XI

Mehală se opri în faţa simigeriei şi cumpără o duzină de covrigi uscaţi.

Seara se dovedea obositoare. Nu plouase de mult şi vara se pre­lungea cu dimineţi arse de soare şi cu zile fierbinţi şi grele.

Îmbucă încet, numărîndu-şi, cu mîna vîrîtă adînc în buzunar, golo­ganii. Muncea mult de cîtva timp. Era, de-aceea, veşnic somnoros.

Bătrîna orbise de-a binelea în azil şi se stafidise. În cîte-o săptămînă mai „grasă” ambulantul se grăbea, să-i aducă, de la băcănie, pastramă, unt proaspăt şi halva de care băbuşca ducea necontenit dorul. Îl primea rîzînd şi plîngînd, şi-l adulmeca de departe. Îi cunoştea paşii, tusea, bîlbî­iala. Bunătăţile erau mestecate anevoie de gura-i ştirbă, dar se cunoştea, după repeziciunea cu care înghiţea mîncarea, că o aştepta cu înfrigurare. Apoi îi lua mîna într-ale ei şi-i vorbea despre necazurile vecinelor. Pen­sionara din fund, aia înaltă şi albă, cu mers de prinţesă, a răcit şi a murit. Primise tocmai atunci o lungă scrisoare de la o ru­bedenie din America. Poate că se îndurase cineva de dînsa şi voia s-o scoată din azil... Pe şchioapa a căzut altă năpastă. Ar fi furat, zice-se, nişte cercei de-ai directoarei. Cît p-aci s-o bată. Şi e şubredă femeiuşca, şi tuşeşte toată noaptea. N-are nici o vină; nu s-atinge săraca de nimic... Dar cu fosta negustoreasă de cîrpe din hanul lui Druţă nu ştie ce s-a întîmplat? Nuu! E foarte mirată bătrînica. Fosta negustoreasă a moştenit o avere. Nu mai e în azil. E fericită.

Şi bătrîna înghite pastrama şi halvaua, şi vorbeşte, şi rîde, şi iar îşi şterge lacrimile, şi iar se înveseleşte.

Tovarăşele ei au început s-o alinte şi s-o iubească. Erau şi ele flă- mînde şi aşteptau, cu nerăbdare, plecarea ambulantului ca să-i intre în chilie şi să-i culeagă, lacome, firimiturile rămase. Bătrîna se voia darni­că, iar pensionarele, ca nişte vrăbii hămesite, se înghesuiau în jurul ei şi primeau care o bucată de carne, care un corn sau o felie de brînză albă.

Cînd nu vinde cum se cuvine, Mehală ocoleşte întîlnirea cu mamă-sa. Nu vrea să i se înfăţişeze cu mîna goală şi s-o întristeze. Odată, uitînd cît e de sărac şi de gol, a venit s-o mîngîie. Bătrîna suferise pur şi simplu de foame. Auzindu-l, se însenină şi bătu din palme.

— Mehală! îl strigă ea cu o lumină în obraji. Mehală, puiule, ce-ai prin buzunare, hoţule?

Dar golanul n-avea nimic. Bătrînica a aşteptat puţin şi, cînd a în­ţeles, s-a întunecat ca un copil căruia i s-a refuzat o bomboană.

— Mamă! a oftat ambulantul. E prost al dracului. Nici saftea n-am făcut.

Femeia l-a privit, fără să-l vadă, Cu o tristeţe sporită de amărăciu­nile mărturisite ale feciorului ăstuia inimos şi golaş.

— Bine! Bine! Las’că o să cîştigi tu mîine!...

De atunci, ambulantul nu vine la azil decît cu pachete de la bă­cănie.

El mai întreţine şi pe Ioină, bolnav de cînd cu otrăvirea domnişoa­rei Braun. Atunci, chiar în ziua grozăviei, tovarăşul lui s-a îmbătat, s-a luat la ceartă cu Nae şi cu alţi zurbagii şi a fost lovit în fluierul picio­rului stîng. A zăcut la spital. S-a însănătoşit, dar nu mai e sprinten. S-a lenevit, îi plac băutura şi jocul de cărţi.

Mehală îl iubeşte şi aşa cum e. Îl ţine în odaia închiriată la han, îl hrăneşte şi, cînd poate, îi dă şi bani de tutun.

Ronţăind covrigii, ambulantul s-a apropiat de sala „Libertăţii”, unde se ţinea o întrunire a sindicatelor muncitoreşti. Ambulantul nu prea pri­cepea cuvîntările rostite de băieţii palizi şi cu funde mari, roşii, la gît, sau de bărboşii întunecaţi şi serioşi, care aruncă lumii fulgere din ochii sfre­delitori. A mai fost el la asemenea adunări, tras de mînecă de un prieten. I-a plăcut vorba caldă a băieţilor de la tribună şi, ţine minte. I-a întrebat în aceeaşi zi chiar pe Ioină ce dracu’ urmăresc socialiştii? Camaradul lui, lungit ca de obicei pe canapea, i-a zîmbit la început, a tras un fum de ţigară groasă, făcută atent, cu o mînă pricepută, şi apoi i-a spus:

— Vor să nu mai fie săraci şi bogaţi! Toţi o apă!

Mehală s-a supărat. Lui Ioină îi arde de glume. E mai deştept ca el, ei şi? Are ochii, toată ziua vîrîţi în cărţi şi nu se mai mişcă din pat, nepăsător şi gînditor. Ştie multe Ioină, e adevărat. Dar să rîdă de un om ca el, de un tovarăş adevărat, care îl îngrijeşte ca pe un frate, asta nu îngăduie ambu­lantul. Şi i-a spus-o încet, dar cu hotărîre. Ioină i-a vorbit atunci cu temei. Nu, nu şi-a bătut joc de el! Socialiştii cred că lumea e prost croită. Puţini adună averi de pe urma muncii celor mulţi. E nevoie să se schimbe rînduiala. Toată lumea să lucreze şi să fie stăpînă pe rodul muncii ei.

Mehală a ascultat liniştit şi amuzat. Bravo, socialiştii! Au drep­tate săracii! Şi din ziua aceea s-a dus şi la alte întruniri. Toată grija lui era să priceapă vorba cam încîlcită a funcţionarilor comerciali, pletoşi, galbeni la faţă şi inimoşi.

A intrat în sală ronţăind mereu şi zîmbind mulţimii. Cunoştea pe cîţi­va dintre ascultători. Prietenul de cafenea care-l adusese prima dată la sindicat, un omuleţ mărunt şi vorbăreţ, s-a şi apropiat de dînsul. Îi şopti că a primit carte de membru al „Asociaţiei internaţionale pentru pace”, care-şi are sediul tocmai la Paris. Îi strălucea faţa de mîndrie. Mai era membru al „Uniunii generale a luptătorilor democraţi” şi al „Federaţiei mondiale umanitariste”, ambele cu sediul la Amsterdam. Are să facă el „formele” şi pentru intrarea lui Mehală în aceste societăţi.

Ambulantul mulţumi cu gura plină de covrigi.

Sala era ticsită. O femeie cu părul scurt şi cu o floare în mînă rugă pe cineva să deschidă ferestrele.

În primele rînduri se vedea o duzină de bluze albastre. Pe celelalte scaune, lumea obişnuită a adunărilor populare: lucrători, vînzători de pră­vălie şi intelectualii cartierului, clienţii ceainăriilor, autodidacţi, cheltu­in­du-şi tinereţea în lecturi şi discuţii aprinse.

— Foarte bine! Foarte bine! întări mulţimea ruga femeii. Să se des­chidă ferestrele. Murim de căldură!

Doi băieţi se urcară pe scaune şi îndepliniră dorinţa adunării.

În fund, un cor improvizat începu a cînta Internaţionala. Se dis­tingeau cîteva voci feminine uşor alterate. Tremurau şi note subţiri în cor, aparţi­nînd copilandrilor, care păreau destinaţi încă zmeului şi mingii.

Lui Mehală îi plăcea să asculte cîntecele astea şi, deşi nu le cu­noştea, încerca şi el să se alăture coriştilor. Aceştia îl primeau rîzînd prieteneşte şi încurajîndu-l cu capul şi cu ochii. Pe unii, Mehală îi ştia de mici. Erau feciorii ambulanţilor cu care el cutreiera oraşul şi pro­vincia.

Cineva se urcă la tribună. Mulţimea se frămînta. Corul tăcu. Unul făcu scurt „ss!” şi în sală se înstăpîni o linişte desăvîrşită.

Omul de pe estradă vorbi despre viaţa funcţionarilor comerciali, osîndiţi să lucreze cîte zece şi douăsprezece ore pe zi şi să vină la slujbă dumineca, şi termină cerînd solidarizarea tuturor sindicatelor cu aceşti „robi în haine negre” ai „societăţii de azi”.

Urmă un cuvîntător slab şi bărbos, care preveni pe muncitori asupra primejdiei celorlalte organizaţii de breaslă nesindicalizate; ele sînt, pre-ciză oratorul, momeli, destinate să întîrzie procesul de „transformare” a actualei „ordine burgheze”.

Mehală se gîndi la „Fericirea universală” şi întreba imediat pe un ascultător dacă şi societatea asta împiedică schimbarea în bine a lumii?

— Fireşte! i se răspunse. Toţi cei care îşi văd ameninţată situaţia înfiinţează asemenea societăţi ca să arunce praf în ochii mulţimii.

Mehală era de mult convins de minciuna acestei societăţi, care îl avea ca preşedinte pe Micu Braun, şi se bucura auzind şi din gura altora, mai învăţaţi ca el, aceleaşi păreri. La sfîrşit vorbi un omuleţ cu un cap frumos de copilandru şi cu o voce caldă, care intra, pe neştiute, în porii sufle­tului, ca o vrajă.

— S-avem încredere în forţele noastre şi-n evoluţia socială... Nu se poate, îngădui robia la nesfîrşit... Are să vie vremea supremelor trans­formări... de pretutindeni se înalţă şi biruie voinţa neînfrîntă de nimeni a altei orînduiri.

Mehală avea ochii umezi. „Are dreptate puştiu”, îşi spuse el înduio­şat. Şi părăsi repede adunarea, copleşit de îndoieli şi de amărăciuni.

Ioină îl întîmpină surîzînd tolerant:

— Ai fost iar la socialişti, mă?

Omul dădu din cap afirmativ. Şi-l rugă imediat să-l lămurească în ce chip o să suprime prichindelul „deosebirile de clasă”.

La început Ioină n-a vrut să-i splină nimic. Glumea şi rîdea. Cum însă ambulantul stărui, prietenul îi vorbi încet şi mult despre proasta alcătuire a societăţii capitaliste, despre nedreptatea care stă la temelia ei şi despre posibilităţile schimbării ei fundamentale.

— Şi crezi că Micu Braun şi toţi ceilalţi Micu Brauni au să pri­mească numai de dragul „progresului” schimbarea? se nedumerea Me­hală.

— Nu! Asta n-o cred! Dar nu-i întreabă nimeni pe ei! De bună­voie e sigur că n-au să admită nimic. Dar progresul are legile lui!

Tîrziu, ambulantul s-a ridicat de pe scaun, gînditor şi concentrat, a pus o mînă pe umărul lui Ioină şi i-a spus:

— Mă, să ştii că puştii au dreptate! Să mă ia dracu’ dacă mint! Bravo, Ioină!

În stradă se plimbau perechile obişnuite. O voce subţire de fată începu un cîntec. Vara pătrundea, cu moliciuni şi cu regrete, în fiecare colibă, în fiecare inimă...

— Ei, şi de ce te bucuri tu aşa, mă, daca n-o să mai fie nici un Micu Braun, hai? Ia spune!

Ambulantul rînji:

— Uite aşa? Să mai muncească şi ciocoii... Să nu ne uscăm noi aici în odăiţa asta păcătoasă şi ei să huzurească în căsoaie de nu le ştii cuprinsul niciodată! Să nu mai exploateze nimeni pe nimeni. D-asta mă bucur!

Mehală învăţase sensul cîtorva cuvinte noi pe care le întrebuinţa, mîndru şi vesel, mereu, ca să se audă vorbind.

Ioină ridică din umeri, vădit plictisit.

— Toate astea, Mehală, n-au nici un rost! N-o să fie săraci, n-o să fie bogaţi! Ei şi? Peste zece sau peste douăzeci de ani putrezim în pămînt! Asta-i sigur, aşa-i? Murim, vrînd-nevrînd, murim! Şi n-am ştiut trăi mă­car, Mehală!... Hai să ne închipuim că s-a schimbat lumea, că s-a dus dracului robia fraţilor din fabrici, din uzine şi din mine; s-a sfîrşit cu. boierii, cu legile lor, cu aşezările lor! Tu ai să fii un muncitor. Mulţimea n-are să mai aibă stăpîni. Toţi au să lucreze, şi toţi au să mănînce. Ei şi! Gata? S-au sfîrşit îndoielile? Flacăra asta dinăuntru care ne arde?

Rîse forţat.

— Mehală dragă, nu merită viaţa, nu merită nimerii, anii noştri cheltuiţi zadarnic. Murim şi nu ştim cînd am trăit. Uite-te la mine. Am iubit — aşa-i? — pe cineva. Ei şi? Pustiul ăsta din mine ar fi rămas chiar, dacă eram azi bărbatul Lizei şi tatăl unei jumătăţi de duzini de copii.; Uff! Viaţa asta!... Tu eşti o biată zdreanţă de om înfometat şî hărţuit de nevoi. Şi te înveseleşti că ai aflat, la patruzeci şi atîţia de ani cîţi ai, că are să vie o vreme fără ciocoi şi fără robi! Cum dracu’ să nu mă supăr, mă băiete, mă?

Ambulantul îl înfruntă:

— Aşa eşti tu! Strici bucuria omului. Adică e mai bine să stăm cu braţele încrucişate şi să-i lăsăm pe hoţi să se îngraşe pe spinarea mulţi­mii?

Ioină rîse iar, dispreţuitor.

— N-ai priceput nimic!

Şi brusc înviorat, cu ochii strălucitori:

— Mehală — îi spuse — eşti o grădină, Mehală. Dacă mai poţi visa... dacă mai poţi dori!... Eu...

Dar nu-şi isprăvi vorba. Rămase gînditor, evadînd, cu mintea, în altă planetă sentimentală.

— Tu... ce vrei să zici? îl îndemnă tovarăşul.

Ioina clătină capul.

— Nimic. Am vorbit şi eu aşa, în vînt... Eu... da! Asta am vrut să spun... eu nu vreau nimic... eu pot să stau, cum zici tu, cu braţele în­crucişate... nu mă interesează nimic.

Mehală se posomorî.

— Nu se poate, Ioină, nu se poate, nu se poate...

Ambulantului i se părea monstruoasă purtarea tovarăşului ăstuia deştept şi inimos.

— Ce nu se poate, mă?

— Ce zici tu... că nu te interesează nimic!

Ioină aprinse altă ţigare şi oftă din adînc:

— Ei, mă băiete, mă, tu crezi că mie îmi place să te supăr, hai? Mă hahalero, mă!... Uite, în curte: în toate colibele nasc şi mor dorinţi. Ui- tă-te în stradă: oamenii gonesc, cu spaima în ochi, şi nu se privesc, de groază ca să nu-şi descopere unii altora golul dinăuntru. Uite-te în tine, în mine. Nu te cutremuri! O să isprăvim şi cu stăpînii. Ei şi? Asta-i tot? Grozăvia e alta, e în sîngele nostru! Eu am trăit şi n-am ştiut. A trecut pe lîngă mine primăvara vîrstei cu flori de liliac în părul fetelor şi cu cerul covîrşit de cîntecele zburătoarelor, şi eu n-am ştiut nimic. Am aflat de toate după ce reumatismele m-au încercat şi, o dată cu ele, toate desperă­rile... toate, Mehală, fără leac, pricepi?

Ambulantul voia să-i spună că în altă rînduială Ioină n-ar fi suferit. Astăzi însă cînd banii cîrmuiesc societatea, era de neînlăturăt catastrofa.

Prietenul i-a ghicit gîndul.

— Nu — adaugă Ioină — nu e totul să ai bani. Dacă-i aveam, eram, poate, şi eu ca atîţia, un Berl oarecare cu o Liza de nevastă şi ajungeam cu timpul chiar ca Micu Braun. Ei şi? Lipsa de bani m-a îndepărtat de itinerariul obişnuit al vieţii, de o masă bună, de o haină curată, de un pat sigur, de o femeie frumoasă şi de o linişte exterioară, pricepi? De o linişte în afară de mine! Dar zbuciumul din mine, dar toată scîrba asta grea de viaţă, care mă înăbuşă, dar pustiul fără hotare care mă înghite ceas cu ceas, şi clipă cu clipă, astea le-ar fi vindecat, le-ar fi suprimat banii? Nu! Nu!...

Mehală îşi spuse, ascultîndu-şi tovarăşul, că numai dragostea l-a smintit. Era altfel Ioină cînd l-a cunoscut, altfel.

— O iubeşti mereu pe Liza? întrebă el deodată, şi îşi aţinti privirea în ochii cuprinşi de flăcări ai lui Ioină.

Celălalt suportă, imobil, privirea. Nu răspunse nimic. Scuipă printre dinţi şi într-un tîrziu îi zvîrli, gros, o înjurătură.

În capul lui Mehală se făcu lumină. Da, asta-i pricina nepăsării lui Ioină, dragostea care, ca un cancer, îl omoară în rate... Dragostea... El n-a cunoscut-o, dar o bănuieşte dogoritoare şi istovitoare. Pe el nu l-a iubit nimeni, el n-a îndrăznit să iubească pe nimeni. Întîlniri vremelnice cu slujnicele grase ale cartierului sau cu văduve cîrcotaşe de hamali şi covrigari, da! Dar dragoste? Dragoste aşa cum a văzut-o şi cum şi-o închipuie, nu niciodată! De cînd se ştie, aleargă. De ce dracu’ nu s-a oprit o dată, o singură dată măcar, în faţa unui cap de fată ivit în noaptea vieţii lui triste? Nu ştie şi nu mai vrea să ştie. Batrîneţea pre­matură a negustori­lor ambulanţi vine de la patruzeci de ani în sus. Şi el a depăşit vîrsta şi ochii i se umezesc de cîte ori se priveşte în oglindă. La fel i se întîmplă şi cînd vede obrazul galben al camaradului de odaie. Gîndindu-se bine. înţelege că toate spectacolele uliţei sînt în stare să-l îmbolnăvească. N-a păţit-o cînd cu mutarea, din odăiţa asta păcătoasă, a familiei actorului? Simhă le găsise nenorociţilor un pod într-o casă din centru. Li se îngăduia şederea acolo în schimbul unei munci simple: îngrijirea caloriferului şi a întregii curţi. Mehală le-a ajutat să-şi mute boarfele. La plecare, fetiţele şi băieţaşul, gras şi absent pînă atunci la viaţa din juru-i, au privit cu părere de rău bordeiul din care plecaseră. Ambulantul le-a surprins privirea. Erau atît de mici, atît de fără apărare omuleţii ăştia de o şchioapă şi se uitau cu atîta jind şi cu atîta durere mută la magherniţa pe care o pără­seau, încît lui Me­hală i s-a făcut rău. Şi-a simţit deodată picioarele moi şi-a căzut lat în curte. Toată noaptea a asudat şi a murmurat în febră mîn­gîieri încîlcite pentru copii imaginari. Boala a ţinut o săptămînă şi ambu­lantul era la un pas de moarte.

— Ioină, să nu mai spui nimic, auzi tu? Acu’ sînt lămurit.

Tovarăşul şi-a reluat înfăţişarea obişnuită. Zîmbea liniştit şi îngă­duitor, ca totdeauna. Mehală a rămas cu mîna la frunte, adîncit într-o dispută cu propria-i persoană. De ce-o fi Ioină asta osîndit să-şi încheie viaţa ca toţi ceilalţi? E deştept, e învăţat. Cu toate că n-a umblat prin şcoli, şi mai cu seamă, dăruit cu înţelepciune ca nimeni altul p-aici.

Cînd a zăcut la spital, după încăierarea cu Nae, nu se interesa decît de bătăuşi. Ce face geambaşui? L-a lovit, doar, şi pe el cu scaunu’ în cap? Da? Trăienel? E adevărat că a rămas chior? De şalele lui, rupte, nici că-i pasă.

Mehală venea dimineaţa şi seara să-l vadă. Căuta să vîndă mult. Nu se tocmea, dornic să aibă grabnic gologani în palme cu care să cum­pere tovarăşului tutun, şuncă şi vin. De la spital fugea la azil, unde aducea bă­trînei pachete cînd mai mari, cînd mai mici. Deveni cunoscut şi la spital, întocmai ca la azil, de ceilalţi pensionari ai pavilionului. Bolnavii îşi fă­ceau cu ochiul, se strigau, în şoaptă, pe nume, trezind pe cei ce dormeau, şi îşi vesteau sosirea ambulantului.

— Mă chiorule, mă, a venit! se desluşea o voce sugrumată.

— A venit! Auzi, şchiopule, a venit!

— A venit! A venit!

Din paturi nu se auzeau decît aceleaşi şoapte. Mehală rîdea, asudat ca un cal de căruţă, şi împărţea tuturor ţigări, zahăr şi vin. Din ochi îşi cerea iertare tovarăşului.

Ioină se amuza şi-i încuviinţa, din cap, daniile.

Dar erau zile cînd ambulantul venea cu un singur pacheţel de tu­tun.. Zadarnic tremurau în paturile lor bolnavii şi se îndemnau unii pe alţii să-l roage pe Mehală: „Hai, nene, cere-i dumneata!” „Ba azi să faci bine să-l rogi dumneata!...”

Omul se apropia hoţeşte de patul lui Ioină, îi vîra pachetul de tutun în mînă şi fugea ca un vinovat. Toate celelalte paturi aşteptau. În urma am­bulantului se auzeau murmure care puteau fi şi vaiete, şi ocării. În aseme­nea zile Mehaîă se simţea trist şi pornit pe grozăvii. Se revedea, întors din puşcărie, în casa lui Simhă, în sărbătoarea Crăciunului, cînd a încercat să se spînzure. Ioină îl înghiontea însă binişor, îi rîdea în nas zgomotos şi-l poftea să se astîmpere. Vorbea şi chipul tovarăşului îi făcea bine.

O zi în care vindea mult îl însenina.

— Va sa zică eşti lămurit! vorbi încet Ioină.

Mehală se trezi, buimac, din reveria lui adîncă.

— Cum? Ce?

— Nimic! ziceam şi eu ca tine că eşti lămurit!

Ambulantul observă, subit îngrijorat, flacăra din ochii prietenului pînă acum o clipă atît de calm.

— Ioină, crede-mă că n-am vrut... adică...

— Taci, mă frăţioare, mă! N-ai vrut să mă superi! Ştiu. Ei... şi nici nu m-ai supărat!

Apoi repede:

— Mă, ce-ar fi să-i dăm foc Hanului cu tei? Micu Braun nu mai e asigu­rat! Nu mai poate fi asigurat! Pricepi? Toată averea şi-a bă­gat-o în marfă!

Mehală consimţi automat:

— Să-i dăm!...

Şi în gînd îşi spuse: „Prin urmare tot dragostea!...”

Vorba se curmă. Amîndoi, închişi în gînduri proprii, se voiau cu totul despărţiţi. Noaptea se adîncise în odaie şi îmbia la somnul rîvnit de ani de zile, somn fără năluci, fără tresăriri.

A doua zi Mehală porni, o dată cu zorile, în oraş, să întîlnească muşterii veseli, reveniţi în cartier din cîrciumi şi dispuşi să cumpere stamba şi ciorapii ambulantului. Ei se apucau să glumească, nepăsă­tori de toate, cu Mehală. Marfa omului era răscolită de mîini plictisite şi hoho­tele de rîs izbucneau din te miri ce. Cîte o femeie cu părul de­colorat, cu obrajii prea străvezii, în dimineaţa de vară, îl lua de braţ şi-i şoptea ceva cu voce caldă. Era o invitaţie la dragoste. Femeia se închipuia supărată de indiferenţa ambulantului şi, cu mîna ei mică şi parfumată, pornea să-l mîngîie tandră pe faţă şi pe frunte.

— De ce nu mă iubeşti? îi spunea ea, închizînd ochii şi deschizîndu-i încet-încet.

Nările îi tremurau.

— Tuu!

Chefliii rîdeau.

Mehală cunoştea ritualul acestor isprăvi şi nu se mai mira de ni­mic. O singură dată a suferit. Întîlnise pe Lola într-un grup de ma­halagii beţi. L-a chemat şi i-a îndemnat pe însoţitori să-i cumpere toţi ciorapii din coş. Apoi, fără nici un cuvînt, l-a sărutat pe frunte lung.

Beţivii au hohotit.

— Te-ai învîrtit, cotoiule! îl invidiase cineva din bandă.

Dar Mehală şi-a simţit trupul moale şi o lacrimă făcîndu-şi drum pe obraz. Pînă atunci, nici o fată, nici măcar una ca Lola, nu l-a să­rutat.

Ambulantul intră în ceainărie, răscolit de îndoieli. Ce-o fi vrînd oare Ioină? Aşa cum l-a lăsat, uscat de speranţe şi otrăvit de toate dezamăgirile, n-ar fi de mirare să-l găsească spînzurat. Îi părea rău că n-a mai rămas aca­să. Ambulantul se înspăimîntă la gîndul că s-ar pu­tea adeveri bănuiala lui.

De-abia se aşeză la masă şi se şi ridică, gonit de o viziune care creş­tea într-însul şi-l înnebunea. Oameni, tramvaie, automobile, toată larma stră­zii trecea pe dinaintea ochilor săi aiuriţi, fără nici o urmare. Simhă, care adunase în juru-i lume, lăudînd, gros şi convins, binefacerile „Lipitolu­lui” puţinii cunoscuţi ieşiţi, ca şi dînsul, devreme, cu marfă, nevestele şi babele cartierului, mărunta populaţie a străzilor la ora tuturor începuturi­lor, nu reţinea o clipă măcar atenţia ambulantului.

Ioină s-a mirat văzîndu-l reintrînd în casă. Avea un cap zburlit şi în privire o spaimă anevoie reprimată..

— Ce e, mă, ce-i cu tine? l-a întîmpinat, din pat, tovarăşul.

Ambulantul făcu doi paşi în odaie, puse deoparte legăturica şi privi atent în ochii lui Ioină.

— Nu-i nimic! Ce să fie? spuse, făcînd pauze între cuvinte.

Dar celălalt voia să ştie de ce s-a înapoiat acasă? A uitat ceva? E bolnav? Ce are?

Îndemnat, aproape silit, de cascada întrebărilor, Mehală mărturisi teama care îl cuprinsese.

Ioină hohoti repetat.

— Bravo, mă! D-aia ai venit, va să zică, în goană!

Şi ridicînd dintr-o sprînceană :

— Ei şi ce mare scofală fac dacă trăiesc, mă?

— Ce mare scofală? Pentru că e frumos!... Pe bafta mea! E foarte frumos!

— Du-te, Mehală, vezi-ţi de treabă! N-am nimic. Nu mă omor!

Ambulantul zîmbi cu toată gura lui largă în chip de recunoştinţă.

— Spune, mă Ioină, aşa-i că o să fie bine cînd toată lumea... vreau să zic...

Tovarăşul îl pricepu:

— Cînd n-au să mai fie stăpîni şi robi!

— Da! Asta vreau să spun şi eu.

Ioină vorbi moale:

— O să fie bine, mă, de ce să nu fie bine, adică mai bine.

— N-o să mai moară nimeni de foame, Ioină. Nimeni n-o să mai fie zvîrlit în uliţă pentru că n-a plătit la vreme chiria! Nici la azil n-au să fie înmormîntate bătrînele, să rabde lipsuri... aşa-i?

Fără a-l asculta, Mehală continua, înveselit şi aprins la faţă, să ves­tească ivirea mult rîvnitelor vremi.

Obosit, s-a aşezat în cele din urmă pe scaun, oftînd.

Ioină îl privea necontenit cu un ochi în care lucea un pui de zîmbet.

— Ei, şi de ce ţii tu, Mehală, să se-ntîmple astea atît de curînd?

Celălalt îşi întoarse capul spre tovarăş. O lumină vie îi ardea în obraji şi în priviri.

...Afară se auzeau paşii celor care goneau în stradă, paşi mici, paşî mulţi, o armată de paşi, grăbită s-ajungă mai repede, cît mai repede, unde?

Poate la capătul visului...