XII

Capetele pleşuve s-au adunat pe canapea şi nu se mai aude nimic. Sfătuiesc muţeşte, clătinînd bărbile sure şi ochelarii cu sticle groase. Muzica a sfîrşit cîntecul de lume şi nimeni n-a aplaudat. Fetele, crescute în ultimul timp, mai au, în mers şi în gest, urme de sfială. Privesc mirate la cavalerii întîlniţi în salon şi orice ochi aprins le deco­lo­rează obrajii. Vioristul a năpîrlit şi e somnoros fără pricină şi moro­cănos. Îl zăreşte pe burtosul care şi acum cinci ani venise tot atît de gras şi de pudrat peste măsură. O dungă subţire, pornind de la nas spre bărbie şi o încetineală în mişcări mărturisesc trecerea vremii peste osînda lui indife­rentă. Dar în astă-seară nu-i zîmbeşte nimeni. Lampa zadarnic încearcă să împrăştie tristeţea. E o înghesuială de trupuri late şi pă­trate, o avalanşă de sunete scurte şi de sughiţuri, şi o răceală în mo­bile şi în aer care anulează hohotul de rîs. Alte rochii grele, şi alte coafuri covîrşesc odăile cu miro­sul lor supărător de parfum tare şi de sudoare. Ferestrele fură deschise. Ca şi în trecut, vara ameţise uliţa şi făcea să tremure mîna adolescentă pe coapsele tari ale iubitei. E linişte pretutindeni şi cerul e plin. Lumini mici şi multe ca într-o pictură. Şî acum au obosit, la porţi vechi şi lîngă uluci, neveste tăcute în adăstarea bărbaţilor. Ei ajung tîrziu, în vara care mole­şeşte, înapoi acasă. Nu-i întîinpină nici un surîs proaspăt ca o floare şi nici o surpriză. Fetişca­nele de ieri, cu sînii tari şi cu sprinteneli în vorbă şi în trup, au mu­rit definitiv în gospodinele late, baldîre şi obosite. Ca şi mamele lor, sînt doborîte de aceeaşi părere de rău, fără leac, de tot ce au pierdut în timp, şi au năzuit, şi au uitat să împlinească. Mîine, zburdălni­cia puştanelor se va schimba în ştiuta resemnare cu gust rău de leşie. Fe­meile îşi privesc, de aceea, înduioşate, copilele cu panglici imense în pă­rul de mătase. Şi ele vor creşte sub tîmplă puii de aur ai visurilor şi în inimi speranţa grădinilor vieţii şi a dragostei fără sfîrşit. Şi ele vor adul­meca mireasma întinderilor nemărginite şi-l vor închipui, se­meţ şi frumos, pe iubit. Pînă cînd toamna va împrăştia pretutindeni frunzele galbene ale nădejdilor şi fetiţele vor deveni, la rîndul lor, mame triste cu coşul sufletului deşertat de iluzii. Au avut glasul curat şi o nedumerire adîncă pentru toate. Au primit, firesc, sărutarea şi rîsul bărbaţilor şi n-au ştiut că are să vie o seară în care vor trăi din amintiri.

Dincolo, pe străzi înguste, perechile de îndrăgostiţi se strîng în braţe şi îşi simt, fierbinte, sîngele în vine.

În salon pătrund iar, pe ferestrele deschise verii şi vieţii, suspine şi şoapte. Cutreierătorii de pînă ieri ai maidanelor şi gazdele păpuşilor s-au înălţat. Unora le mijeşte mustaţa, celorlalte le sticlesc ochii în lumina lunii.

Vioristul privi spre ţiganul osîndit să cînte mereu, la toate se­ratele şi la toate chefurile „boierimii” din cartier. Ca şi azi, acum cinci ani „guristul” avea ochiul tulbure şi o durere încuiată în inimă. Gîndul lui era dus sta­tornic acasă, în magazia din fundul curţii, unde se lupta cu năluci, în fri­guri, o fetiţă tuciurie şi uscată. Ghiocel, co­pil de lăutar, se îmbolnăvise tocmai în seara în care Micu Braun îşi serba nunta de argint. Vioristul zadarnic încercase în fel şi chip, să-şi dezmorţească tovarăşul. Îl lovise puternic în coastă, îi zvîrlise printre dinţi o înjurătură cruntă şi o amenin­ţare al cărei tîlc numai ei amîndoi îl ştiau, îi făgădui şi o parte din „gaj”, numai să-şi dezgroape vo­cea. Avea dulceaţă în gîtlej balaurul. Dar omul nu izbutea să-şi mo­difice ţinuta. Silabele oftau în gura cîntăreţului şi oas­peţii băgară re­pede de seamă suferinţa care-l tortura pe ţigan. Tîrziu şi după burzu­luiala patronului, şi după cîteva pahare de vin tare, Mustea şi-a reve­nit şi a cîntat cum se cuvine.

De-atunci. cîte nu s-au petrecut! Ghiocel a murit, cum şi era de aştep­tat. Mustea s-a cam smintit la cap şi o bună bucată de vreme n-a mai putut întovărăşi pe viorist nicăieri. Apoi viaţa l-a silit să-şi înăbuşe focul din­lăuntru-i şi să cînte, ca şi cînd toată veselia planetei se îmbulzea la gura-i neagră şi caldă.

Domnul Braun, cînd l-a tocmit, i-a amintit de „trăsnaia” lui Mustea.

Să nu facă urît! i-a poruncit lemnarul. „Acum serbez treizeci de ani de la nuntă! Treizeci în cap, pricepi?”

Vioristul pricepea şi-l încredinţă că n-are să se petreacă nimic neplă­cut. Mustea e în puteri, cu toate că-i bătrîn, şi hotărît să placă oaspeţilor. Lemnarul a închis ochii şi a dat din cap în semn că-i mul­ţumit. Uliţa ştia că proprietarul hanului lui Druţă şi al gangului co­mercial sărbătoreşte treizeci de ani de căsnicie, şi femeile au început încă din zori să dea tîr­coale casei boiereşti. Toată ziua au vorbit bărbaţilor şi copiilor numai de

noroacele lemnarului, care nu pierde pri­lejul să bucure bătrîneţile neves­ti-si. În salon, fetele aveau acelaşi subiect de vorbă. L-au părăsit pe vîn­zătorul de prăvălie, tomnatic şi amorezat, care îşi căuta, la fiecare nuntă sau serată familială, din cîrdul dansatoarelor, logodnica posibilă. E şi mai sentimental astăzi băiatul care împlineşte exact cincizeci de ani la Paşte, şi ochii lui şi mai obosiţi de cînd priveşte zburdălnicia domnişoarelor ju­căuşe. Întrebu­inţează, ca de obicei, cuvinte mari ca „suflet”, „pasiune”, „devota­ment”, se îmbracă din ce în ce mai îngrijit, hainele îi sînt parfu­mate cu levănţică şi nu-şi uită floarea de hîrtie la butonieră, dar constată, cu un tremur al întregii sale făpturi, că în jurul lui se face din ce în ce mai mult gol. Nici o fată nu-şi mai dă ochii peste cap, ironizîndu-l. Nici una, prefăcîndu-se obosită, nu se mai reazemă pe umărul lui. Acum cinci ani, tot aici, alte dansatoare şi cîteva din domnişoarele care şi azi sînt încă vii şi sprintene l-au întrebat de sănătate şi de preferinţele lui teatrale. Au iro­nizat poate în şoapte capul lui ilar. La plecare — cine ştie? — s-au strîm­bat de rîs, poate, de toate şovăielile şi bîiguielile de care nu-i în stare a se dezobişnui, orice-ar face; i-au imitat mersul, „galanteria”, accentul; au petrecut pe seama lui, dar — şi asta îl melancolizează în clipa de faţă — au ştiut că există. El se putea ameţi puţin, ca de-un vin, dansînd cu fetele croitorului din centrul co­mercial sau cu sora doctorului de curînd întors de la Paris. Într-un sfert de ceas se vedea îndrăgit de apariţia subţire şi parfumată care-i strînge braţul şi-i surîde ca în oglindă şi în alt sfert de ceas ajuns tată cuprins şi venerat. Totul se destrăma repede, fireşte, dar tomnaticul cavaler îşi aprovizionase depozitele sufleteşti cu atîtea spe­ranţe, cu atîta capacitate de aşteptare!

Cîteodată, o bătrînă revoltată de nazurile nepoatei care-i respingea mereu candidaţii, îl invita în familie, la masă. De astă dată, credea cu sinceritate femeia, a nimerit-o. A dat, doar, de un om cuviincios şi curat îmbrăcat, surîzător şi vorbind frumos ca nimeni altul. La masa, din nebă­gare de seamă, a luat cuţitul în locul furculiţei. Fata era să se înece, a tuşit, a lăcrămat şi a dispărut cu şervetul la gură. A doua zi n-a mai dat pe-acolo. Proiectul bătrînei nu s-a împlinit, iar fata continuă şi astăzi, desigur, să refuze tinerii inventaţi candidaţi de fa­milie.

Triste împrejurări, e adevărat, dar cum le-ar mai dori actuale! Azi, după numai cinci ani de la cealaltă serbare a domnului Micu Braun, feti­ţele, aduse de mînă de mamele grijulii şi mătuşi atente faţă de co­pilăria celor cincisprezece ani ai codanelor, au ajuns domnişoare înflo­ritoare, în adăstarea bărbatului. Ele nu se apropie de foamea lui de dragoste, nu vor

să-l ştie nici măcar în salon şi trec pe lîngă figura lui corectă ca pe lîngă un bunic sau pe lîngă un baston. Cui să ofteze şi cui să-şi cînte romanţa? Celelalte, care cu cinci ani în urmă au consimţit să danseze şi să discute cu dînsul, sînt azi însoţite de băr­baţi cărora el le-ar putea fi tată...

Bătrînii au început să rîdă, toţi deodată, slab. Efortul a obosit pe unii, care îşi duc mîna la fruntea asudată şi mustră cu degetul pe tovarăşul haz­liu şi îndrăzneţ. Fostul inspector Popescu a trecut, de doi ani, prin toate sanatoriile posibile şi prin toate cabinetele medicale. La început a ridicat din umeri şi a zîmbit doctorului. Cum se poate? Boală de zahăr? El, bol­nav de zahăr? Ei aş! Ar fi vrut să-şi pedep­sească trupul, să-l „mar­dească”, întocmai ca pe un delicvent. Dar în­cetul cu încetul insomniile s-au înmulţit; se trezea, în mijlocul nopţii, speriat şi însetat, bea cu nemi­luita apa din vreme pregătită pe mesuţă şi se culca, nesigur, fără a mai dormi pînă la ivirea dimineţii. Apoi o criză, o gălbinare, un stagiu la spital, la sanatoriu, o plecare preci­pitată la Viena şi o lungă vacanţă în odaia albă a clinicii austriace, între ciocuri corecte şi ochelari amabili, între eprubete şi verdeaţa gră­dinilor migălos îngrijite. E copia alterată a insului său propriu de-acum cinci ani, şi povesteşte, anevoie, despre cel mai bun dintre laxativele descoperite alaltăieri:

Costică Stamatescu de la „Gheata eternă” şi Blumenfeld sînt sin­gurii care mărturisesc un interes viu pentru America, în praf sau în buline, des­coperite de neliniştea aventuroasă a domnului Popescu. Băr­bile şi frunţile brăzdate ale celorlalţi oaspeţi rămîn indiferente. Unora le trece prin minte, ca o nălucă, chipul lui Vasilescu, fostul prefect Vasilescu, omorît de tîlhari nu de mult. Şi el fusese la nunta de ar­gint a lemnarului. Le strînsese mîinile vesel. Se ştia respectat în casa ovreiului. A şi băut puţin moşu’, a sforăit puţin, „ca omu’”! Uite aici şezuse. Cînd l-au poftit la masă, s-a dovedit vrednic. Îi plăcea friptura rumenită bine şi paharul umplut pînă în vîrf cu vinul adus de gazdă din fundul Moldovei, cu amin­tiri de tămîioasă şi de Cotnar. Tăcea. Mînca şi tăcea. Şi, în timp ce băieţii şi fetele se înfierbîntau dansînd sau îl ascultau pe Mustea îndulcindu-şi cîntecul cu priviri şi cu sus­pine, Vasilescu închidea uşurel ochii şi-i tră­gea un pui de somn, senin şi fericit. Nimeni nu-i întrerupea visul şi nu-i intra în paradisul liniştii de vată. Ei, şi acu’ e dus pentru totdeauna moş­neagul. S-a culcat, mai devreme ca de obicei, într-o seară urîtă de noiem­brie, cu ceaţă şi ume­zeală, şi a fost găsit, în zori, spintecat de cuţitele hoţilor, care-i spăr­seseră casa. Merse vorba prin mahala că are, adunaţi peste tot locul în odaie, galbeni de pe vremea lui Cuza şi napoleoni de

aur. Dacă au găsit ucigaşii sau nu averea tăinuită de moşneag, nici azi n-are cine spune. Uliţa a fremătat, strigăte s-au încrucişat în văzduhul greu al toamnei şi-apoi, cum se întîmplă de cînd lumea, gospodarii şi-au văzut mai departe de-ale lor şi au uitat. La înmormîntare n-a lipsit nici unul. A venit şi-o delegaţie a societăţii „Fericirea universală” în haină neagră şi pălărie tare...

Aşezată în spatele muzicanţilor, văduva Glas ascultă şoaptele bătrî­nilor şi zumzetul grădinii.. Urechea ei prinde cîntecul vioristului şi al tim­pului. E una cu liniştea şi cu zgomotul cartierului. Ţine ochii închişi, ca să vadă mai bine sutele de perechi logodite şi dezlogodite de dînsa, zecile de perechi căsătorite şi desfăcute, şi legiunea soacrelor şi a socrilor cu care s-a ciorovăit şi s-a sărutat, s-a ocărît şi s-a îm­păcat, s-a duşmănit şi s-a împrietenit de-a lungul anilor. O horă ca­raghioasă şi sinistră de bar­bete şi de ochelari, de bărbi şi de obraji roşii, de priviri crunte şi de zîm­bete a pornit de undeva de departe, din adîncul uitat al zilelor şi nopţilor moarte. Vede feţe crispate şi guri largi, rîzînd tare şi repetat, îl recunoaşte pe tinerelul însurat într-o noapte şi mort într-alta, pe fata cît un munte, otrăvită în chiar patul de mireasă, pe tatăl înnebunit de durere după fuga singurului lui co­pil în bezne... Boala ei de inimă începe s-o împace cu gîndul ultimului drum. Îşi cucereşte vitejeşte medicamentul, urcînd cu greutate, dar hotărîtă, scările Anei, şi iese, biruitoare, cu banii în poşetă. Cineva s-a oprit lîngă dînsa şi parcă i-a vorbit. Văduva Glas refuză însă orice discuţie, obosită de atîtea cîte a început şi sfîrşit în anii de peţitoare şi de vizitatoare a familiilor cartierului. Dar, după miros, îl simte pe candidatul iernatic şi se închide şi mai dîrză în muţenie şi în izolare. Omul îi dă o clipă-două tîrcoale. Cînd se convinge că bătrîna moţăie şi nu-i în stare să vorbească, pleacă dincolo să rătăcească printre dan­satori, cu ochi miraţi de tinereţea din juru-i şi trist de toată fericirea bănuită la atîţia de-aici, izbit, din greşeală, de unul şi împins, nevi­novat, într-o parte, de alta.

La masa întinsă pentru oaspeţii înfometaţi de joc şi de umblet, şi-a luat locul, cel dintîi, Bursuc. E ceva mai umflat ca acum cinci ani, cu tîmplele albite şi cu suflarea şi mai grea. Zîmbeşte gelatinos tu­turor, şi umple paharul şi bea.

Din cînd în cînd ridică un umăr şi face o mişcare cu gura voind să spună: „Ce vrei, viaţa!” Se scuză parcă şi repetă gestul neconte­nit. De cîtva timp nu mai părăseşte casa decît o dată cu seara. Toată ziua şi-o petrece lîngă sobă iarna, la fereastră vara, sorbind, dintr-o farfurie colo­rată, ceai şi fumînd. Primeşte haimanale ahtiate după un gologan-doi, care îi lasă drept amanet, butoni de aur, furaţi cine ştie de unde, ceasor­nice şi brăţări. Rar, o femeie din banda Lolei întîrzie un ceas în patul lui singuratic. Cu lemnarul nu mai face, decît întîmplător, comerţ. De pre­gătit incendii nu mai poate. Toată lumea ştie, de cînd cu scandalul din han, că pregătea împreună cu lemnarul un foc. Micu a renunţat la „asigu­rări”, nu mai plăteşte nici o rată, a renunţat la toate contractele cu nemţii şi englezii, înfricoşat şi de propria-i um­bră. Dacă i-ar arde azi depozitele sau casa, n-ar încasa de nicăieri nici o centimă. Bursuc e tăcut, deşi vesel, bea şi nu se interesează de ni­meni. Numai din timp în timp priveşte puţin stingherit în juru-i. Se linişteşte însă repede că n-a auzit nimeni nimic. Bursuc continuă să desfunde sticlele şi să-şi taie bucăţi mari de şuncă. O ureche atentă ar înregistra şi sunetul acela lung al pîntecului său, şi miro­sul urît pe care-l lasă în urmă. Dar lumea n-are vreme de acest beţiv bătrîn, des­pre care doar vîrstnicii ştiu că a fost „brancardier” în America şi a jefuit cadavrele celor căzuţi în război. Nici el însuşi nu mai ştie ce s-a petrecut cu treizeci de ani în urmă. Îşi revede viaţa ca prin ceaţă. Nu-i viaţa lui. O regăseşte pe Nata, negresa lemnarului, şi-şi întîlneşte banda, care sărea garduri înalte pîn’ la cer, şi cîrciumile din sub­solurile igrasi­oase, unde omul e tovarăş bun cu întunericul şi cu gîngăniile, şi aude chiotele, în noapte, ale femeilor bete, şi ia parte la încăierările repezi, cu sînge cald covîrşind podeaua odăilor tăinuite ochiului de pe strada. Ehe! Ce-a fost şi ce e! Acu’ e un prăpădit, stingher şi cuminţit, care are să go­lească vinurile din butii pînă dimi­neaţa şi are să cadă, bolovan, în patul de-acasă, gemînd, şi asudînd, şi suferind ca orice burghez diabetic sau cardiac... „Dar parcă Micu iese altfel din viaţă?”, se întreabă Bursuc şi clatină capul dezgustat. A fă­cut nunta de argint, azi benchetuieşte ca atunci, pentru că s-au mai scurs cinci ani, şi mîine moare ca atîţia alţii. Ei şi? Are copii? Are avere mai multă şi mai de preţ decît a lui? Averea nu l-a scutit de amărăciuni. Dimpotrivă. El, Bursuc, poate să-şi bea ceaiul liniştit acasă, aşteptîndu-şi muşteriii întîmplători sau dormind bătrîneşte în jilţ, ascultînd crivăţul de-afara. Nu-i pasă de nici o fată îndrăgostită, şi de nici un chiriaş îndărătnic, şi de nici un depozit. Dacă izbutea să pună un foc — bine! Se învîrtea! Daca nu, atîta pagubă! Pe cînd lemna­rul! El nici în somn n-are odihnă. Bani. Bani. Bani. Mai cumpără o partidă de piei, mai vinde atîtea vagoane de cherestea, mai schimbă francii în lire turceşti, mai evacuează o duzină de calici, mai arendează o moşie, mai ia o casă, poimîine are proces la-ntîia de comerţ, săptămîna viitoare, la a treia. Micu aleargă, tremurînd de nerăbdare, să-şi în­caseze milioanele de-aici, de dincolo, de pretutindeni. Tremură pentru fiecare centimă şi-i bate inima să nu carecumva să piardă ceva din cîştigul scontat în afacerea cu caprele albastre sau cu viţeii autohtoni destinaţi Apusului. Şi-apoi toate se isprăvesc, într-o seară ca asta sau într-o noapte în care ochiul lui păzeşte averea, şi nu mai e nimic, ca şi cînd n-ar fi fost niciodată. Ei, să mai turnăm puţin din vin şi să mai tragem una.

O doamnă slabă şi nervoasă îşi duce mîna la nas. Se uită jur împrejur, aspră şi acră. Cînd privirea cade asupra lui Bursuc, femeia pricepe şi dis­pare, cu paşi repezi, spre fereastră. Beţivanul a recunoscut-o că e nevasta lui Mihelsohn, fabricantul de pantofi de pîslă, care s-a odihnit puţin şi la puşcărie acum şase ani. Bursuc surîde întîmplării cu o bucurie anevoie stăpînită. Roşcatu’ de Mihelsohn a crezut că poate să înşele toată lumea, vînzînd lăzi cu paie drept mătase...

Din salon au început să vină, spre masa unde singur Bursuc dom­nea, invitaţii, membrii comitetului societăţii „Fericirea universală”, fie­rarul cartierului, care şi la serbarea asta a oferit soţilor Braun un ca­dou subţire (o statuetă de bronz), uriaşul obez Kestenbaum, angro­sistul de jucării, chiriaşii mai înstăriţi ai hanului lui Druţă şi ai celor­lalte proprietăţi ale gazdei, funcţionarii întreprinderilor sale şi tot nea­mul babelor, mamelor, mătuşilor şi fetelor de măritat. Fiecare îşi zîmbea, căutîndu-şi locul. Plu­tea în aer o bucurie comandată. Cineva hohoti scurt, fără convingere. Un bărbat scund şi voluminos îşi frecă mîinile şi plescăi din limbă pofticios. Lăutarii cîntau în surdină. Mus­tea, ostenit înainte de vreme, sărea peste cuvinte ca pe nişte pietre înroşite în foc şi privea, cu o tristeţe greu de ascuns, lumea. Aşa a fost şi-atunci cînd trebuia să facă „frumos” la boieri, în timp ce gîndul lui se întorcea necontenit la Ghiocel, care tre­mura în friguri. A doua zi copilul a închis ochii şi nu s-a mai trezit. Veni­se ţiganul încărcat de cozonaci şi bomboane de la serbarea lemnarului, şi vesel. Dar n-a mai găsit decît umbra fetiţei luptîndu-se cu vedeniile şi istovindu-se treptat-treptat.

Un bătrîn îl îndemnă pe gurist să fie sprinten şi viteaz. Să cînte cu vo­cea lui de altădată, să tremure ferestrele. Ţiganul surîde moş­neagului cu obrazul ca de pergament şi dă din cap. Are să-l mulţu­mească, să n-aibă niici o grijă. Şi guristul se luptă cu sine, şi se învinge. Gura lui e aprinsă şi vorbele cad peste oaspeţi ca flăcările.

D-abia s-au aşezat la masă, d-abia au gustat din friptură şi din vin, şi perechile s-au şi înapoiat să danseze. De pretutindeni i se zvîrl cuvinte calde de recunoştinţă. „Bravo, Musteo, bravo, balaure! Ăla da!...”

Într-un colţ al odăii puternic luminate din porunca lui Micu Braun, Liza caută pe cineva. S-a îngrăşat puţin, sub bărbie îi atîrnă o guşă mino­ră şi are o căutătură resemnată de nevastă obişnuită de cartier. O femeie se grăbeşte s-o întrebe şi s-o lămurească. Berl a trecut la dans. Face cara­-

ghioslicuri, stîrnind rîsul lumii. Joacă într-un picior şi acompaniază şi el pe gurist. Acum, chiar acum, a început sa danseze cu un scaun în braţe, imitînd figura romantică a unui îndră­gostit zăpăcit. Liza ascultă şi surîde. Numai surîsul, care dă obrazului o tristeţe particulară, o face autentică, o învie din vremi. E într-ade­văr atît de reuşit Berl? Foarte bine! Şi pleacă, grăbită, în odaia ei, spre nedumerirea femeii.

După cîteva luni de hoinăreală prin împrejurimile Braşovului, izolată de Bucureşti şi de tot ce-i putea reaminti căminul, Liza s-a îna­poiat mai plină şi mai calmă. N-a tresărit măcar cînd Niţă i-a şoptit că domnul Ionel a dat mereu tîrcoale casei şi nici nu l-a întrebat nimic. Se dorea cu totul în afară de prezent. Ionel, prietenele ei şi îndeosebi fata sticlarului, fraţii mîncăcioşi şi cumsecade, tatăl veşnic îngropat în cifre, toată lumea de care se despărţise vremelnic n-o mai interesa, nu mai era a ei. Viaţa i se păru simplă şi se voia trăind. Atîta tot. Nu mai rămînea în odaie ceasuri întregi aplecată peste o carte sau la pian, nu mai întîrzia cu ochii obosiţi pe fereastră. Încercarea de sinucidere o judeca rece şi lucidă ca fapta alte­ia. Cobora la masă împreună cu familia şi ţinea să ştie ce anume s-a gătit şi cum. Mînca, grăbită să guste din cît mai multe feluri, punea patefonul şi apoi se întindea pe sofa unde aţipea, neutră la toate întîmplările dinafa­ră. De cîte ori i se ivea sub pleoape figura în panică a iui Ionel, se scutu­ra, voluntară, şi rîdea tare. În acest chip gonea toate obsesiile. În clipa în care l-a vă­zut la căpătîiul ei de sinucigaşă, gîndurile i se îmbulzeau în cap. Ar fi vrut să-i spună, în acelaşi timp, că-l iubeşte, că e fericită că-l are aproape, atît de aproape, că nu-şi mai poate închipui posibilă existen­ţa în casa asta plumburie, că vrea să rămînă mereu alăturea de el. Dar pă­rul sălbatic al omului şi privirea lui incendiată, dar toată larma din juru-i şi inutilitatea efortului într-o viaţă simplă şi urîtă, dar greaţa care-i cople­şea fiinţa au reţinut-o de la orice entuziasm, au pietrificat-o. Şi-ar fi tăi­nuit vorbele, i le-ar fi transmis numai din ochi. Prea era însă greu aerul în casă, prea i se înfăţişau toate zadarnice şi lipsite de noimă. Şi atunci i-a spus să se tundă. Ioină nu i-a răspuns nimic şi a plecat, clătinîndu-se pe picioare. A plecat ca să nu mai revină... Pe vremuri, se dorea amazoană, stîrnind poftele bărbaţilor. Pe un cal sur s-ar fi vrut, gonind pe o şosea ca pe un drum nou al vieţii, cu părul în bătaia vîntului. Cruzimea ei să stoar­că lacrimi de ură rivale­lor şi legiunea cavalerilor — cum nu sînt pe me­leagurile noastre, cum i-a văzut dînsa doar în marile ilustraţii engleze sau în vis — să aş­tepte, în tensiune, apariţia ei stranie şi ameţitoare. Descă­lecînd, să îm­prăştie lumina printre înalţii bărbaţi şi să i se sărute mîna lung, de o mie de guri. Totdeauna s-a simţit bine la ţară, între orizonturi

fără hotar şi propnile-i proiecte întocmite în febra lucidă a canapelei. Nu era destinată unui asemenea mediu mic-burghez, de negustori înfome­taţi de bani şi de femei învinse, prematur, de reumatisme şi dezamăgiri. Era nefirească, era comică alăturea de doi fraţi, ca de doi bolovani, în capul cărora nu se petrecea niciodată nimic. Sau lîngă o mamă care pierduse cu timpul şi amintirea duzinei de vorbe tinereşti. Ana, mama ei? Ana care de douăzeci şi cinci de ani nu rostea decît un număr meschin de cuvinte, despre buna stare a stomacului, sau despre ploaia de-afară, despre victo­riile comerciale ale soţului ei, sau despre calita­tea excepţională a peştelui sărbătoresc? Era poate, fata lui Micu Braun? Rîdea de cîte ori îşi punea întrebarea. Cît de străină e biologia de zbaterile noastre lăuntrice, cît de mincinoasă! Iată un bărbat ca un troglodit şi o mamă ca o vacă gata să dovedească în chip neîndoios că-i sînt părinţi, părinţi adevăraţi. Oare există ceva adevărat cînd se întîmplă asemenea monstruozităţi? Tatăl ei adevărat trebuia să fie un plantator de cafea american, stăpînind întinderi fără sfîrşit şi popoare de robi, un bătrîn cu obrazul însorit, vesel de cîte ori îşi vede fata gonind pe cal prin şesurile vaste şi înfruntînd ploaia, şi vîntul, şi fur­tuna. Mama — o fostă principesă franceză emigrată peste ocean din blestemul unei pasiuni care îi marinase tinereţile şi o făcea şi mai interesantă la vîrsta ei coapta. În nopţile astea ale Braziliei sau Ar­gentinei, femeia să-i evoce parcul natal, şi viaţa de-atunci, şi cîntecele, şi drumurile uitate. Numai o lacrimă, una singură, să-i înflorească o clipă în ochi şi-apoi să-şi sărute mama. Altă dată se dorea fiica unuia din bătrînii uitaţi în sinagogile tîrgurilor Moldovei, care o priveau din cadră cu un ochi adînc şi calm, într-un obraz lung şi alb. Aveau foto­grafii în casă, ru­bedenii de-ale tatălui ei, rabini şi drept-credincioşi aplecaţi o viaţă întrea­gă peste înţelepciunea foliantelor talmudului, care stîrneau nostalgia tim­pului încuiat in inimă pentru vecie. Ar fi ridicat ochii curaţi de fată mare pe tînărul savant, proaspăt picat dintr-un vast tratat de filozofie ebraică şi zimbetul lui să fi fost al ei, ca aerul, ca soarele, ca primăvara vîrstei presupuse.

Visul a trecut ca o boală. Viaţa a împăcat-o cu tatăl care se răz­boia fără odihnă cu cifrele, şi cu mama domnind peste o vastă bucă­tărie şi peste un popor de servitori.

Berl venea zilnic în casă, din ce în ce mai parfumat şi mai cu­rat. Îşi modificase ţinuta; era, acum, cuviincios strîns într-o haină gri şi se obiş­nuise cu tăcerile Lizei. Şi prăvălia şi-o schimbase. Înlocuise vechea firmă „Băcănia lui Berl” printr-una nouă albă şi pretenţioasă: „Berliner-Maga­zin de coloniale şi delicatese”. Angajase un om de în­credere, care veghea de dimineaţa pînă seara tîrziu vînzarea. El venea rar şi în treacăt să se intereseze de amănunte şi să încaseze banii. Vecinii îl vedeau din ce în ce mai des la baie, la bărbier şi la văcsuitorul de ghete.

De cîte ori îl zărea, Liza îi zîmbea resemnată. „Viaţa — îşi spuse — îşi bate joc de toate rînduielie noastre înţelepte”. O dată cu Berl începu şi madam Weiss s-o înconjoare cu vechile şi răsuflatele ei aten­ţii. Micu Braun era încîntat de liniştea cu care fata consimţea să-l pri­mească pe bă­can, dar se cam burzuluia din pricina bătrînei. Pretindea că s-a stricat, în preajma morţii, femeia, şi şi-ar fi transformat casa în bordel. A sărit ars cînd a aflat prin Niţă că baba a adus fetei o cutie de bomboane.

Neîndrăznind să ceară socoteală Lizei, s-a năpustit asupra văduvei. Femeia se jura ca le-a primit de la Nae, geambaşul, chiriaşul ei, care o roagă să-l servească în diferite împrejurări. Lemnarul a mîrîit furios şi-a înjurat-o. Îl ştie el pe Nae, pe hoţul ăsta de cai, şi rostul bomboanelor! Liza cunoştea întîmplările, dar le ignora. Devenea tot mai calmă, tot mai grasă, tot mai apropiată fraţilor şi mamei. Pe Liza Blum, despre care i se vorbise vag într-o zi, a refuzat s-o vadă. N-o interesează. Ar dori, în schimb, sa ştie ce tocană s-a preparat pentru dejun şi dacă se găsesc pe vremea asta, fragi buni? Ana se bucura de schim­barea fetei şi se străduia s-o fericească, poruncind bucătăresei mîncări numeroase şi alese, şi ascultîndu-i, plecată, reflecţiile asupra felurilor şi asupra vinurilor. Într-o asemenea împrejurare, mama i-a vorbit de domnul Berliner. E un bărbat în toată firea, bogat, deştept, cuviincios şi binevăzut pretutindeni, în carti­er, la sinagogă, în societate. Are si­tuaţie! Şi-a mărit de curînd prăvălia şi casa. A clădit o sală de baie care îl costă o avere. Dar nu-i pasă, zice, vrea să fie modern!

Surîzîndu-şi mintal, Liza încuviinţă spusele Anei şi aderă, fără con­diţii, la admiraţia ei faţă de acest exemplar de umanitate rar. Atunci au hotărît nunta. Toate s-au petrecut repede şi nici o lacrimă nu i-a curs din ochiul devenit de piatră. Liza s-a măritat cu Berl, au făcut o călătorie scurtă la Viena, au trimis acasă veşti de vanilie şi s-au înapoiat burghez şi cuminte, ca atîtea perechi cumsecade din cartier.

Berl se dovedea un soţ grijuliu şi suportabil. Se parfuma, poate, prea des; ghetele prea îi străluceau, văcsuite necontenit; cravatele prea îi erau toate pestriţe şi groase; se cam înălţa pe călcîie, dar altminteri era liniştit şi tăcut. O strîngea în braţe stingaci şi mereu i se părea că greşeşte şi se scuza, rînjind cu o dantură de aur. Apoi Liza a ră­mîi însărcinată, dar n-a putut naşte. Avortul l-a întristat puţin pe băr­bat. Îi vorbea, destul de des, de copil. Se dorea tată şi la gîndul ăsta obrajii i se aprindeau. Păcat că Liza a sfîrşit aventura maternă pe o masă de operaţie. Ei, să fi avut el un băiat! Şi în ochi îi tremura o stea. Nu l-ar fi lăsat, doamne fereşte, să hoinărească pe maidane. Berl voia să şteargă repede din timp anii bietei lui copilării în locuri virane şi în haimanalîc. Ar fi ajuns băiatu’ lui doctor sau fabricant... Cu toata dezamăgirea pricinuită de ratarea proiectelor sale paterne, Berl s-a arătat, mai departe, acelaşi soţ cuminte şi atent faţă de o nevastă do­mesticită şi grăsană.

„Dansează cu un scaun în braţe şi lumea rîde! se gîndi Liza şi zîmbi, cu simplitatea femeii care înţelege şi iartă. Se trînti pe canapea. „Acum cinci ani, tot aici... oh!” Se ridică, deschise flaconul de parfum de pe mesuţă, îşi turnă cîteva picături în palmă şi îşi frecă încet tîmplele. Apoi coborî, repede-repede, în salon. Se grăbea, ca şi cînd anii îngropaţi în camera de sus ar fi înviat şi ar urmări-o.

În sala de jos lumea mînca. Fruntaşii societăţii „Fericirea univer­sală” au ocupat cele mai bune locuri. Ghiţă Uşereanu, mic, cu ochelari şi cu poftă de vorbă bolnăvicioasă, răspunde tuturor, cu gura plină, întinde ară­tătorul către un punct imaginar, întoarce capul spre dreapta, încruntă din sprîncene, se dă pe spate, se apleacă spre tovarăş, şi spu­megă, şi rîde, şi se înfurie. Se „declară” „contra”.

Cineva întreabă, pe şoptite, cum e posibil ca un asemenea evreu, integral sionist şi purtător de cuvînt al maselor diferenţiate, un ase­menea vrăjmaş implacabil al asimilismului, să se complacă în purtarea unui nume atît de autohton, atît de romînesc ca Ghiţă?

I se răspunde printr-o ridicare din umeri. Nimeni nu-l poate lă­muri. Sioniştii aceştia cu nume minore — Nicu, Bicu, Ticu, Lică, Gică, Sică — sînt destul de simpatici, totuşi, şi de inofensivi.

Cel care făcuse observaţia mărturisi că rămîne mereu nedumerit.

Din grupul comitetului se auzi o voce subţirică: „Domnilor!” şi o bătaie uşoară într-un pahar. De la celălalt capăt al mesei răsună altă voce: „Stai jos!” Şi discursul n-a mai fost rostit. Negustorii faliţi şi misiţii, avocaţii fără procese şi doctorii cartierului, arhitecţii cu firme pompoase, dar lipsiţi de clienţi, şi vînzătorii de prăvălie, toată crema „Fericirii uni­versale” avea ceva de spus despre Micu, despre sărbăto­ritul „iubit”.

Unul propunea să i se ofere o nouă „diplomă de onoare” pentru actele sale filantropice. Omul ţinea să-i predea el documentul. Folosind prilejul, are să-i ceară un gir pe o poliţă.

Altul susţinea că societatea trebuie să comande unui sculptor o statu­etă în argint, da, în argint, a preşedintelui. El e gata să găsească pe scul­ptor şi materialul şi să i-l şi înmîneze lui Micu. În gînd îşi spu­nea că e cu neputinţă să nu obţină, în fine, în acest chip o „reprezen­tanţă” din partea lemnarului.

Un al treilea cerea să i se cumpere neapărat o tabacheră de aur pe care să fie gravată emblema „Fericirii” şi o dedicaţie călduroasă. Tabachera, bineînţeles, o preda chiar propunătorul. De cînd se vrea procurist general al întreprinderilor lemnarului! Îl cam amînă tîlharul, îl cam duce...

Ceilalţi aprobau fiecare părere, dar aveau şi ei de propus ceva...

În alt colţ al mesei, Costică Stamatescu bea tacticos, mănîncă so­lid şi-l pomeneşte pe Vasilescu. Susţine, foarte convins, că a fost un om de inimă, un prefect ca nimeni altul şi de caracter. Apoi toarnă paharul de vin pe gît, îşi şterge mustaţa şi constată că bătrînul suferea de avariţie... partea lui slabă, atît! După alt pahar de vin, mărturiseşte că Vasilescu a fost şi puţin lichea, trecea din partid în partid cu o uşurinţă înspăimîntă­toare. Şi nici om bun nu s-a prea dovedit. Puteai să te-ntinzi pentru o para. N-ajuta pe nimeni. Lua la goană pe calici. Alt pahar golit şi Costică Sta­matescu observă că Vasilescu a fost un prefect caraghios. N-a făcut decît buclucuri pe unde a trecut. Şi se zice că nici cinstit n-a fost. O hahaleră! Paharul plin e dus la gură. Într-o clipă, Domnul Costică Stamatescu s-a pornit de-a binelea împotriva ră­posatului. Pe lîngă toate astea, Vasilescu a şi păgubit statul cu milioa­ne. A furat, domnule, ca-n codru. Are dovezi domnu’ Costică. Îşi apro­pie sticla, o priveşte mişcînd din cap în cunoscă­tor şi cere chelnerului să i-o deschidă... Dar cu morala cum stătea boşoro­gul? N-a cruţat o funcţionară, la prefectură, pe timpul cît împărăţea el acolo! Le chema seara în cabinet, cică avea de „dictat”, şi, mai cu mome­li, mai cu ame­ninţări, le trîntea pe canapea, c-avea una în birou. De nevestele sluj­başilor nici nu mai pomeneşte. Nu era una care să nu-i fi trecut pra­gul! Voia vreun pîrlit de impegat să avanseze? îşi trimitea muie­rea la domnu’ prefect. Ştia bietu’ om că n-are încotro!... Voia un funcţio­nar mai răsărit să aibă şi el o decoraţie? Să facă bine nevastă-sa să i-o ceară! Şi cu furnizorii prefecturii la fel. Se mai zice că se îmbăta şi se leşa şi de băieţi! Ptiu! Domnul Costică Stamatescu scuipă pe covor, îşi face cruce şi bea necăjit. Porc, domnule, porc, ce mai?

Un negustor se încumetă să observe că la început l-a lăudat domnu’ Costică. A spus-o chiar aici, faţă fiind toată lumea, că avea inimă bună Vasilescu şi se dovedise om de nădejde.

Domnul Costică Stamatescu se opreşte cu paharul la gură. Ochii lui scapără. Dar vorba îi e de catifea. Aşa a spus? Fireşte c-aşa a spus! Că, adică, Vasilescu a avut inimă bună? Păi chiar c-a avut inimă bună! Nu-i convine negustorului, şi domnu’ Costică îl priveşte rău, că-şi laudă oame­nii de vază ai cartierului? El e romîn şi le spune toate de la obraz, nu ca alţii... Antisemit nu e, dar să nu-l provoace nimeni, că-ntoarce foaia repede-repede. Ce Dumnezeu, nu mai are dreptu’ romînu în ţara lui să-şi preţuiască fruntaşii? Ei, bine, să ştie negustorul — s-o ştie de la dînsul, pricepe? — că Vasilescu a avut inimă bună, a lucrat pentru ţară, a fost un prefect destoinic şi-un tată model, şi e păcat că a murit în chinuri, cîi­neşte. Domnul Costică se înfierbîntase. Ochii i se umeziră. Îi venea să plîngă. Turnă iar din sticla păstrată cu grijă numai pentru sine, bău, plescăi zgomotos şi începu sa fredoneze un cîntec vesel şi demodat.

Prietenii negustorului care-l înfruntase păreau amărîţi. Nu le plă­cea îndrăzneala acestui oaspete care stîrneşte pe creştini. Vasilescu a fost cum a fost. Ei şi? E treaba lor?

Şi cineva puse amical o mînă pe umărul lui Costică. Să nu se su­pere, dar negustorul e afumat, bea de cinci ceasuri. Să se supere? Aş! Nu se supără! Nici ei să nu fie amărîţi. L-a luat gura pe dinainte. Nu e antisemit. Neam din neamul lui n-a fost antisemit. La urma urmii, dacă stă să judece bine, Vasilescu a fost un porc bătrîn, un curvar, un beţiv, un hoţ şi-un ticălos, ce mai?

Nimeni nu-l aprobă, de teamă. Pluteşte ceva greu în aer. Negus­torul, umilit de tovarăşi pentru nechibzuinţa lui, s-a ridicat şi a plecat în salon. Kestenbaum, poreclit şi Floricică pentru butoniera lui veşnic ornată de o garoafă, încearcă să intereseze pe invitaţi, povestind o întîmplare de demult. Nu-şi aminteşte însă nici numele eroilor, nici loca­litatea, nici ce a urmat după tămbălăul care a răscolit, pretinde el, toată Europa. Pronuţă „Europa” arcuind grav sprîncenele, ca şi cînd s-ar înclina, pătruns de respect, în faţa cuvîntului nou.

Perechile s-au înapoiat la masă. Băieţii, rămînînd mereu în picioa­re, îşi umplu paharele cu vin şi le trec, peste capul oaspeţilor, dansa­toarelor încălzite. Fetele croitorilor înstăriţi, ale negustorilor faliţi şi ale farmaciş­tilor îmbogăţiţi din clistire şi laxative surîd, mişcate de fie­care gest băie­ţesc. Exact aşa s-au visat la oglindă: primind paharul din mîna cu un­ghiile lustruite ale cavalerilor; lipseşte perspectiva par­cului englezesc şi legiunea lacheilor albiţi în anii de serviciu, care să-şi plece pîn’ la pămînt spinarea de cîte ori îşi plimbă ele plictiseala prin vastele saloane lumi­nate, pentru ca paradisul terestru să fie întreg.

Liza nu poate refuza şampania care i se oferă de pretutindeni şi îşi moaie buzele în cupă.

Priveşte, fără intenţii, cîrdul codanelor şi al viitoarelor logodnice care pun fantezie în consumarea acestui alcool nobil. Buzele li se sub­ţiază, capul li se lasă pe spate şi ochii capătă o expresie nouă. Sînt în plină aventură, cu paharul de şampanie în mînă şi sînt altele, cu desăvîrşire altele. Au decedat Raşelele căminului burghez, acum au o iden­titate stra­nie. Nimic nu li se pare cu neputinţă în clipa de faţă cînd totul e transfi­

gurat, cînd totul e vis.

Mustea a intrat în sufragerie. Face o mişcare scurtă cu capul către viorist. Şi cîntecul de lume a pornit de la gura lui fierbinte şi Liza a lăsat ochii în pamînt, subit învinsă de un nedesluşit sentiment de regret. E singură iar într-o grădina, undeva, la sfîrşitul pămîntului. Cineva i se înfăţişează ca o umbră — e şi nu e. E singură şi îi e dor de tinereţea care se duce zi cu zi, clipă cu clipă, pe care nu o poate opri. E pe marginea unei ape imense. Vîntui îi risipeşte pletele în aer. De departe se zăreşte o barcă. De acolo, de pe celălalt ţărm, bănuit doar, se aude cîntecul. E o confesie în zori de zi. O mărturie de dragoste... Totul s-a stins. Nu e la vîrsta dansului în doi. Au trecut de atunci cinci ani. E aproape o Liză Blum. Cam aşa a fost pe vremuri fata sticlarului. Chiar dacă nu s-ar afla aici în casa părintească, alături de Berl, viaţa ei tot astfel s-ar fi irosit. Tinereţea nu se iveşte decît o singură dată. Ea te strigă la apel şi răspunzi sau nu răspunzi.

Ea n-a răspuns. Cum n-a răspuns nici Liza Blum. Nici Ioină...

Mustea devine deodată unul dintre adolescenţii fugiţi dintr-un ta­blou romantic oarecare; el e jos, în grădină, şi-i cîntă ei. Numai ei! E atît de tînără, atît de tînără! Are douăzeci de ani şi ştie asta!

Ţiganul, obosit, a sfîrşit într-un suspin mărturia lui caldă de dra­goste. Liza ridică ochii. Pretutindeni feţe congestionate, asudate, roase de timp şi de aşteptări. Pretutindeni, chelii, şi jachete, şi zîmbete un­suroase. Băr­baţi caricaturali, muieri late şi comice, fete speriate de tăcerea guristului care le-a trezit din vis, cavaleri cu defectele din ce în ce mai vădite, ochii saşii, uite-i cum arată, urechile de măgar cît s-au mai lungit, doamne, şi nasurile cîrne sau elefantine, şi bărbiile prea lungi sau prea scurte, şi ge­nele covîrşite de conjunctivite seculare, o umanitate măruntă şi sărmană, cu toată aurăria care copleşeşte piep­tul obezelor. Acasă vor culca un trup ca un stîrv, şi, totuşi, oaspeţii aştia vor fi veseli. Pentru că au băut mai mult ca de obicei, şi au vor­bit mai repede, şi au ascultat muzică lumeas­că, îşi închipuie că au ieşit din propria lor piele, că au trăit în aventură, un ceas, o noapte, o eternitate. Lizei îi fu şi milă, şi scîrbă de toate. Da, da! Are să bea, răspunde ea, bătrînul Popescu cu capul şi cu ochii în care rîd două mărgăritare. Fostul inspector vrea să ţină un discurs. Bate uşor în pahar. Se face linişte, dar moşneagul — cum l-au deghizat cei cinci ani! — şopteşte ceva, răguşit şi se-aşează, sfîrşit şi mulţumit. Oaspeţii apla­udă, deşi nimeni n-a auzit nimic. Ca în filmele mute Popescu mimase, doar, un discurs.

Ana îşi plimbă cărnurile moi şi mătasea abundentă în care şi le-a înfăşurat, din odaie în odaie, se aşază, o clipă, lîngă o bunică surdă, trece la alta chioară, şi rîde lung şi mieros nepoatei bancherului, care şi la nunta de argint a venit printre cele dintîi s-o felicite. E obosită şi o cam înjunghie în spate. A renunţat să mai mănînce carne, susţine pe un ton plîngăreţ, dar boala n-o lasă totuşi de loc. Trebuie să plece neapărat din nou la Karlsbad.

Trecînd printre scaune şi printre invitaţi, nevasta lemnarului nu-şi poate reţine melancolia care o inundă treptat-treptat. Sînt treizeci de ani de cînd îl are pe Micu tovarăş de pat şi de masă. Treizeci de ani de cînd îi aude tusea, strănutul şi vocea spartă, poruncind slujbaşilor sau socotind, socotind necontenit. Era alta atunci, la început? Era poate o Liză înainte de măritiş? Să ajungă, oare, şi fata ei peste treizeci de ani o Ana, identic de grasă şi de resemnată? Lua-le-ar dracu’ de gînduri păcătoase! La nunta de argint a fost altfel, cu totul alt­fel. E adevărat, Bursuc l-a supărat, aproape că l-a îmbolnăvit pe Micu, dar parcă stăruia puţină veselie prin­tre oaspeţi. Erau şi cîteva haima­nale... Era şi Nae, ticălosul de Nae, care a izbucnit în rîs, nevinovat, cînd a auzit recitîndu-se versuri...

Ana s-a apropiat de bărbatu-su, care, cu batista în jurul gîtului, ca lăutarii, asculta atent o lungă urare a rabinului. Şiret şi puţin gîngav, rabi­nul îi lăuda cinstea şi generozitatea. E filantrop Micu Braun, şi nimic nu-i mai sfînt ca dania... Ana l-a bătut uşor pe umeri. Micu întoarce capul, o vede şi-i face un semn cu mîna la gură să nu între­rupă.

Rabinul se clatină, şi iar îl copleşeşte cu laudele şi iar îi mărturi­seşte cît de bine e văzut în ochii lui Dumnezeu drept-credinciosul care se dove­deşte milos cu semenii căzuţi în mizerie. Micu ar vrea să ter­mine mai re­pede. Trebuia să-şi noteze ceva... mîine e o licitaţie... Pe frunte i se ivesc broboane de sudoare. Are, în privire, o rugă. Rabinul pricepe. E aproape gata. Uff!... S-a isprăvit! Mulţumeşte plecat şi mă­gulit.

Ce vrea Ana? De ce e atît de obosită femeia? Atît de sleită? Par­că e altă Ană, o fotografie de bîlci caraghioasă, în care originalul se ghiceşte, nu se regăseşte, o bătrînă întristată la o ceremonie funebră... Femeia îi şopteşte ceva. Într-adevăr, are dreptate! Şi el simte aceeaşi tristeţe. Nu e ca acum cinci ani. Are perfectă dreptate Ana! Şi de ce e atîta plumb în aer, de ce atîta moleşeală? Să se întindă o masă în grădină, să se aprindă toate lampioanele, Mustea să înceapă alt cîntec, dansatorii — tinerii! Tinerii! — să iasă cu toţii sub lună... Ce zice Ana?

Femeia îl ascultă, îi zîmbeşte şi-l aprobă, cu aerul resemat al unei bătrîne, consimţind la un joc pueril.

Lumea se mişcă anevoie. Oaspeţii se invită în grădină. Dar vechile bronşite, îndărătnicele reumatisme, spinările încovoiate şi genunchii tre- murînd ca varga se sfiesc să înfrunte aerul. Cu tot zăduful dinăuntru, se vor duce mereu la masă, aşezaţi solid pe scaunele tari sau în fotoliile ademenitoare. O mişcare mai vie le tulbură echilibrul, o adieri de vînt e un mesaj al toamnei care vine, aici în saloane sînt la adăpost, dincolo, sub cerul aprins şi liber, orice surpriză e posibilă.

Micu Braun a hotărît totuşi să-şi ducă invitaţii afară. Vocea lui e încă puternică şi ochiul lui e încă dominator.

Oaspeţii au aplaudat, prin urmare, propunerea şi au umplut grădina cu zgomotul glasurilor, al rîsetelor şi-al tuselor.

Lemnarul ar vrea să danseze, întocmai ca la nunta de argint. Tăcere. Toată lumea să privească cum glorioasa pereche e mereu în putere. : Micu face semn lăutarilor. Muzica e gata. Dar dinspre poartă se aud vociferări. Servitorii gonesc pe cineva. Niţă se răsteşte şi ameninţă cu bătaia. Oaspe­ţii aleargă să asiste la spectacol. Micu s-a dezlipit de Ana şi a fugit şi el gîfîind. Ajungînd la intrare, dintr-o singură privire, pricepe. A venit Lola şi paznicii, instruiţi, au oprit-o. Niţă e gata s-o lovească. Femeia, pe ju­mătate goală, cu ochiul tulbure, ameţită de băutură, ţine morţiş să intre. Vorbeşte urît. În capul lemnarului tremură cîteva hotărîri, una deosebită de alta. La nunta de argint, Bursuc! Acum, Lola!

Femeia l-a zărit şi-i rîde, brusc potolită. Îl roagă să-i îngăduie şi ei să petreacă. Vrea şi ea să guste şampanie, să mănînce friptură de gîscă şi să danseze. Nu-i convine, poate, lemnarului? Atunci să-i spună dacă îndrăz­neşte. E casă mare azi? Da’ ea-l ştie. A aflat ea de la Bursuc şi de la alţii ce pramatie a fost bogătaşul nostru în America. Să n-o întărîte! Cum o supără, cum îi dă drumu’... Femeia se uită, cu dispreţ, la obrajii fardaţi ai fetelor, la guşele multiple ale femeilor, la plastroanele şifonate ale bărba­ţilor şi scuipă, printre dinţi, cu greaţă.

Micu Braun se apropie de femeie. Are o uitătură de cîine rănit. O pofteşte în casă. N-are nimic împotriva ei. Să vină, are oricînd un loc la masa lui!

Lola îi surîde. Era sigură că n-o să se încumete... Şi ridică din umeri. Lemnarul îi face loc, împirigînd, cu coatele, pe oaspeţi. O aşeză lîngă Bursuc care s-a ridicat, cavalereşte, şi i-a sărutat mîna zgomo­tos; întinde apoi un obraz femeii ca să-l sărute şi ea! Lola consimte rîzînd.

Micu Braun vrea să se înapoieze în grădină. Femeia îi pretinde să ciocnească întîi un pahar de şampanie cu dînsa. Se aduc cupele, lemnarul îi împlineşte dorinţa. Bursuc rîde şi mărturiseşte că nu se-aştepta la atîta cinste!

În grădină, muzica, pregătită, aşteaptă dansul perechii festive. Lem­narul e palid. Ceva îl apasă, material, pe inimă. Dar e hotărît să nu-şi tră­deze starea de suflet. Are să danseze, prin urmare, aşa cum a făgăduit. Cine-a mai adus-o şi pe Lola asta?

Vag, în timp ce se pregătea sa-şi salte nevasta, ca pe vremuri, într-un fel de „bătută”, o revede într-o casă veselă de pe o stradă dosnică. A fost şi el pe-acolo. Femeia îi zîmbise de la fereastră ca unui vechi cunoscut. Ploua, începuse un vînt rece de decembrie şi el nu distingea bine obrazul pudrat din dosul geamului. A priceput însă ca lui i se adresase. Cînd s-a dezbrăcat, în odaia cît o cutie, a recunoscut-o. Era Lola. Cum dracu’ izbutise curva să-şi schimbe într-atît pieptănătura, privirea, linia gurii? Aşa goală, simplă, cu părul pe spa­te, aşteptîndu-l, redevenea femeia din­totdeauna, tovarăşa de noapte a haimanalelor, cheflia cartierului şi aiu­rista. Avea faimă doar în mahala şi se cam fereau mulţi de ea, mai ales cînd se înapoia de la chef. Azi, fireşte, e îmbătrînită, mîna îi tremură şi n-ar mai fi în stare să bată, ca altădată, bărbaţii şi să devasteze localurile de petrecere. Dacă ar goni-o? Să se ducă s-o ia blînd, dar ferm, de mijloc şi s-o poftească în stradă, fără fasoane? A fost moale, prea moale. A, gura muierii, dezlănţuită, America, Nata, isprăvile peste care s-au aşternut to­nele de praf ale anilor... E în stare nebuna să adune — ca Bursuc la nun­ta de argint — toată lumea în juru-i. Să facă aici, la poartă, bîlci. Şi stîrnită şi turbată cum e!... Mai bine o lasă acolo, lîngă beţivi, să se ameţească şi mai rău, să cadă sub masă, s-adoarmă. Are s-o urce Niţă într-o maşină...

Micu şi-a trecut mîna sub braţul Anei. Oaspeţii aplaudă. Muzica începe. Lemnarul urmează ritmul precaut. Femeia zîmbeşte larg tuturor. Fiecare efort o oboseşte. Pe faţa bărbatului au apărut alte pete grase de sudoare, vioristul întîrzie mult pe-o coardă, apoi, repede-repede, în­vie, din instrument, un joc precipitat, sălbatic, fără pauze. Lemnarul răsuflă greu; o căldură la început, o răceală apoi de moarte îl cu­prinde. O mie de ochi îl privesc. Sute de guri îi rînjesc. Mutrele astea, doamne, ilare, dis­preţuitoare, galbene, purpurii... Ah! Mutrele astea care îl îndeamnă să-şi iasă din fire. Ochi mari, ochi răi, ochi îndîrjiţi, toţi oaspeţii n-au alt obiec­tiv. De ani şi de ani de zile e mereu sub tirania lor magnetică. Ar vrea să-şi lase casa, averea, nevasta, copiii, să fugă în ţări fără nume, să fie iar gol şi flămînd, şi mai ales singur, singur! Alte capete se alătură privitori­lor. Din saloane, din bucătărie, de pe stradă au venit, să-l vadă cum ţo­păie, mahalaua, cartierul, oraşul întreg. E istovit? Aşa îşi închipuie, fireş­te, boii ăştia porniţi împotrivă-i. E istovit, e prăpădit de bătrîneţe şi de muncă? Le arată el cît e de viu, şi de tînăr. Şi-o vrea la fel pe Ana. Dar femeia îl urmează anevoie. Molîie a fost toată viaţa. Vacă elveţiană, sen­-

timentală, şi lăptoasă, şi plîngăreaţă. Îşi strînge mai aproape femeia de piept şi-l trăs­neşte mirosul de sudoare. E toată o apă.

Ana se miră la început de gestul ciudat al bărbatului. O apăsase spre inimă şi, brusc, o îndepărtase. Cam zăpăcit, ca întodeauna, Micul! Sau, poate, căldura... sudoarea. Ana înţelese şi, în joc, îşi simte ochii umezi. E umilită, e învinsă. Semnul bătrîneţii. Semnul vîrstei care nu minte. Numai bătrînele asudă astfel, numai, ele îngrozesc nările.

Lumea aplaudă. Al dracului, tîlharu’! După treizeci de ani de căs­nicie uite-l cît e de focos şi de nepăsător!

S-au tîrît pînă-n grădină şi capetele pleşuve, şi trupurile înfrînte de reumatisme şi bronşite. Fruntaşii societăţii „Fericirea universală” sînt aici şi dau toţi din cap, în semn de mare bucurie şi mîndrie. Po­pescu, suflînd greu din pricina mîncărurilor grase şi abundente cu care şi-a umplut sto­macul, se sprijină de umărul lui Costică. Acesta a uitat de negustorul care a îndrăznit să-l înfrunte şi-l ţine, prieteneşte, de braţ. Se clatină şi-i şop­teşte porcării despre nevestele negustorilor şi îndeosebi despre familia gazdei. Apoi aplaudă şi el, speriat de genun­chii lui nesiguri. Ar fi căzut dacă fostu-i adversar nu l-ar fi luat în braţe să-l fixeze pe-o bancă, undeva, la adăpost.

Au sosit şi Bursuc, şi. Lola, şi Blumenfeld. Se ţin de mînă, băie­ţeşte. Bursuc rîde admirativ. Toată viaţa Micu a fost trăsnit. Lola spune ceva de ruşine şi Blumenfeld scoate din fundul burţii un „vaai!” dezolat.

Micu nu mai vede nimic. E leoarcă de apă, îl înţeapă mii de ace în şale şi de undeva, din vîrful degetelor pînă la subsuori, îl încearcă o dure­re vie ca o trezire din somn, în panică. Anei i-a pierit zîmbetul şi e stinsă şi sfîrşită.

Acum, gîndeşte lemnarul, e ora sinuciderilor în plaiurile vaste ale Americii de Sud, unde moartea e caldă şi suportabilă ca un joc. Fata care şi-a uitat mama şi zburdălnicia anilor din primăvara cine ştie cărui colţ de Europă depărtată îşi duce revolverul la tîmplă, surîzînd. E ora ruperilor de tine, a călătoriilor fără halte, a împărtăşirii cu puz­deria stelelor şi ne­mărginirea întinderilor negre. Acolo, în oraşul vo­luptos ca o amantă, foştii lui tovarăşi trebuie să doarmă acum toţi, cumsecade şi iubiţi, bunici ino­fensivi şi dulci, oameni respectaţi de obşte.

Alţii au luat locul peştilor şi aventurierilor.

Lola se sileşte din răsputeri să nu strige un cuvînt urît gazdei. E pă­trunsă de groază : mîine începe ziua fără iubire a colindului obiş­nuit; patul în care nu se mai poate nici dormi, nici iubi, strada, pră­văliile, prietenele de meserie. Bucureştii felinarelor străvezii şi al bărtaţilor cu gulerul par­-

desiului ridicat. Aici, prăpăditul ăsta îşi saltă baba, şi toţi isteţii, şi toţi negustorii, şi toţi zarafii se amuză. Neves­tele lor au mîine zece sau două­zeci de ceasuri de somn la dispoziţie, au servitoare care le descalţă şi bucătărese care le gătesc raţa pe varză favorită şi budinca de orez în miere, au liniştea de vată a odăii cu imen­se covoare înăbuşind pasul şi suspinul vremelnic, au de toate iepele, proastele, toantele! Mama lui Puipuipui rătăceşte, zăpăcită, după um­bra copilului mort şi celelalte, înalte şi înfometate, sau îndesate şi rău-mirositoare, aşteaptă din clipă în clipă lovitura şi banul clientului întîmplător...

Bursuic o ciupeşte de spate, rîzînd. Lola îl priveşte peste umăr. Ar vrea să-i spună un cuvînt bun banditului. E mai de ispravă decît Micu, decît toţi oaspeţii ăştia venerabili şi şefi de familie, iubăreţi şi de­pravaţi numai în orele libere şi departe de priviri stăruitoare, curvari solemni şi beţivi tăinuiţi. Ei poartă în uliţă un cap liniştit şi stilat, o privire curată, mirată oarecum de zarva pieţei şi de destrăbălarea lumii. Feriţi însă de ochiul străin, îşi întorc sufletul pe dos, încărcaţi de bubele tuturor ororilor.

Bursuc o pricepe, deşi beţia îl mişcă, necontenit, ca pe o frunză vîn­tul. O întreabă, la ureche, dacă bănuieşte ce ar face el pe toţi „no­bilii” ăştia şi pe toate „balabustele” astea?

Lola rîde pe înfundate. Da! Bănuieşte ce-ar face Bursuc pe invi­taţi. Şi are dreptate. Preacinstiţii domni, care au ochii umezi de cîte ori urează viaţă lungă lemnarului sau ascultă cîte un discurs bine întocmit al rabinu­lui, n-ar fi în stare să ajute văduva bolnavă, sau pe orfanul orb, sau pe nebun, sau pe tîrfa de stradă care, în atîtea rînduri, le-a mîngîiat cu buzele ei de fată pierdută latrina gurii lor, cu care îşi săruta plozii, cu care invocă pe Dumnezeu ca pe un protector al hoţiilor onorabile şi al porcăriilor discrete.

Micu Braun, dansînd, priveşte mereu cu ochi de vrăjmaş gloata care s-a adunat în juru-i, surîzătoare şi gata să reia aplauzele. Cunoaşte el pre­ţul acestei iubiri făţarnice şi durata ei! Dar jocul îl ucide, nu mai poate, piciorul i se-nmoaie, un junghi îi cutreieră spinarea.

Ana a scos un ţipăt. Lemnarul şi-a descleştat mîna de pe braţul ei asu­dat şi a încetat jocul. O clipă, încă una, şi bărbatul cade în ţărînă, suflînd greu.

Lumea se înghesuie. Ana se apleacă asupra omului ei, îi scoate gulerul şi-i freacă pieptul cu apă. Nu e nici un medic p-aici? Din rîn- durile fruntaşilor societăţii „Frăţia universală” au ieşit cîţiva guleraţi, pripiţi şi încruntaţi: sînt doctorii cartierului. Unul ia pulsul lemnarului, altul aşteaptă, aplecat puţin din spate, o replică a cuiva care nu mai vine. Un atac de cord. Din fericire, nimic grav. „Încă nimic grav!” pre­cizează medicul.

În altă parte a grădinii, neştiutoare, o duzină de perechi cu foamea de viaţă necontenit trează dansează. Pîn-aici n-a pătruns ştirea accidentului.

Liza, picotind pe un scaun, suportă indiferentă prezenţa bărbatului în preajmă-i. Berl sare sfîrlează de colo pînă colo şi rîde cu unica in­tenţie de a-şi amuza soţia. Atinge cu degetul pe trecători şi-şi ia apoi o mutră evla­vioasă. Cei chemaţi întorc capul, nu ştiu cine anume i-a oprit şi rămîn stingheriţi în mijlocul oaspeţilor preveniţi, care surîd. : Numai Liza nu reuşeşte să participe integral la petrecere. Cîntecele lui Mustea îi reactua­lizează anii plimbărilor solitare în odaia ei de fată şi regretele care o co­vîrşeau. Sînt parcă imputări tangourile astea în care viaţa palpită altfel decît în juru-i. Desigur, fiecare dintre viitoarele logodnice şi mirese au cunoscut evadarea în nopţile primăverilor şi verilor, autohtone, sprijinite de umărul unui adolescent îndrăgostit. Fiecare şi-a trăit tinereţea care nu se mai întoarce, cu frenezie, pînă la epuizare. Numai dînsa... Mustea ar trebui să isprăvească. Toată serbarea s-ar cuveni să se încheie. S-a mîncat şi s-a băut ca niciodată, rabinul şi-a ţinut predica, delegaţii societăţii „Fe­ricirea universală” au izbutit, în fine, să-şi rostească discursurile, s-a dan­sat aproape fără pauze. Acum încep să apară vestitorii dimineţii, şi ce obosită e! Obosită de cîte n-a făcut la timp, de freamătul mulţimii, de ha­zurile oaspeţilor şi de adulările lor, de viaţa care macină, fără cruţare, gînduri, inimi, speranţe... Nevasta lui Blumenfeld s-a apropiat de urechea Lizei. Cum? Cînd? Fe­meia duce degetul la gură. Bine! Bine! Să cînte mai departe muzica, să continue dansul. Liza aleargă spre cealaltă extremitate a grădinii.

Micu Braun fusese întins pe un pat improvizat. I se pusese o com­presă rece pe piept. Răsufla greu şi egal. Îşi revenise, dar ochii aveau o căutătură de animal bătut. Privea cînd spre doctori, cînd spre Ana care lăsase capul în pămînt şi plîngea înăbuşit. I se vedeau, cum sta aşa, şuvi­ţele albe de păr atîrnîndu-i peste frunte. Frîntă de mijloc şi neizbu­tind să reziste întrebărilor, nevasta lemnarului suspina tăcută şi izolată voluntar de lume, printr-un act de voinţă, propriu persoanelor simple. În grădină, vîntul dimineţii sufla blînd, mişcîndu-i părul. Se auzea acum din ce în ce mai lămurit muzica. Vocea, răguşită şi sentimentală a ţiga­nului, urca spre ceruri şi melancoliza dansatorii.

Liza s-a prăbuşit peste bolnav, în neştire. Nu-şi dă socoteala de nimic. Nu e în stare să raţioneze. Are pentru tat-său o repulsie fizică, îl ştie meschin, rapace, ticăloşit. A simţit, copil, mîna grea a lemnarului peste obrazul ei de catifea. L-a văzut, apoi, mic, greţos, sterp, o vită bipedă ca atîtea. Îi era formal şi biologic tată, fireşte, dar nu se putea împăca de loc cu o asemenea realitate. Şi-acum, cînd îl vede întins ca pe targă, zdrobit, învins, în preajma morţii poate, nu mai ştie ce face cu mîinile care îi mîngîie obrajii de unsoare, cu gura care încearcă să-l sărute, cu toată fiinţa ei tremurînd de frică şi de milă. Namila asta, străjuită de medici, e totuşi tatăl ei. Tata. A fost, odată, la cofetărie cu dînsul. Sînt douăzeci de ani de-atunci, poate chiar şi mai mult. Era lat în spate, voinic, semeţ. Vorbea răstit... Vînzătoarele întorceau capul după dînsul, făcîndu-şi sem­ne. I-a cumpărat un clovn de carton umplut cu caramele mici, pătrate, în hîrtie poleită. Era tata care a cumpărat copilului un dar, tata!

Liza plînge şi fiorii unei desperări pe care nu şi-a bănuit-o niciodată o zguduie. Cineva îi strînge braţul. Apoi aude o şoaptă, o rugăminte, să se ridice, plînsul oboseşte pe bolnav, îi face rău.

Femeia întoarce capul şi-l zăreşte pe Berl. E bărbatul ei, prin ur­mare, Berl! Are s-o „calmeze” vorbindu-i tot timpul, încurajînd-o! Oh, viaţa care-şi bate joc de noi...

Ana îi mîngîie părul. Este iarăşi fetiţa din copilărie, aşteptîndu-şi clovnul cu caramele. Femeia obeză şi albită e mama, mama ei. Uite-i şi pe, băieţi. Stau, faţă-n faţă, muţi şi nedumeriţi.

„Cum îi mai e bolnavului?”, se întreabă, în gînd, Liza. Ana, ca şi cînd ar fi auzit-o, o încredinţează că primejdia a trecut. „Aşa e?” Doctorul, întrebat, tresare, îşi freacă tîmpla cu degetul gros şi înclină, în semn de aprobare, capul. Da, da, e bine, primejdia a trecut. Să fie însă cu băgare de seamă, să n-aibă emoţii; n-ar strica o lună-două la Royat.

Fruntaşii „Fericirii universale” se aflau în panică. Fiecare, cu moartea posibilă a preşedintelui, pierdea ceva: „o reprezentanţă”, un gir, o in­ter­venţie... Ochii li se măriră. Se îndesau, unii într-alţii, cerînd lămuriri. Tonul sigur al doctorului îi linişti. „Scapă, tîlharul!”, gîndiră în aceeaşi clipă zece inşi onorabili, în jacheta lor lungă, gata să-şi compună iar o mască surîzătoare de prieteni devotaţi absoluţi ai lemnarului.

Un servitor aduse şalul cerut de Ana. Femeia vru să-l pună pe umerii bolnavului. Micu refuză, dîrz, şi întoarse capul spre Liza. Întrebat dacă vrea să fie dus în casă, omul mişcă negativ capul. N-are nevoie de nici un ajutor; se poate ridica şi umbla singur; dar îi place aici, în grădină, în acest început de dimineaţă cu surprize. Şi deodată, sprijinindu-se în coate, bustul lui se înalţă, înspăimîntător. Voia să-şi dovedească tăria. Ochii i se injectară, efortul se vădea în grimasa obrazului şi era oribil în neputinţa lui disimulată.

Medicii interveniră, amîndoi deodată, zgomotoşi. Să nu facă ase­me­nea imprudenţe. Se auzi şi vocea subţire a Lizei. Micu Braun recăzu pe spate, surîzînd. Acum îi place să stea aşa, întins mereu jos, cu faţa spre cerul încă întunecat, alăturea de fata şi băieţii lui, de Ana, bătrîna Ana, nevastă-sa, şi de toţi linguşitorii care îl privesc ca pe o dihanie de mu­zeu... Ce e? Ce bolboroseşte bolnavul? Femeia îşi pleacă urechea spre gura ostenită... Ei, asta-i! Poftim gust? Vrea muzică. Să-i cînte Mustea ceva de mort!... Invitaţii se cred obligaţi să rîdă, admirativi, de capriciile gazdei. Dar Liza simte artificialitatea hohotelor şi tristeţea din juru-i. Să nu cînte nimeni, e dimineaţa, tata are nevoie de odihnă... Micu Braun o priveşte cu ochi muţi şi nu se împotriveşte glasului ei... Oaspeţii încep să plece. Alte sărutări, alte chiote, alte urări de fericire şi de însănătoşire. Fiecare îşi recită micul discurs şi trece grăbit la garderobă să-şi afle par­desiul. În grădină se face linişte. Mustea îşi numără banii sub controlul ochiului treaz al vioristului. Slugile roiesc pre­tutindeni. Niţă e cînd în salon, cînd afară, şi are mereu treabă cu lău­tarii şi cu servitoarele, cu chelnerii şi cu bucătăreasa, cu cîinii şi cu puţinii invitaţi care nu se hotă­răsc să se ridice de la masă. Petrecerea, muzica, accidentul stăpînului, toate acestea îi biciuiesc imaginaţia şi-i plac. Ah! Dac-ar primi acum şi-un bilet de la domnu’ Ionel pentru duduia Liza, nevasta băcanului, să i-l strecoare, misterios, în mînă, cum numai el se pricepe!...

Toţi oaspeţii au aflat de întîmplare şi unul cîte unul părăsesc gră­dina.

Cu pălăria de pai în mînă, sughiţînd şi rîzînd, Lola îşi ia rămas bun de la gazdă. Îi urează şi ea ceva, cîteva cuvinte cu desăvîrşire străine celor­lalţi. Lemnarul înţelege şi-i mulţumeşte cu capul. Femeia se apropie de Liza, o strînge cu o mînă de mijloc şi-o sărută pe frunte ca pe-un copil. Apoi scoate limba la Niţă, îl înjură printre dinţi, şi pleacă.

Micu Braun îşi priveşte fata. Schimbată, fireşte, şi domolită, observă lemnarul. Berl e un om cuminte şi stimat, mai ales de cînd îşi zice Berli­ner. Dar poate că... Ah! Ce idee!... Poate că, totuşi, Ioină... Micu nu în­drăznea să gîndească pînă la capăt. Să fi fost fericită cu hai­manaua aia? Să-i fi înflorit zîmbetul necontenit, alăturea de huidumă? Dar, peste un an sau peste doi, visul s-ar fi risipit, viaţa i-ar fi trezit. Ioină nu e făcut să rămînă necontenit într-o casă, lîngă aceeaşi nevastă şi înconjurat de copii. Pe cînd Berl!... Berl e soţ prin naştere, e tată prin destin, e statornic prin temperament. Anii! Ce importanţă au anii? De ce ne înşelăm noi înşine cu prejudecata deşartă? Dracu’ s-o ia de durată! Are vreo importanţă că Liza cată să fie patruzeci de ani neno­rocită cu acelaşi soţ cuminte şi răbduriu sau era mai bine să fi fost fericită — ce mai vorbă fericită! un singur an cu Ioină?

Îşi cheamă fata. E lîngă dînsul. Vrea s-o sărute? Nu! O întreabă ceva. Liza deschide ochii mari, mirată. „Tata e obosit, e bolnav — îşi zice — asta se vede lămurit”. Uite-o şi pe Ana. — „Ce e? Ce vrea?” — „Nimic! o linişteşte fata. Fleacuri.” A întrebat-o dacă nu doreşte pe Ioină, ştie mama care, vînzătorul de flaute, azi, pare-se, vagabond fără nici un căpă­tîi. Ana clătină bătrîneşte capul. Ştie ea multe. Ar fi bine — încercă ea să-l înduplece — să intre toată lumea în casă. E prea ră­coare. Are să şi răcească Micu după toate-astea. Dar lemnarul rezistă. E aşa de bine cum stă întins pe spate, înregistrînd schimbările cerului în dimineaţa care a şi venit. Precupeţii îşi strigă marfa, calicii hanurilor au pornit în oraş, la ate­liere, în care zăduful te ucide în rate, sau în birouri unde ochii nu văd decît cifre... În ceainăriile cartierului au intrat babele, care au desfiinţat de mult noaptea, covrigarii şi ambulanţii. Ce dracu’ o mai fi învîrtind Mehală? S-a mutat în altă fundătură. O mai fi trăind mă-sa? Zice-se c-a orbit. Nu trebuia s-o dea afară tocmai cînd fii-su era închis. Să-l fi aştep­tat pe ambulant, măcar atît, să-l fi aşteptat pînă iese. Dar, dacă s-ar fi în­duplecat o dată faţă de bătrînă, n-ar mai fi scăpat de ceilalţi. Fostul pro­fesor ar fi imitat-o imediat. Nici el n-avea bani la vreme. Să-l fi simţit slab, o singură dată numai, şi toată calicimea i-ar fi sărit în cap. Şi dacă te moi o dată, s-a isprăvit!... Săraca! Trebuie s-o ducă greu acolo. Cunoaşte el azilurile în care toţi îngrijitorii fură. Bătrînele sînt chioare, sau mute, sau nebune. Cine să le asculte? N-au rude, n-au protectori. Un copil le-a murit în Africa, o fată măritată în Argentina, un nepot boleşte la Bacău. Nicăieri un sprijin. De nicăieri o vorbă bună, o încurajare. Intendentului sau doctorului nu le pasă de pensionarele astea! Să fie mulţumite că sînt lăsate să moară în pace. Da’ nu-i bate oare nimeni? În America... ah! Iar America! Micu face o mişcare violentă cu capul, ca şi cum s-ar scutura de ceva material!

Ana îl mîngîie uşor pe mînă. „La ce bun?”, îşi spune bolnavul. Are să mai tuşească, şi are să mai strănute, şi are să-şi mai umple burta cu mîn­căruri grase şi cu băuturi, încă un an, încă zece, şi-apoi! Şi-apoi?... Ce-l deosebeşte de Bursuc şi de toţi vagabonzii cartierului? Şi la ce folos toate?

Mustea fredona un cîntec vechi de chef. La anul n-are să mai fie nici el, poate, nici vioristul.

De-afară se auzea urarea delegaţilor societăţii „Fericirea uni­versală”:

— Să dea Dumnezeu să ne-nviţi şi la nunta de aur!

Micu ridică buza de sus în chip de dispreţ

— Mama voastră de porci!...

Şi scuipă.