XIII

Zi prăfuită de septembrie.

Soarele aprinde obrajii trecătorilor şi pune pe frunţi zbîrcite de boşorogi amprente de sudoare. În uliţă au încetat toate jocurile. E o linişte grea pretutindeni. Cîinii au paralizat în curţi imense, lîngă cişmea.

Negustorii ambulanţi cutreieră casele mahalagiilor şi întîrzie, în fie­care, ceasuri întregi. Vorbesc, năduşesc, se bat cu pumnii în piept şi se jură simulînd revolta şi plecarea fără întoarcere, dar la cel mai mic semn revin cu aceeaşi mină, gata să reînceapă disputa, pînă ce nevasta zgîrcită sau bărbatul bănuitor se înduplecă să cumpere ceva. Pentru un leu omul se ploconeşte şi rîde, se miră cu gesturi mari şi-şi evocă stră­moşii, îşi blestemă viaţa şi imploră clienţilor „încrederea”. Îşi risipesc timpul, feri­ciţi că au unde şi cu cine.

Niciodată nu sînt siguri de cealaltă casă. Poate că-i aşteaptă, acolo, un găligan furios care-i bate, o femeie îndrăcită, gata să verse asupra lor apă clocotindă, un puştan ticăloşit, care le lipeşte pe spate poze ca­raghioase sau le sparge, ca din nebăgare de seamă, pălăria tare.

Cînd s-au aşezat pe scaun, în faţa unei bunici sau a bărbatului îm­po­vărat de neamuri, au uitat cu desăvîrşire de toate. Ei întind pe masa răb­dătoare toate minunăţiile: stofe, stămburi, ciorapi, bretele, batiste şi poşe­te. Ridicînd ca pe un obiect rar, în soare, fîşia de madipolon, am­bulantul ţine gospodarului un discurs de un sfert de ceas. Cînd, omul înduplecat, cumpără stamba, ambulantul simulează regretul. L-a costat mai mult! Se întîmplă şi încăierări între negustori şi clienţi. O familie întreagă de zece inşi a fost înşelată cu nişte „poplin”. Cămăşile au plesnit după o săptă­mînă. Atunci începe vînătoarea după „ambulant”. Cînd se iveşte la colţul străzii, liniştit şi neştiutor, iscoadele, plozii fa­miliei înşelate şi prietenii lor de joacă au şi vestit părinţii. Ambulantul mai face un pas şi e primit cu lovituri de baston în moalele capului. I se răvăşeşte marfa, e întins, lat în uliţă. A doua zi, toate se uită, ca şi cînd n-au fost. Ambulantul umblă mai departe cu legătura lui; doar că-i bandajat la cap.

Altă dată nimereşte într-o casă veselă. Bărbatul s-a înapoiat de la o petrecere şi-i strălucesc ochii. Nevasta posomorîtă, moţăie pe un colţ de canapea.

Omul e primit cu urale şi cu sărutări. I se examinează marfa cu strigă­te şi chiote. Tot ce înfăţişează e bun. Chefliul cumpără duzini de cravate şi de batiste, angajează baloturi de stofe şi zeci de gulere. La plată, i se rîde în nas. E un tîlhar! susţine beţivul. Auzi ce preţuri ia şi mai are nas! Am­bulantul îşi alege, de pe podea, marfa şi e alungat cu urlete şi ameninţări.

Într-o odăiţă luminoasă, o bătrînă care a strîns bani spre a trimite fiului ei, aflat la oştire, ciorapi de lînă şi flanele, ambulantul e cinstit cu ceai şi pesmeţi, şi omul se înviorează puţin.

Mehală cunoaşte toate întîmplările acestea şi nu se mai emoţionează. L-a înduplecat pe Ioină să se scoale din pat şi să-i ţină de urît. Tovarăşul l-a privit lung şi a priceput. Fireşte — îşi spuse Ioină — îi e greu singur. Trebuie să-l ajute.

Amîndoi merg în pas grăbit să ajungă repede în casele văduvei Weiss, unde au să vîndă, ca de obicei, mai mult.

— Spune drept, mă Mehală, mă, nu mai răzbeai fără mine? Aşa-i?

Celălalt aprobă tăcut.

— E greu, frăţioare...

Apei, scuzîndu-se:

— Da’ eu te-am rugat numai... Ştii? Te-am rugat. Mă cam dor mîinile... uite-le! Şi spinarea mă doare!

Ioină surîse cu tristeţea lui obişnuită. Se mai şi scuză săracu’! După toate ceasurile pierdute în arşiţa soarelui sau, iarna, în vifor şi în ger pentru a prelungi agonia bătrînei din azil şi scîrba lui de muncă, de orice sforţare...

— Mă, tu eşti un sfînt, mă!

Mehală rîde cu mîna la gură.

— Da, mă, un sfînt!

Ambulantul e nedumerit.

— Nu există sfinţi, Ioină!

De cînd a intrat în mişcarea socialistă, a zvîrlit în drum bagajul preju­decăţilor şi vocabularul înflorit dintotdeauna. E un realist Mehală şi-un vrăjmaş al metaforei.

— Nu există sfinţi! repetă el. Nici sfinţi, nici diavoli, nici îngeri, nici...

— Taci! îl întrerupse Ioină.

Ochii îi sticleau.

— Eşti un sfînt! Crede-mă!

De cîte ori zărea flăcări în pupilele tovarăşului, de-atîtea ori îl scutura un fior. Avea Ioină, în acele clipe, ochi de nebun.

De la o fereastră o servitoare îl chemă.

— Aici e doctorul Katz! spuse Mehală vesel.

Intrară, prin dos, într-o săliţă. Bucătăreasa, fata în casă şi slujnica, vechi cliente ale ambulanţilor, răscoliră, cu mîini în febră, marfa. Pe obrajii unsuroşi se aşternu o lumină ca la o viziune de basm. Apoi în­cepură tocmelile, întretăiate de rîsete ascuţite sau groase şi de înjură­turi. Femeile cumparară puţin, rugînd pe negustori să revină la zi-întîi.

Tocmai cînd se pregăteau să iasă, Mehală strînse braţul tovarăşului.

— Uite-o! murmură el.

Ioină păli.

Liza Blum, fata sticlarului, intra ca de obicei prin uşa de serviciu a casei doctorului Katz spre a face ora de franceză cu mezinul familiei. Umbla repede, cu paşi mărunţi. Ţinea privirea în pămînt, preocupată. A ridicat ochii şi l-a zărit. I-a închis, apoi, încruntînd din sprîncene ca miopii, şi-apoi s-a îndreptat bărbăţeşte, cu mîna întinsă spre negustorii ambulanţi...

Vorbindu-i, Ioină nu-şi putea reprima tristeţea care-l năpădise ca o durere materială în dreptul inimii. Era slabă Liza şi urîţică. „Are — gîndi el — treizeci şi cinci de ani, şi pistruii i s-au accentuat pe nas şi s-au întins şi pe umerii obrajilor.”

Farmacista purta o rochie neagră, uzată şi ieftină.

A rugat pe servitoare s-o ierte faţă de stăpîni că nu mai poate da lec­ţia, vine mîine.

Mehală, grăbit, a plecat înainte spre casele văduvei Weiss, unde are să-şi aştepte tovarăşul.

Ioină i-a ajutat fetei să coboare treptele, apăsîndu-i uşor mîna. S-a mi­rat simţindu-i tremurul.

— Eşti surprinsă de întîlnire? o întrebă.

Farmacista îi răspunse cu o linişte desăvîrşită, care anula freamătul dintr-însa:

— De loc!

Au mers mult, alăturea, incapabili să-şi descarce preaplinul lăuntric.

— Bagă de seamă! Trecem pe la Micu Braun!

Ioină privi strada, casa, oamenii, cu ochi aprinşi, ochii lui din cli­pele tulburi.

— Într-adevăr! spuse. Aici e casa Iui Micu.

Şi apoi şoptindu-i:

— Ar trebui un foc! Un foc adevărat! Aici şi-n han!

Cealaltă nu pricepu.

— Un foc? Ce vrei să zici?

— Nimic!

S-au înapoiat. Liza Blum i-a pomenit, în treacăt, de Liza Braun. Ioină ştia că-i măritată. Apoi au evocat întîmplări scurse în cei cinci ani din urmă. Tatăl farmacistei e un funcţionar ca oricare altul din între­prinderile lemnarului. O duc greu. Nu mai au case, nu mai au nici un fel de avere.

Toate acestea fata le spunea simplu, fără patos, cum ar vorbi de cai sau de timp.

Ea n-a izbutit să-şi cîştige existenţa numai de pe urma profesiei. E ocupată cîteva ore la o farmacie în Moşilor. Restul zilei trebuie sa dea lecţii de franceză. S-a resemnat. Nu mai cere nimic vieţii. Prepară, hapuri cu chinină şi învaţă pe băieţii gîngavi şi pe fetiţe leneşe să con­juge indi­cativul prezent al verbului „a avea”. Cîteodată găseşte şi un cuvînt pentru bătrîn, care nu se poate împăca de loc cu gîndul decăderii materiale şi a ruşinii pe care i-a pricinuit-o Liza. Sărac şi cu o fată bătrînă, fostul sticlar nu-şi închipuie un destin mai crîncen. În nopţile fără somn, în patul sin­guratic în care îşi culca mădularele cutreierate de boală, sticlarul se între­ba dacă n-ar trebui să termine mai repede viaţa. Dar n-avea curaj să-şi ducă revolverul la tîmplă. Inconştient, pri­cepea că iubeşte, totuşi, această existenţă mizeră, aceste primăveri dure­roase, în care fiecare floare şi fiecare pas îi aduc aminte de vremurile sărbătoreşti din trecut, aceste ierni crunte într-un biet palton vechi, go­nind spre prăvălia care nu mai e a lui, aceste tristeţi, chiar, care îi tul­bură mintea.

— Trebuie să fie necăjit! vorbi încet Ioină.

— Da, este! Oamenii de felul tatei au simţul continuităţii.

Cum ambulantul făcu un cap nedumerit, Liza îl lămuri că mic- bur­ghezul evreu preţuieşte bunurile materiale şi pentru ceea ce ele re­prezintă în prezent şi pentru ceea ce ele vor însemna în viitor. Cînd îşi clădeşte o casă, are grijă să înalţe şi-un etaj pentru copii.

Ioină surîse gîndului că asta se numeşte simţul continuităţii! Ce im­portanţă mai are o asemenea măruntă grijă? Cînd în lume se sfîrşesc, tă­cuţi şi trişti, atîţia morţi de foame; cînd spitalele trimit mereu morgii le­şuri şi primesc necontenit viitori clienţi ai sălilor de autopsie; cînd toate lucrurile, văzute şi nevăzute, sînt aceleaşi de la început şi nicăieri nu se iveşte lumina — nicăieri!

— Trebuie să te-ntîlneşti cu tovarăşul? observă Liza.

— Da, trebuie! răspunse Ioină simplu.

Mergînd, se priveau pe furiş, puţin stînjenîţi. „Dacă ar fi bănuit întîlnirea — gîndi fata sticlarului — ar fi evitat-o”. Se aştepta la o con­fesie lungă, animată, vie. Să-i spună tot. Dar în definitiv ce e asta tot?

Vremea se scurgea încet, obositor. Au întîrziat, iată, două ceasuri şi nici unul nu s-a ’nfăţişat cum e; clocotul dăinuieşte mai departe, lăuntric; ei merg laolaltă şi sînt, totuşi, atît de departe unul de altul!

E o seară calmă, de sfîrşit de vară, mai plină ca oricînd; curînd se vor ivi stelele pe cerul vast. Şi-atunci tot aşa a fost, o seară mai vie însă, tinereţea pîlpîia încă în vine şi nimeni nu ostenise definitiv.

— La ce te gîndeşti? o întrebă el, deodată, şi-i puse mîna pe umeri.

Fata sticlarului îl privi fără nici o tresărire.

— Fleacuri! făcu ea indiferentă. Fleacuri!

— Adică? stărui bărbatul.

— Mă gîndesc la noaptea d-atunci..

— Exact! Şi eu!

Ar fi voit să continue să-şi descarce prea plinul interior, să-i mărturi­sească greaţa, să-şi verse lacrimile în stradă. Dar fata sticlarului pă­şea re­semnată şi n-avea nici un tremur în braţ, care să i se transmită ca o febră.

— Acum plec spuse el. M-aşteaptă Mehală.

— Foarte bine!

Şi Liza îi întinse mîna, cu acelaşi gest scurt, bărbătesc,

— La revedere!

— La revedere!

Ioină se pregătea să plece.

Fata scoase din poşetă un plic.

— Îţi place? îl iscodi Liza, şi-i arătă o fotografie mică de copil.

Bărbatul luă cartonul şi-l privi, cu un ochi indiferent. Era acolo un cap mic de băieţel speriat, o faţă banală, fără inimic deosebit în afară de ochii în care ardea o flacără, ochi ciudaţi şi cu totul nepotriviţi cu imagi­nea unui copil.

— E copilul meu! spuse Liza.

Ioină îi înapoie fotografia, încercînd un zîmbet fără nici un tîlc. Dar fata sticlarului adăugă:

— E copilul nostru!

Bărbatul se încruntă brusc. În ochi i se aprinse o scînteie. Aduceau acum ochii lui cu aceia ai copilului din fotografie.

— Al nostru, zici?

— Al nostru!

Ambulantul duse mîna la faţă. Brusc îl năpădiră oboselile şi în­doielile din trecut. Un copil...

Întrebă încet:

— De-atunci?...

Fata aprobă din cap.

A urmat o convorbire aprinsa cu întrebări multe din partea lui Ioină şi cu răspunsuri puţine şi reţinute din partea femeii.

Copilul — îl anunţă ea — se află pe mîini bune la Focşani. E în­grijit de Telebendig ca de o mamă. Dacă-l vede?! Îl vede rar, i se tri­mit însă zilnic veşti.

Ioină ar vrea să plece Ia Focşani. Îşi priveşte hainele rupte şi se înfi­oară că e atît de sărac! Liza nu-l sfătuieşte să plece neapărat acum. Are timp. Are să-l aducă ea la Bucureşti... Nu, nu poate s-aştepte. Vrea să plece la Focşani. Are să cîştige bani, are să ia trenul, poate mîine.

S-au despărţit tîrziu.

Liza i-a făcut, surîzînd trist, un semn cu degetele mîinii — singura dovadă de duioşie de cînd s-au reîntîlnit — un semn ca o mîngîiere. Nu face nimic! Toate astea n-au nici un sens!

El a privit-o mut şi îngheţat, pînă ce a dispărut undeva, după un colţ de uliţă, apoi a pornit repede, urmărit de imaginea de pe cartonul vechi: copilul. Căută să-i reconstituie capul. Avea o figură blajină; ochii îi scîn­teiau. Se afla singur şi intimidat în faţa fotografului. Numai în cămaşă. Şi peste umeri avea bretele, nişte bretele ieftine, cum se gă­sesc numai în prăvăliile din provincie. Un tremur puternic îi răscoli trupul. „Bretelele!”, îşi spuse Ioină. Erau, prin urmare, bretelele copilu­lui lui!

Umbla printre oamenii cartierului fără să vadă pe nimeni. Zîmbea, încruntînd din sprîncene, şi murmura ceva.

Din mers auzi un negustor pronunţînd numele lui Micu Braun. „Aha! Micu Braun!”, îşi spuse ambulantul.

Ochii i se aprinseră. Peste faţa lui obosită se aşternu o roşeaţă vie, materială.

— Hotărît, trebuie să dea foc Hanului cu tei. Tîlharul nu e asigu­rat, nu mai poate fi asigurat. Are să se înţeleagă cu Mehală, cu cei doi uscă­ţivi, numai de i-ar găsi, cu profesorul decăzut şi cu Lola, cu toată banda flămînzilor şi amărîţilor, şi la noapte vor distruge bogăţia lem­narului.

Imaginea copilului îl tortura. Se luptau într-însul diavoli şi nu ştia cum să-i potolească. Ah! Dacă Micu Braun nu l-ar fi dat afară din pră­vălia Hanului cu tei! Dacă l-ar fi lăsat să vîndă ca pînă atunci viori şi gramofoane ca să-şi agonisească în chipul ăsta o pîine, să umble curat

îmbrăcat şi să poată visa... Copilul? Ei şi? Ivirea copilului nu l-ar fi tulburat ca astăzi. Ar fi cerut învoirea patronului să plece o zi-două la Focşani; bani ar fi avut, din leafă, să-i aducă un mic cadou, un cal de lemn sau o muzicuţă de gură şi s-ar fi resemnat.

Micu Braun l-a izgonit însă din prăvălie, i-a luat pîinea de la gură, l-a trimis să rătăcească prin bîlciuri şi să moară de foame, vagabond, prin mahala.

— Foc! Trebuie un foc! zbieră Ioină şi se sperie de vocea lui îngro­şată.

Un copil, desculţ şi slab, îl urmări amuzat. În bieţii lui ochi, care au văzut atîtea, la vîrsta necoaptă, se aprinseră lumini.

— Ce vrei, mă? îl repezi ambulantul.

Copilul se opri.

— Nimic! răspunse el.

Şi se întoarse repede spre un grup de tovarăşi, vînzători de şireturi de ghete şi de butoane.

— L-aţi văzut, mă? le spuse, arătîndu-l pe Ioină. Şi ăsta prinde muşte!

Copiii priviră la ambulant, apoi unul cîte unul porniră după el. Ci­neva îl strigă:

— Ei, domnu’...

Ioină întoarse capul grav, spre ceata veselă. Copiii se opriră.

— Căraţi-vă! zbieră ambulantul.

— Nu dai drumu’ la sticleţi? îl înfruntă un puştan.

Ioină se aplecă, ridică o piatră şi vru s-o arunce în copil. Dar se răz­gîndi. Porni încet, copleşit de gînduri, spre casă.

Îl aşteaptă, desigur, Mehală. Să-l aştepte! Azi nu poate vorbi ni­mănui. Azi nu poate înfăţişa marfa, ca de obicei. Se descurcă şi singur, vlăjga­nul. Are să-i cumpere ceva Lenuş, mai ales dacă a avut o noapte bună. Poate că-l găseşte şi pe Nae! E în plin sezon geambaşul. Te pomeneşti că se aprovizionează tîlharul!

...A ajuns acasă obosit şi s-a trîntit, îmbrăcat, cum se afla, în pat.

Seara a venit Mehală vesel. A vîndut mult. A trecut şi pe la azil, a băut, în drum, o ţuică şi e vioi acum ca în zilele lui bune..

Nu l-a întrebat nimic pe Ioină. Bănuia el că întîlnirea eu Liza Blum îl va împiedica să vină la văduva Weiss.

— Mehală — vorbi Ioină din pat ce-ai zice dacă am da foc hanului?

Ambulantul îl privi surîzînd.

— Foc?

— Foc! Să ardă Hanul cu tei! Micu Braun nu e asiguraţ! Hm?

Mehală nu ştie ce să răspundă. Privi în ochii tovarăşului şi tresări. Erau ochi de nebun, ochi cuprinşi de flăcări.

Ioină îi spuse că are un copil la Focşani, ca toată planeta e un cimitir pe care merită să-ţi faci nevoile, că însăşi viaţa noastră e o murdărie în care se simt bine pezevenghii, burtă-verzii şi idioţii, că nimic nu-i mai potrivit azi ca un foc menit să arda tot, tot, tot...

Mehală încuviinţă, tăcut şi speriat.

„E nebun, săracu’!” gîndi ambulantul în timp ce-şi revizuia marfa.

În aceeaşi noapte Ioină fugi de acasă fără să-şi vestească tovarăşul. Îi luase doar banii aflaţi în portofelul din buzunarul de sus al hainei.

Pe cer stăruia o lună rotundă şi calmă.