmeau „parti­de” de „treizeci şi unu” erau pline de persoana lui groasă şi mare. Mergea la sigur. Avea o isteţime la joc şi o mînă iute de scamator, care nu greşea niciodată. Cum îşi făcea suma, o biată sumă de cîţi va lei, pleca. Nu era lacom. Trişa, dar nu jefuia. Voia să aibă atît cît îi trebuie ca să mănînce abundent, în măruntele restau­rante evreieşti din cartier, Să bea şi mai abundent în cîrciumile cu vi­nuri vestite de Drăgăşani, Odobeşti sau Dealu Mare şi să petreacă, rar, cu femei, în oraş. De obicei păstra şi puţin din gologanii „cîştigaţi” pentru nevastă-sa, pe care o îmbrăca frumos şi o plimba cu trăsura la şosea. Atenţiile lui faţă de femeie n-o împiedicau, totuşi, să-l pără­sească după o scurtă convieţuire. El nu se supăra. Trimi­tea o carte poştală în cine ştie ce colţ de Moldovă uitată şi în săptămîna urmă­toare sosea o nouă nevastă.

Odată, la un joc mare, Telebendig a depăşit suma de care avea zilnic nevoie. S-a ridicat, supărat, şi a voit să plece. Tovarăşii nu l-au lăsat. A avut noroc şi se teme? Fuge? Îi lasă aşa, cu buzele umflate? El le-a spus verde că-i are în „mînă”. Oamenii zîmbeau, ne­încrezători, şi cereau să ră­mînă. Atunci, ca să nu stîrnească pe nimeni, Telebendig a rămas şi a cîştigat ultimul „cinci” al ultimului încăpăţî­nat. Cînd a rămas, spre dimi­neaţă, singur în toată cafeneaua privind movilitele de franci şi de piese de argint, a izbucnit în plîns. Patronul care urmărise tot timpul jocul, chel­nerul şi servitoarea s-au privit spe­riaţi, nepricepînd accesul clientului ăstuia masiv şi al dracului, care are, necontenit, noroc! Telebendig însuşi, întrebat de ce plînge, n-ar fi ştiut ce anume să răspundă. Mai tîrziu, după ani şi ani, mîna îi slă­bise, iuţeala îi dispăruse şi nu se mai încumeta la joc lung cu tovarăşi isteţi. Măsura, îngrijorat, pe fiecare partener, cu o teamă de hoţ prins asupra faptei şi dispărea repede, imediat ce-şi avea suma, din ce în mai mică. Se mulţumea cu oricît. Pînă într-o zi cînd a fost prins chiar de tînărul, pe-atunci, Vasilescu, „studentul”. Au tăbărît jucătorii pe el, l-au bătut şi l-au ocărît.

Din ziua aceea, Telebendig şi-a schimbat meseria. Făcuse jurămînt să nu mai pună mîna pe carte şi să nu joace nici măcar pe-o cafea sau pe-o ţigare. Şi s-a ţinut de cuvînt. A devenit negustor am­bulant, de lux. Era singurul dintre „ambulanţi” care purta joben şi re­dingotă, cutreierînd, astfel, înalt, cărunt şi grav, cafenelele din centru, unde se adună samsari, rentieri şi oameni de afaceri. Oferea, în cutii artistice, săpunuri şi pudră, parfumuri şi ape de gură şi nu îngăduia refuzul. Îşi alegea bine clientul, de obicei un provincial rotofei şi ve­sel. Se apropia, cu pasul rar şi atent, de masă. Saluta, cu decenţă şi demnitate, descoperindu-şi capul pleşuv. Omul răspundea, mişcat, neştiind cine poate fi bătrînul acesta în joben şi redingotă, care îl cu­noaşte şi-l salută cu atîta respect. Telebendig întindea mîna, se reco­manda şi-i propunea apoi clientului cutia cu săpun sau sticla cu par­fum. Nu se tocmea. Cerea un preţ oarecare. Dacă i se dădea suma, o primea, dacă i se oferea alt preţ, ridica din umeri, apuca strîns de-un nasture pe client şi-i spunea, apăsînd pe cuvinte, că el nu ia mai puţin. Avea vocea lui un timbru ciudat, privirea lui o putere de seducţie rară şi toată înfăţişarea bătrînului în joben un pitoresc atît de accentuat, încît omul ducea mîna la pungă şi plătea cît i se cerea.

După ani şi ani Telebendig băga însă de seamă că muşteriii se ră­resc; nu mai era temut ca înainte; destul de des i se refuza marfa. S-a învoit atunci cu un cinematograf din Dudeşti, să atragă clienţi. Stătea în faţa intrării luminate a cinematografului şi zbiera mereu în joben şi în redin­-

gotă; că filmul dinăuntru e zguduitor; pe cocoane le ademenea inventînd subiecte de dragoste, chiar dacă pe pînză se înfăţişa cu totul altă „drăcie”; oprea trecătorii, fixîndu-i sever şi împingîndu-i aproape cu de-a sila în sală. Dar nici slujba asta n-a durat. Se simţea obosit. Şi într-o dimineaţă de Paşte, cînd în ceainăria lunga şi largă nu venise încă nici un consuma­tor, cînd tot oraşul dormea şi el se afla singur în toată întinderea aceea de mese, pustie şi tristă, îşi aduse aminte ca are o căsuţă la Focşani, că acolo îl aşteaptă unul din numeroşii lui copii rătăciţi în lume; că e şubred şi bătrîn şi trebuie să plece să moară acolo, iarna, lîngă o sobă caldă sau, vara, în grădiniţă, sub un .copac... Privi înduioşat ceainăria, strada, pietre­le de curînd stropite... Aici n-are să mai vie niciodată. Bucureştii vor trăi mai departe, fără dînsul. La toate mesele astea se vor aşeza negustori de stambă, ambulanţi cu ciorapi „defecţi”, samsari şi „caramangii”. Vor vorbi tare, simţindu-şi buzunarele cu gologani; vor ofta şi şopti, cînd burta le va fi goală şi-şi vor ameţi foamea cu ceai. Pe uşă au să intre şi au să iasă provinciali sosiţi din Moldova să-şi vadă care o mamă în agonie, care un fiu tuberculos, actori de comedie, trişti şi îngînduraţi, covrigari şi jucători de barbut... Se vor încinge, în căldura aburilor din farfurioarele colorate şi vor povesti din vremi. Pe trotuare au să treacă fete palide şi frumoase, tineri funcţionari comerciali cu ochii prea mari deschişi asupra spectaco­lului vieţii, revoltaţi şi resemnaţi... El n-are să-i mai vadă. Poate că unul dintre clienţii ceainăriei are să-şi amintească: „Ehe! a fost pe-aici odată Telebendig. Ce ştiţi voi, mînjilor?” El va putrezi în Focşani, pregătin- du-se pentru ultima aventură... Îşi simţi ochii umezi. Chelnerul l-a între­bat zadarnic de cîteva ori dacă doreşte un ceai, o cafea, ceva? A ieşit cu umerii încovoiaţi de o povară invizibilă, a plecat de-a dreptul acasă, şi-a împachetat într-un cufăr boar­fele şi în aceeaşi zi a descins în tîrgul lini­ştit, unde îl aştepta o căsuţă, o menajeră şi un dulău... Cînd Blum a aflat de scrisorile lui Telebendig, a cam încruntat sprîncenele. Ce are cu Liza, babalîcul ăsta, de a cărui înrudire nu se prea mîndrea? Blum îl ştia singur la Focşani unde unul dintre numeroşii lui băieţi, împrăştiaţi prin lume, ţinea un fel de han la marginea şoselei. Cît timp îşi purtase jobenul şi redin­gota prin Bucureşti, l-a întîlnit rar. Despre Telebendig, negustorii cum­secade din cartier aveau o părere a lor, cumplită. Nu-i scotea nimeni din ideea că „ambulantul” e un stricat şi un ticălos. Negustorii priveau cu deferenţă pe gospodarii cuprinşi ai străzii care au pivniţa plină de lemne şi de murături. Cu aceeaşi privire, încărcată de stimă, urmăreau pe cîte un bătrîn talmudist, vestit, venind sau ieşind din mica sinagogă înfundată, undeva, în uliţă. Ei uitaseră cu totul rugăciunile, d-abia izbuteau de Roş-

Haşana şi Kipur să silabisească din carte sa­crele versete şi implorări, vin­deau sîmbăta, mîncau şi în restaurantele creştine şi se dezinteresau cu de­săvîrşire de prescripţiile religioase. N-aveau nici un ideal. Răspundeau, greu şi fără convingere, apelurilor sioniste, populau din cînd în cînd sălile de conferinţe în care tineri cu părul în neregulă vorbeau despre Palestina şi se hrăneau cu mîncăruri grase, oftînd din pricina crizei sau zîmbindu-şi mulţumiţi după o afa­cere rentabil încheiată. Dar Telebendig nu intra în lumea lor. Nu era nici prăvăliaş, nici ,,ambulant” obişnuit. Nu era nici frecventatorul sinagogii, nici haimana ca atîţia alţii. Purta joben, vorbea puţin fran­ţuzeşte, se ţinea bine cu creştinii şi făcea beţii care speriau ma­halaua. Nimeni n-ar fi îndrăznit, fireşte, să-i spună în faţă ce anume crede despre dînsul. În ascuns însă, în familii, în localurile publice, între cu­noscuţi, gura străzii slobozea ocări cu nemiluita asupra lui Telebendig. El ştia, dar se prefăcea că habar n-are de toată frămîntarea mahalalei. Şi de cîte ori i se cerea sprijinul pe lîngă un comisar sau perceptor, Telebendig nu pregeta. Omul care cu un ceas mai înainte îl aco­perise cu flegma tutu­ror urdorilor primea, repede, ajutorul rîvnit. Fi­reşte, după o zi sau două, trebuia să-şi arate şi în alt chip decît cu vorbe recunoştinţa către protec­tor... Blum n-a izbutit să-şi convingă fata să plece aiurea, la Cîmpulung de pildă, între munţi, sau la o veritabilă rudă burgheză, negustor de făină şi depozitar de cereale la Iaşi. Acela purta o barbă lungă şi impunătoare, îşi avea locul lui de ani de zile la sinagogă în faţa altarului, făcea parte din comitetul Co­munităţii şi răspundea grav şi cu importanţă la salut. Blum nu prea întreţinea legături cu bogătaşul ăsta din Iaşi pentru că i-a refuzat o dată un împrumut de cîteva mii de lei. La scrisoarea lui, angro­sistul i-a răspuns tîrziu, asigurindu-l că are să „reflecteze”; pînă atunci ţine să ştie dacă are nevoie de suma întreagă dintr-o dată sau i-o poate trimite în trei rate? Ar mai vrea să afle despre ce afacere anume e vorba? Nu cumva se înşală? Şi alte multe întrebări. Blum s-a grăbit să-l lămu­rească. Angrosistul n-a mai răspuns. Sticlarul a priceput că rubedenia din Iaşi l-a refuzat. Cu toate acestea între Telebendig şi ne­gustorul cu barbă, respectat şi preţuit între evrei, nu era loc de îndo­ială. Prefera pe negus­tor... Totuşi Liza a plecat la Focşani, după ce şi-a scos de la bancă econo­miile... Din tren începură s-o cerceteze re­gretele. Libertatea ei de gîndire, scepticismul cu care se obişnuise de mult să primească fiecare gest şi fiecare cuvînt al bieţilor oameni, ade­vărate fantoşe în căpăstrul fatalităţii, totala ei indiferenţă faţă de zbuciumul semenilor n-o vindecaseră cu desă­vîrşire de o anumită sen­sibilitate iudaică. O telegramă, o călătorie, o dis­pută luau astfel proporţii spăimîntătoare. Aventura, bănuită sau reală, mişca adîncuri de suflet şi le revoluţiona ca în urma cine ştie cărei catastrofe.

S-a aşezat lîngă fereastră. Senzaţiile de greaţa se înmulţiseră în ulti­mele, săptamîni. Nimeni însă nu observase nimic şi nimeni nu pre­supu­nea adevărul, îşi confecţionase o rochie de stradă dreaptă şi încă­pătoare ca să-şi ascundă pîntecul puţin îngroşat... Trenul pornise cu încetineli triste, ca şi cum ar fi vrut să mai întîizie asupra peisajului. Liza închise ochii, incapabilă să doarmă, să plîngă sau să privească vara de pe cîmpu­rile grase şi satele cu bordeie şi cu garduri de nuiele atinse de rîie... Cînd şi-i deschise, vagonul se umpluse, de la Buzău, cu o întreagă familie de nuntaşi plecaţi de două zile spre Bacău. Băr­batul avea o chelie foarte rotundă şi o mustaţă aproape albă, cam urîtă. Tînărul de lîngă dînsul îi era fecior, după asemănare. Începuse şi el, frumos, chelia. Fetele, înalte şi spătoase, aduceau mult cu doamna, grasă şi arătoasă, care ocupa un spa­ţiu mare pe canapea. Luaseră şi un lăutar, întîrziat cu dînşii, şi un gea­mantan imens pe care zadarnic s-au căznit tot timpul să-l deschidă.

Erau ploieşteni, foşti proprietari de terenuri petrolifere, oameni de cîmp, înstăriţi şi ajunşi tîrgoveţi cu casă proprie, cu negoţ productiv de benzină şi cu bani peşini bine adăpostiţi. Profitau de toate cumetriile şi plecau la nunţi, botezuri şi zile onomastice, fericiţi de cîte ori aflau prilej nou de băutură şi veselie.

Liza se trezi din reverie şi-i privi cu un ochi neaderent. Dar băr­batul mai vîrstnic nici nu încerca să descifreze indispoziţia pe care a stîrnit-o acestei pasagere stinghere, pistruiate şi mahmure. A po­runcit lăutarului să cînte, pe şoptite, şi el îl întovărăşea cu voce su­grumată şi sentimentală. Fecioru-său, fetele şi doamna cea grasă îl încurajau mişcînd zîmbind din cap şi oftînd la intervale scurte. Toată lumea mirosea a vin şi rachiu. După o staţie, bărbatul cu chelie accen­tuată coborî şi se întoarse cu o va­dră de ţuică. El pretinse familiei să guste, fiecare din acelaşi pahar mic păstrat pîn-atunci în buzunarul vestei, şi să-şi spună deschis părerea. Fecioru-său strîmbă din nas. Susţinea că nu era ţuică adevărată, precum băuse la nea Costică din Văleni. Fetele bete, o găseau dimpotrivă mai dulce decît spirtul în­ghiţit pînă acum şi-şi dublară porţia. Doamna, de asemenea, bău vîrtos şi regreta că nu sînt bărbaţii ăştia în stare să- des­chidă geamantanul unde odihneşte, între rufe şi alte obiecte casnice, o mîndreţe de cîrnat afumat, potrivit cu ţuica şi cu drumul. Cu mare greu­tate Liza izbuti să-şi convingă tovarăşii de călătorie că nu se poate atinge măcar de o înghiţitură. E bolnavă. A, dacă-i aşa, spuse tînărul a cărui chelie era încă pui, nimeni n-are să mai stăruie. El se pricepe la boală. A

fost subchirurg, deşi n-avea nevoie să înveţe nimic, pentru că, slavă domnului, au destul! Dar a fost în război şi acolo s-a dovedit meşter neîntrecut în pansarea şi căutarea răniţilor. E foarte inimos de felul lui. Cînd aude de un necaz, de o încurcătură, de ceva, se face moale ca o cîrpă. Vorbind, o fixă stăruitor. Poate că domnişoara e amărîtă? El e gata oricînd s-o ajute. Numai să-i spună verde, de la obraz, ce o doare? N-are nimic? Suferă doar de ficat? Aha! D-aia nu s-a atins de ţuică? Bine-a făcut. Da’ să ştie dumneaiei că nu-i grav de loc. În război, mamă-mamă, cîţi bolnavi de ficat nu înghiţeau la spirt pînă se făceau criţă! Îşi dădu cuvîntul de onoare că aşa s-a petrecut adesea în război. Apoi afirmă, cu mîna pe inimă şi îndoindu-şi spinarea, că e foarte galant şi curajos. Oda­tă, la Băneasa, era să se înece un copil. Un puştan de o şchioapă, băiatul cîrciumarului. Poate că îl ştie, că domnişoara e din Bucureşti: Raţă, Niţă Raţă Toboşaru! Nu-l ştie? Îi pare rău. E om de nădejde. Acolo pe­treci ca acasă. Vrei pastramă de gîscă? Ai pastramă de gîscă! Eşti cu o damă care nu vrea decît vin „dulce”, c-aşa a băut ea de de cînd se ştie la mă-sa şi la tat-su? Ei bine Niţă Raţă Toboşaru îţi aduce, la iuţeală, vin ca stafida. Vrei pui la grătar? S-a făcut. Vrei, pardon, să dormi? Să te întinzi puţin, că mori de oboseală, după o petrecere cu repetiţie? Poftim! Cîrciumarul te-a băgat într-o odăiţă curată şi cu miros de floare şi te-ai trîntit pe-un divan turcesc şi cît ai clipi ai şi adormit buştean. Mă rog, om de nădejde... Ei, şi cînd l-a văzut pe copil în apă, a tresărit. Se îneacă. N-a mai stat pe gînduri. A sărit şi l-a salvat... Acu’ — e adevărat! — unii de pe acolo spuneau că n-avea de ce să intre în apă după puştan, pentru că nici pome­neală de primejdie nu era! Băiatul, cică se scălda aşa mereu... Ştie domni­şoara. Invidia lumii... Vorbind, tînărul închidea ochii, îi deschidea, surî­zînd, se încrunta o clipă şi-apoi se înveselea, executa tot felul de mişcări din cap, din umeri şi din restul trupului cu pre­ocuparea de a place şi impune singuraticei pasagere din vagon. Liza îl aproba sau rămînea gîn­ditoare, absentă cu desăvîrşire la cele ce se petreceau în juru-i. Revedea noaptea nunţii de argint a lui Micu Braun, încăierarea lemnarului cu Bursuc, grădina... Îşi aminti de confuzia de nume... Îl revedea pe Ioină cu ochii lui aprinşi, cu faţa lui înnourată... Tinereţea ei pierdută în laborator şi pe un pat de bărbat care iubeşte pe alta... Un bărbat care i-a spus-o rece, repetat, cu sinceritate ascuţită de realist brutal, că pe altă Liză aş­tepta el în grădină... Dincolo de ferestre un cîmp negru şi gras ca o făgă­du­inţă de belşug. (Privelişte sacră pentru agricultori.) Din cer se des- prindeau fîşii de lumină. Ţărani, nedeosebiţi unii de alţii, priveau cu ochi

indiferenţi, trenul. Fete zdravene rămîneau, înaintea locomotivei, puţin mirate, puţin speriate. Îşi dădeau cu coatele. Prin gări mărunte sau prin halte sfătuiau umbre. (Egale între ele, o umanitate în serie.) Se vedeau şi drumuri albe pătate de cai mărunţi şi iuţi, purtînd deasu­pra gospodari potoliţi şi pricepuţi. Vagonul se încălzise. Bărbatul cu chelie accentuată întrerupse pe tînăr, întrebînd pasagera de la fereastră dacă-i îngăduie să-şi scoată haina. Liza răspunse afirmativ. Tînărul îi mulţumi şi el pentru tată-său. Observă că-i zăpuşeală, deschise încă o fereastră, puse din nou pe lăutar să cînţe încet o romanţă de cartier şi închise ochii.

La staţia următoare tînărul se afla într-o aprinsă dispută cu un nou călător, un om rotund, palid şi zîmbitor. Pretindea proaspătul tovarăş de drum că vine de la Viena, unde a consultat cei mai vestiţi medici. Toţi i-au spus lui, pe ocolite, dar neveşti-si deschis, că-i pierdut. „Scleroză gravă generală”, spuse, pronunţînd cuvintele cu resemnare. Susţinea că s-a obişnuit cu ideea morţii. De aceea e liniştit şî zîmbitor. Şi-a lăsat soţia la o rudă, în provincie, el pleacă mereu la Bucureşti şi la Iaşi, se încurcă zilnic la chefuri, are trei ibovnfcfe în trei oraşe diferite şi nu-i pasă de nimic şi de nimeni. Noroc că punga e încă plină şi nu-l cercetează dureri­le... Dacă bea? De ce nu? La ceasul ăsta, o ţuică e-o minune... Bărbatul cu chelia accen­tuată a scos păhărelul din vestă şi a vrut să-l clătească. Bolnavul l-a oprit cu un gest calm. Nu e nevoie să-i spele paharul.. Orice mi­crob nou, orice boală nouă nu-i pot grăbi moartea. Mai are un an, cel puţin un an de trăit. S-ar putea — rîse ca la o idee cu totul năs­truşnică — să petreacă încă doi ani. S-au văzut şi d-astea. Înghite lacom ţuica, îşi şterge cu o batistă de mătase mustăţile, şi zîmbeşte vagonului, cîmpului, Lizei... O ruga să-i spună cum îl găseşte? Des­tul de tînăr? Nu? Ehe, ce părinte bun ar fi el domnişoarei lui, şi el are una, poate de vîrsta Lizei, dacă n-ar şti că toate astea sînt zadarnice! Nici nu vrea s-o vadă. De ce s-o mai mîngîie, s-o mai sărute, să-i vorbească frumos despre atîtea nimicuri calde? Pentru ca mîine — şi ce repede vine mîinele ăsta! — să închidă ochii şi să-i lase fetei un foc nou în inimă, care să-i strice frumuseţea, şi viaţa, şi tinereţile ei de fată cu bagajul visurilor intact? Aşa, umblînd din ibovnică în ibovnică şi din petreceri în petreceri, zărind-o întîmplător, doar la o săptămînă sau la două, fata poate să-l creadă hain şi ticălos şi mai ales tată rău. E tot ce vrea: să-l creadă tată rău, indiferent la duioşiile filiale, acru şi banal. Cînd are să moară, poate că nu-l va regreta prea mult şi poate că durerea n-are s-o macine de loc. Îşi închipuie, desigur, domnişoara ce s-ar întîmpla dacă ei ar avea, în anul acesta al morţii, lungi

întreţineri sentimentale cu fata simţitoare şi speriată, în nopţi de vară, la fereastra deschisă minu­nilor de-afară? Dacă ar vesti-o? Dacă i-ar săruta mîna şi ea s-ar gîndi că la anu’, la vară, nu va mai fi tata să-i sărute ca acum degegetele subţiri ale mîinii? Dacă, vorbind, ar face amîndoi pla­nuri pentru un an, doi, trei în viitor, uitînd cu desăvîrşire ce trebuie să se-ntîmple mai repede? Şi deodată ochii li se vor întîlni. Desigur, domni­şoara lui, fragedă şi înduioşată, va izbucni în plîns. Planuri pentru viitor, cînd el are numai un an de trăit? Nu, mai bine să-l creadă nepăsător, un om fără complicaţii sufleteşti, un craidon şi-un chef­liu. Cînd are să moa­ră... eh! cine ştie? poate că are să suporte în­cercarea mai uşor. Cînd va afla adevărul? N-are decît să-l afle tîrziu, peste zece ani, cînd va avea lîngă dînsa un cap buclat de copil. Liza tresări. „Un cap buclat de copil.” Îşi privi pîntecul. Apoi surîse omului, liniştită, ca şi cînd i-ar fi vorbit de o excursie în Italia sau de-o piesă de teatru cu surprize. Ea nu-l crede, totuşi, bolnav, atît de bolnav. Doctorii! Doctorii se-nşală! El mişcă din cap. Nu! Nu se-nşală. Îi mulţumeşte pentru cuvintele astea. Trebuie să fie o fată bună Liza... Fură întrerupţi de zgomote noi. Trenul oprise într-o staţie agitată. Femeile ţipau fără motiv, bărbaţii înjurau, hamalii se-ndem­nau care s-ajungă mai repede la ieşire, „ambulanţii” îşî ofereau, în argou, marfa lor prăfuită... Liza privea pe fereastră viaţa de provincie, trezită un minut din toropeală, şi închise iar ochii. Oraşul doarme tot timpul şi tresare iar, la oprirea expresului... Şi atunci, fiecare gospodină lată şi slută şi fiecare fată mare se opresc cu nostalgii în ochi, în faţa trenului sosit din Bucureşti, unde se iubeşte, şi se dansează, şi se petrece... Acolo, departe, în cetatea fericită, trăieşte poate destinul acestei femei aproape cărunte, dar luptîndu-se şi împotrivindu-se încă vîrstei. Acolo s-ar fi cu­venit, îşi spune şi domni­şoara cealaltă, coafată provincial şi slabă ca în romanele sentimen­tale, să plece şi să-şi întîlnească iubitul visat în lungi şi obositoare nopţi. Toată lumea tîrgului aşteaptă să plece trenul cu miraje. Îl urmăresc cu ochii umezi şi se înapoiază în noroiul şi în praful de-acasă. Vor odihni ceasuri nesfîrşite la fereastră, se vor închipui toate sub osînda unui blestem şi în fiecare se va naşte floarea amărăciuni­lor. Din cînd în cînd, o fată scheletică va mînui revolverul şi va avea succes, primul şi ultimul ei succes...

Liza încercă să uite... îşi lipi capul de canapea şi se izolă de lumea compartimentului. Auzi, vătuit, vocea chelului, răguşită şi ne­sigură, îndemnînd pe călătorul cel nou să mai ia o ţuică. Apoi cineva plescăi zgomotos. Glasul bărbătesc deveni din ce în ce mai lămurit. Vorbea

bolnavul cu un an de viaţă înainte-i. Pomeni, din nou, de fii-sa. Pretindea că o brutalizează dinadins ca să nu-i păstreze amin­tiri bune, să nu sufere la moartea lui, la moartea lui apropiată. Să-l creadă mai bine un ticălos ca atîţia alţii, un beţivan, un indiferent. Petro­liştii prahoveni îl încuviinţau fără să-l priceapă şi goleau paharele unul după altul... Liza nu izbuti s-adoarmă. Chipul fetei bolnavului o tortură. O imagină tristă şi surprinsă de răceala tatălui, care în fie­care noapte lipsea de-acasă. Şi-apoi, la anu’, cînd rotundul personaj va dispărea definitiv din viaţă, fata se va mira, poate, de multe amă­nunte ciudate şi nedezlegate... Şi poate că va afla adevărul fără ca nimeni să i-l spună, cu instinctul copiilor prea experi­mentaţi...

Cînd s-a dat jos, în gara Focşani, doi ochi o priveau din fereas­tra vagonului părăsit. Erau ochii bolnavului, ochi trişti, calzi, plini de regrete pentru spectacolul acesta al lumii care urcă şi coboară din tren, spectacol pe care el n-are să-l mai vadă decît unde? În ce lume? Şi cînd?... În multe trenuri n-are să-şi mai plimbe el boala. De multe ori n-are să mai bea în tovărăşia tîrgoveţilor cheflii... A fugit repede, urmărită din spate de privi­rile osînditului la moarte înceată... Cînd l-a reîntîlnit pe Telebendig a avut o clipă de spaimă. Cum se macină închipuirea noastră în van! Din bărbă­ţoiul uriaş, bărbos şi zgomotos, care o ridica pînă la ţepii obrajilor lui rumeni şi-o săruta puternic pe ochi şi pe frunte, n-a rămas decît o prăjină de bătrîn, cu umerii feţei proeminenţi şi cu ochi şterşi, în vrăjmăşie cu lumina prea tare a soarelui de vară. Mergea greu Telebendig. Picioa­rele îi tremurau puţin, mîinile la fel. O bătrînă, care i-a fost în tinereţe metresă, îi îngrijea casa şi reumatismele.

Liza a aflat, mai tîrziu, de credinţa vecinilor că şi astăzi Tele­bendig trăieşte cu baba. Dar unchiul e ermetic închis tuturor între­bărilor şi nu se lasă descusut de nimeni. A primit-o bine moşu’. N-a iscodit-o, n-a plicti­sit-o, n-a cerut nici o lămurire. Nu vrea sa ştie de Bucureşti, de evreii car­tierului, de cafenelele şi hanurile cu alţi calici populate, de nimic. A lă-sat-o mereu singură în odaie, cu căr­ţile şi visurile ei. Din cînd în cînd Liza îl auzea pe bătrîn vorbindu-şi singur. Erau zile cînd Telebendig se dorea iar viguros şi cuce­ritor, îşi scotea din garderob redingota avariată şi jobenul catastrofal, se îmbrăca întocmai ca în trecut şi, in faţa oglinzii, vorbea, cu ges­turi mari, unor tovarăşi imaginari. Atunci nimeni n-avea voie să-i calce pragul. Mirajul dura puţin. O dată cu haina şi cu pălăria pe care le dezbrăca încet, Telebendig redevenea tăcut şi greoi. Liza îi înţele­gea drama şi nu-l stingherea. Seara, cîteodată, fata rătăcea prin uliţile pustii ale provinciei. O dată cu trecerea verii îşi simţi trupul greu şi o

amărăciune nouă în gură... În martie s-a interesat de un mamoş. Tele­bendig a alergat după un specialist, fără a cere nici un fel de lămurire. Bătrînul găsea firesc s-o ajute şi în acest chip pe fată, după ce-i înlesnise plecarea din Bucureşti. La prima scrisoare a Lizei prin care i se implora ajutorul, bătrînul a răspuns repede, în aceeaşi zi a trimis o lungă epistolă nepoatei, chemînd-o să se „odihnească” la Focşani. Şi tot după indicaţiile ei i-a telegrafiat de cîteva ori. N-a ţinut să ştie ce-o roade pe fată; nici n-a privit rochia ei largă, cu ochiul de obicei scrutător de fost trişor. A săru­tat-o simplu, i-a dat camera şi i-a spus să se poarte ca şi cînd ar fi singură în toată casa... Specialistul, un burtos cu obrajii de sfeclă şi cu ochii îne­caţi în grăsimea feţii, a examinat-o amănunţit şi i-a recomandat un sana­toriu. Trebuie să intre neapărat într-o asemenea casă de sănătate. La Tele­bendig ar fi bine, dar e nevoie de-o în­grijire deosebită. Liza a pornit seara, întovărăşită de bătrîn, la sanatoriu... A născut uşor, fără gemete, deşi durerile n-o slăbeau decît la intervale rare. Surorile de caritate se mirau, ele între ele, de calmul şi bravura domnişoarei. Evreicele, de obicei, la prima naştere, susţineau ele, sînt nervoase şi ciudate. Ele ţipă şi se zvîrcolesc, îngrozite de miracolul pe care îl înfăptuiesc, şi se doresc mîngîiate şi încurajate tot timpul. Îşi cheamă mamele şi rudele: invocă pe Dumnezeu şi se văietă cu glasul sfîşiat. Liza a tăcut, a refuzat ajutoare inutile, doar ochii i s-au umezit şi a scos un suspin slab la urmă. Copilul, un băiat, a fost alăptat de o femeie din oraş, nevastă tînără de meseriaş şi mamă fecundă. Liza, după ce l-a privit, s-a gîndit la bolnavul din tren care-i pomenise de „domnişoara” lui. Peste zece ani va avea şi „domni­şoara” un copil cu „capul buclat”. Cum i s-a înfăţişat tocmai atunci chipul rotund al osînditului, nu-şi dădea seama. Nu se gîndea nici la Ioină, nici la părinţi. Mereu era ocupată de destinul bolnavului. „Desigur — îşi spu­nea — n-are să-i spună fetei niciodată că-i ars de flăcările unei morţi încete. Şi «dom­nişoara» lui se va mărita şi după ani va naşte un copil... un copil c-un cap buclat. Atunci va afla...” După repetate eforturi, izgoni imaginea bolnavului din minte... Se înapoie acasă mai slabă şi mai închisă. Telebendig i-a făgăduit că are să-i scrie o dată pe săptămînă. Bă­trî­nul s-a ţinut de cuvînt. Veştile care-i vin sînt simple. Copilul e bine alăptat, e vesel şi are părul negru, creţ. „Părul lui Ioină”, îşi spuse Liza. La anu’, cînd va fi înţărcat, Telebendig îl va da unei bătrîne, Hermina, o nemţoaică prin naştere şi profesiune, că să-l crească. Her­mina era cunos­cută în tot Focşanii ca una din cele mai vestite „fe­mei la copii”. Fată bătrină, fusese cu ani în urmă (tîrgoveţii răi de gură susţin că pe timpul războiului de la 1877) în dragoste cu un fel de sergent-major. Un amor

nerealizat. Sergentul dansa cu Hermin: şi se culca cu o Irină oarecare, văduvă de negustor. Era şi beţiv, şi păgubos. Nu-i plăcea nici candoarea Herminei, nici cuminţenia ei în vorbă şi în purtări. Sergentul a plecat, dar Hermina a rămas mereu în Focşani, învoită la unu’ şi la altu’ dintre gos­podarii cuprinşi ai oraşului să le crească plozii. E de peste cincizeci de ani în meserie şi are să moară, desigur, cu un copil în braţe. Hermina e consultată de părinţii grijulii de soarta ţîncilor. E adusă şi rugată să-şi spună parerea asupra culorii şi mirosului fecalelor puiului de cîrciumar sau de croitor, de pildă, şi întrebată care anume ceai e bun sau ce anume mîncare? Hermina are o sumedenie de reţete în tolbă şi cîştigă bi­nişor cu „consultaţiile” astea... Telebendig o încredinţează pe Liza că de pe acum bătrînul trece o dată pe zi să vadă copilul... Liza ar vrea să plece din nou la Focşani pentru cîtva timp. Dar sticlarul o priveşte cu nişte ochi nedu­meriţi şi mamă-sa o mîngîie cu atîta desperare, încît fata renunţă. Are să-şi treacă ultimele examene. Tre­buie să-şi caute loc la o farmacie... Blum e ruinat. Micu Braun a prevăzut bine. Sticlarul e azi vînzător în fosta lui prăvălie. Casele, de asemenea, aparţin lemnarului. În mai puţin de un an s-au schim­bat multe în Cartier. Hanul lui Druţă s-a mărit, co­cioabe noi au fost ridicate în fund, pe ambele laturi; ultimele prăvălii şi depozite din gangul comercial au intrat pe mîna lui Micu; n-a mai rămas în uliţele şi străzile umile nici un misit, nici un „ambulant” care să n-aibă ceva de cerut lemnarului; trăiau, observă sticlarul, sub atot­puternicia lui Braun. Tot timpul cît fusese la Focşani, părinţii nu-i pomeneau de nici una din greutăţile cu care luptaseră. La înapoiere, a aflat toate cîte s-au petrecut aici. Nici zestrea ei nu mai e întreagă. Sticlarul i-a mărturisit-o, cu capul în piept, ca un mare vinovat. În aceeaşi noapte, mamă-sa, plîngînd şi jelindu-se, i-a spus că zestrea i-a fost mîncată cu totul... Liza nu s-a-ntristat. A mîngîiat obrazul devastat de griji al femeii şi a încre­dinţat-o că nu e mîhnită de loc. Ea nu e ca toate fetele de evrei, din: Lipscani sau Şelari, din Smîrdan sau Gabroveni, sau de pretutindeni, care să creadă în zestre ca în Dumnezeu. De altfel, nici n-are de gînd să se mă­rite. A trecut de treizeci de ani, e aproape cît o mătuşă. Va găsi repede un post la o farmacie şi viaţa va curge înainte fără alte surprize. Nu se mări­tă? De ce nu se mărită? Contabilul o aşteaptă, o ia şi fără bani. Liza a privit-o în ochi adînc şi nu i-a răspuns. Dar femeia a priceput că nu are motive să mai stăruie. Şi s-a dus repede, cu paşi de pisică, să-i mărturi­sească şi bărbatului îndoielile şi amără­ciunile pe care i le pricinuieşte Liza. Sticlarul a ascultat, a mişcat din cap, la dreapta şi la stînga, a ridicat

din umeri cu deznădejde şi i-a spus că numai o călătorie la rabinul din Lemberg, sau chiar la cel din Buhuşi, ar putea să-i mîntuie. Poate că fata, de prea multă învăţătură, şi-a ieşit din minţi. Nu-şi aminteşte de Surală, verişoara din Podul-Iloaiei? O frumuseţe de cadînă, înaltă pîn’ la tavan, şi trupeşă, şi veselă!... A venit la Bucureşti să urmeze Medicina! Auzi? Fată de arendaş de moşie, cu tot ce-i poftea inima acasă, cu părinţi cumsecade, Medicina îi trebuia? A văzut-o şi ea de cîte­va ori intrînd şi ieşind ca o furtună... Aşa a intrat şi-aşa a ieşit şi din viaţă. A dansat la o serată-două studenţească, a stat zile şi nopţi cu ochii pe capete de mort şi pe schelete, şi într-o dimineaţă Su­rală s-a otrăvit şi-a murit. Mahalaua, fireşte, a scos tot felul de zvonuri. „Nu Medicina-i vinovată — spuneau femeile — ci un drac de student care a lăsat-o grea...” Vorbe. Sticlarul o priveşte în ochi cu tristeţe şi-i spune că amintirea fetei din Podu-Iloaie îl chinuie cumplit. Şi Liza e un fel de Surală... A învăţat Farmacia, a dansat cu băie­ţii la serate, a plecat pentru un an aproape într-un tîrg oare­care la un bă­trîn care d-abia-d-abia se înrudeşte cu ei... Şi-acu’ e şi mai singuratică... Nu vrea să se mărite. Hotărît, drumul la Buhuşi e necesar. Dar Liza l-a privit din nou surîzînd şi i-a răspuns că ideea cu rabinul e o mare naivi­tate. Apoi, hotărîtă, le-a spus pă­rinţilor că nu pleacă. Părinţii s-au privit ca de obicei, au oftat şi-au tăcut. Zilele treceau grele, într-o existenţă obişnuită. Sticlarul şi nevastă-sa au renunţat să-i mai vorbească de rabin şi de măritiş... Liza priveşte la ceas. Se apropie altă noapte, alt popas în neguri şi-n nesfîrşit... Din salonul despovărat de mobile, se aud rîsete şi vorbe rostite cu glas puternic. Cineva porunceşte cafele. E sticlarul care a recăpătat o îndrăzneală, o certitudine în voce... Fata îşi pri­veşte o clipă obrazul pistruiat în oglindă, ridică indiferentă din ume­ri şi intră în salon. La masă, toată familia cinstea pe tînărul con­tabil Mony şi pe un fel de bunic al său, care se îndeletniceşte şi cu peţitul. Ivirea fetei a surprins pe sticlar. Ar fi vrut să mărturisească el băiatului cît de melancolică e Liza şi cît de greu le vine tuturor să-i pomenească de măritiş. Dar Liza a salutat cu simplitate pe oaspeţi. Pe Mony l-a întrebat dacă mai are ceasul-bră­ţară, o ade­vărată minune, care a încîntat-o atunci, în noaptea nunţii de argint a, lui Micu Braun. Zăpăcit, contabilul a răspuns întîi afirmativ, asu­dat şi surîzător, apoi a revenit, spunînd că l-a schimbat pe unul de-aur, „serios”. Pe bătrîn l-a rugat să-i spună ce s-a petrecut la „Fericirea uni­versală” şi la „Sinagoga mare”? Îl ştie membru în ambele comitete. Omul a răspuns, mişcat şi fericit, că se lucrează foarte mult, dar că el, personal,

e amărît de indiferenţa tineretului care desconsi­deră „activitatea pe tărîm filantropic” a înaintaşilor. Pronunţînd cuvintele, se ridicase în picioare. Era pătruns de tristeţea spuselor sale. Fata ceru şi ea un ceai. Sticlarul îşi privi nevasta. Amîndoi încer­cară acelaşi sentiment de adîncă mirare: Ce s-o fi întîmplat cu Liza? Nu e de loc nervoasă, vocea ei e calmă, ţinuta la fel. Dar tocmai cînd bătrînul începuse o predică asupra familiei, cu citate şi pilde din Biblie, Liza îl întrerupse rece, întrebîndu-l unde vrea să ajun­gă? Dacă-i vorba de măritişul ei, să nu continue. E inutil. Ea nu se mărită.

Sticlarul a sărit s-o liniştească. N-are de ce să se enerveze. Fata a răs­puns, subit liniştită, că nu e enervată de loc. A auzit zgo­mot în salon şi a venit să vadă ce s-a întîmplat. Aici a întîlnit prieteni vechi. Despre inten­ţiile lui Mony are cunoştinţă doar de mult. Nu ţine să mistifice pe nimeni. Are aproape treizeci şi unu de ani. E o fată bătrînă, cum o consideră evreii cartierului. Ea în­săşi se crede aşa. Nu mai aşteaptă nimic de la via­ţă, absolut nimic.

Contabilul avea obrajii de purpură. Ardeau. Sudoarea îi acope­rise fruntea şi nasul, şi-i curgea pe bărbie. El nu era sigur de „candreala” fe­tei, deşi aflase multe prin vecini. Ştia că sticlarul s-a ruinat, dar avea mare încredere în isteţimea bătrînului. O farmacie, în zilele de azi, ren­tează. Bunicu’ ăsta, care învîrteşte multe la „Fe­ricirea universală”, ar putea obţine uşor un împrumut de la Micu Braun, Odată prăvălia de lea­curi deschisă, undeva, în cartier, trea­ba merge. Şi-apoi — îşi spunea Mony — el, dacă se gîndeşte bine, o cam iubeşte pe Liza. Da, da! Cu puţină sforţare a voinţei izbuteşte să se convingă că o iubeşte. De altfel şi el e la vîrsta la care colegii de birou îşi plimbă copiii măricei la şosea...

Liza a băut ceaiul, s-a ridicat, a privit cu bunăvoinţă pe bătrîn şi pe contabil, şi-apoi s-a scuzat şi-a ieşit.

Sticlarul a clătinat capul, sceptic. Au văzut acum şi dumnealor că nu-i nimic de făcut cu măritişul. El e un tată nenorocit, asta o pricepe, desigur, bătrînul!

...Au mai vorbit de Micu Braun, de bogăţia lui care creşte zi de zi, de timp — iar o să plouă, prea e zăduf! — şi-apoi s-au despărţit, melanco­lici, ca după înmormîntarea unei rude comune, de departe.

În camera ei, Liza se culcă repede, înfometată de somn ca de unicul mijloc de salvare din viaţa care o înconjura şi o strîngea în chingi. Dorea o scufundare în gol, o uitare desăvîrşită, o evadare integrală, trupească şi sufletească, din existenţa asta mizeră, cu părinţi bătrîni şi necăjiţi, care pun, mai presus de toate, banul, cu peţitori caraghioşi, conducători de

societăţi filantropice ilare, cu contabili purpurii, vînînd biete „situaţii”, care ţin d-abia douăzeci-treizeci de ani, cînd vin alte preocupări sau nici una... Închizînd ochii, se voia smulsă din toate lo­curile cu figuri rînjind inutil, sau cu crispări deopotrivă de zadarnice. Ehe! Şi în alte case liniştite din cartier îşi adastă fetele bătrîne mirele providenţial. După împlinirea vîrstei la care nu se mai dansează uşor pînă la ivirea dimineţii, bătrînele încep să murmure, mamele şi babele să-şi plîngă amărăciunile în basmale colorate, taţii să alerge după decavaţii mahalalei, după oricine, făgăduind, implorîfid, cerşind adeziunea patronului-tîmplar sau văduvului cu trei co­pii. Şi timpul trece pe nesim­ţite, ca o adiere de primăvară, ca o revărsare de eter pe frunte, ca o viziune de femeie într-o noapte tîrzie de vară obosită. Şi fetele vîrstnice se pomenesc cu adînci cute în obrajii lor pînă mai ieri curaţi, cu cear­căne violete înconjurînd ochii, ca o prevestire a catastrofei, cu o greu­tate ciudată în mers şi cu un gust amar în gură, care crispează zîmbetul şi-l anulează. Fetele bătrîne întîrzie apoi la oglindă, dregîndu-şi cu alifii şi sulimanuri faţa, se roagă cu buze uscate rostind o formulă magică, menită a îmblînzi inima celui rîvnit. Dar la iarnă obo­sesc toate spe­ranţele. Uliţele sînt copleşite de zăpezi şi de noroaie, prin case strîmte se văietă bolile, gîndul bun s-a şters ca o suflare pe geam. Şi fetele bătrîne încet-încet, renunţă la alifii şi la sulimanuri, la confruntarea cu apele oglinzii şi la vis. Ele încep a coase la ciorapi, a vizita rubedenii, de care pînă atunci nu şi-au adus niciodată aminte, a se interesa de marile naufragii de pe ocean şi a da leacuri împotriva răcelii şi reumatis­mului. Se piaptănă ca pe vremuri, frecventează, la matineu, cinematogra­fele, oftînd cu subţirea fată dezamăgită de pe pînză şi plîngînd cu lacrimile ei. Întîrzie, apoi, la fereastră şi se interesează, la rîndul lor, de viitorul con­tingent al întîrziatelor, al succesoarelor. Se miră şi ele, cum s-au mirat altele, de vîrsta înaintată a domnişoarei cutare, care a împlinit douăzeci şi cinci de ani şi e încă la părinţi, clatină din cap sceptic şi susţin ca a „tre­cut şi vremea ei, săraca!” Prin vecini se rîde, în pumni, de maniile lor. Nevestele ca să stîrnească hazul, inventează tot felul de întîmplări închi­puite şi strada, de la un capăt la altul, ho­hoteşte prelung... Liza se scoală mai obosită ca la culcare. Nu-i pasă de nimeni. Nici de „vorbele” gospo­dinelor mai harnice la palavre decît la bucătărie, nici de mahmureala sticlarului, care o îndemna să „con­simtă” propunerea contabilului. Tat-su i-a mărturisit chiar că băiatul vrea s-o ia fără zestre. Nu-i pasă nici de întristările mamei, care duce mereu mîna la ochi. N-are cum să le spună adevărul. Se întoarce încet, privind pe fereastră începutul zilei calde. De

jos se-aud, ca şi aseară, voci zgomotoase. Cineva porunceşte cafele. Un glas ascuţit străbate ne­plăcut pînă la ea. Liza coboară. Găseşte pe văduva Glas roşie şi alarmată şi pe părinţi întunecaţi, muţi, cu capul în piept. Cînd a intrat, vorba se curmă brusc. Fata salută cu indiferenţă pe noua venită şi întrebă pe mama-sa de ce s-au întristat cu toţii? Femeia, fără a ridica ochii, mişcă dintr-un umăr ca un copil îndărătnic. Sticlarul răs­punde, rece, că n-ar mai trebui să se izmenească inutil. Acum lumea ştie tot. „Lumea!” Blum pronunţase cuvîntul cu durere, ca şi cînd şi l-ar fi smuls din trup, ca şi cînd ar fi fost chiar o fîşie sîngerîndă din propriu-i piept...

— Lumea ştie tot? şi glasul fetei răsună puternic în camera mare, mai puţin mobilată ca de obicei. Lumea ştie tot? Ce ştie lumea? Care lume?...

Sticlarul ridică ochii spre dînsa. Scăpărau. Pumnii i se strînseră fără voie. Ar vrea să se repeadă cu ei în obrazul asta pistruiat al Lizei, în obra­zul pe care l-a dezmierdat treizeci de ani, să-l lovească furios şi repetat, să-i calce corpul cu picioarele, corpul pe care l-a legănat în atîtea înserări calme, pe care l-a ferit de frig, de foame, de arşiţă, pe care l-a iubit. Îi tremură buza ca în rarele lui ceasuri de enervare cumplită. Nevastă-sa, dintr-o ochire, l-a priceput. Îşi aduce aminte de izbucnirile vechi ale băr­batului. O dată era să moară, sufocat de furii. Altă dată leşinase, din roşu devenise alb, şi zăcuse o săptămînă, cu un picior pe pămînt şi cu un altul în groapă. Catastrofa se vestea, mereu, prin acest tremur al buzei. Sticla­rul îi răspunse înăbuşit, că lumea ştie că fata lui, domnişoara Liza Blum, farmacista, are un copil la Focşani. Asta o ştie lumea. Care lume? Lumea lor, a negustorilor din Lipscani şi Şelari, din Smîrdan şi Covaci, din Bără­ţiei şi Văcăreşti. Copiii de familie îl vor arăta, începînd de azi, cu dege­tul; de Roş-Haşana şi de Kippur nu va mai putea convorbi liber cu nimeni; se va simţi necontenit vinovat ca de o faptă urîtă; nevestele, toate, de aici şi din alte cartiere, vor întîrzia în lungi comentarii asupra nenorocirii lor. După decăderea ma­terială, iată şi dezastrul moral. Liza pricepe, aşa-i? Trebuie să pricea­pă!... Buzele îi tremurau acum vizibil. Sticlarul se apro­pie, cu pumnii mereu strînşi, de fată. Dar nevastă-sa l-a oprit cu un gest scurt. Ea ştia că se apropie furtuna. I s-a aruncat în braţe, inundîndu-l cu lacrimi şi implorîndu-l să se aşeze pe canapea. „Uite observă femeia — au venit şi cafelele.” Gemînd, sticlarul se prăbuşi pe-un scaun din apro­piere. Văduva Glas luă din mîna servitoarei tava şi-i porunci să plece... Liza, care stătuse tot timpul nemişcată, îndărătnică, sigura pe sine. răs­punse pe acelaşi ton, că-şi bate joc de toată lumea asta ca şi de oricare

alta. O lume în care banul e totul; în care onoarea se cîntareşte cu aur; în care meritele personale dispar înaintea burţii pline, a bijuteriilor şi a ave­rilor; în care tradiţiile „poporului cărţii” au dispărut cu desăvîrşire. O lume în care cocoşatele cu zestre găsesc băieţi chipeşi care îşi vînd, pen­tru o anumită sumă, viaţa, fără convingere, fără dragoste; în care maimuţe şi gîngavi, degeneraţi şi diformaţi, pot primi oricînd, cu toate formele religioase împlinite, în patul lor luxos, fetele sărace, vîndute ca orice marfă de părinţi, fericiţi de chilipir, primului venit cu „situaţie”. O lume în care faliţii şi pungaşii ocupă cu fesele lor scaunele tuturor demnităţilor, pentru că au bani! O asemenea lume, în care stăpîneşte minciuna şi urîtul, îngrijorează pe tata, pe mama, pe adorabila asta madam Glas? Rîse. Un rîs zgomotos şi indiferent. Un rîs rece, fără nervi, fără pasiune... Sticlarul îşi ţinea capul în mînă, învins. Nevastă-sa îşi ştergea lacrimile oftînd. Madam Glas distribui cafeaua. Nimeni nu se atinse de ea. Singură văduva sorbi din ceaşcă îngîndurată. Deodată, sticlarul se ridică. Era palid ca niciodată. Nevastă-sa i se alătură auto­mat. Omul vorbi ceva. Nu se deslu­şea însă nimic. Îşi apăsa pieptul, inima, ca şi cînd de acolo îi venea tulburarea. Plecă, tîrîndu-şi paşii, spre dormitor. Nevastă-sa îl urmă... Vă­duva Glas, rămasă singură cu Liza, îşi ceru iertare de „îndrăzneală”, dar prea ţine la familia Blum ca să nu fi vorbit deschis. De la o prietenă din Focşani a aflat ea neno­rocirea. Fu întreruptă de Liza brutal. N-a fost nici o nenorocire. E mai bine să nu se amestece în treburi care n-o privesc de-aproape. Femeia nu se intimidă. Privi în ceaşca neagră ca şi cum ar aştepta ceva şi spuse că, la urma urmei, fiecare îşi cunoaşte „interesele”. Ea e o biată femeie care doreşte binele acestor oameni cumsecade... Ar fi continuat pe acelaşi ton plîtigăreţ, dacă Liza nu i-ar fi întors spatele, trîn­tind uşa după ea.

Se întîlni pe sală cu mamă-sa, care avea obrazul palid şi îmbătrînit. O privi cu milă; era aproape o babă femeia asta care pînă mai acum un an se înfăţişa vioaie şi veselă. Liza o întrebă ceva şi ea răspunse înăbuşit. Fata înţelese că sticlarul e bolnav, o criză de inimă, poate, o enervare. Să se ducă să-l vadă? Nu, femeia o rugă să-l lase. Dacă ar vedea-o, s-ar simţi şi mai rău. Fata plecă să se închidă în odaia ei. Nici ea n-avea gust de vorbă. O clipă i se păru că ar trebui să-l afle pe Ioină. Dar se răzgîndi repede. Nu voia să vadă pe nimeni. Îl închipui pe Ioină, rătăcind, flămînd, prin uliţi, în căutarea unui adăpost, a unui ceai şi-a unei felii de pîine. Ce i-ar folosi bărbatului ăstuia, turmentat de visuri, incult şi inimos, desco­perirea situaţiei sale noi, de tată? N-o iubeşte, ceea ce s-a întîmplat între

ei a fost o simplă împerechere! I-a plăcut, cum a şi marturisit-o cu sinceritate, trupul ei încă elastic ; amîndoi aveau nevoie de o destindere; în noaptea care i-a îmbrăţişat toate s-au petrecut firesc... Va trăi, de azi înainte, pentru copil, aşa cum au trăit mamele, bunicile şi străbunicile ei. În apele ochilor lui curaţi se va oglindi şi va fi toamnă întunecată sau primăvară triumfătoare, după cum privirile acestea se vor înnora sau lumina.

O fată bătrînă? Nu, o mamă integrală, o mamă ca toate celelalte.

O mamă fără bărbat, dar nu mai puţin autentică.