Camil Petrescu — Un om între oameni — CEI PATRU DIN NEAMUL LUI FIRU

CEI PATRU DIN NEAMUL LUI FIRU

Alde Firu n-au scăpat decât cam cu un ceas înainte de miezul nopţii, guniti de ploaie. înainte însă de a începe să toarne cu găleata, dorobanţii aduseseră o altă butcă pentru boieri, care s-au întors astCel din drum, lăsându-i şi pe ei slobozi să plece la bordeie. Ca vai de ei, rupţi de oboseală, cu noroiul curgându-le pe izmene, pe picioare, văzând cum încă se mai scutură snopii lor de grâu risipiţi din clăiţe şi ştiind bine că nu vor scăpa de mucegai, s-au lăsat spălaţi po faţă de trâmbele ploii care cădea pe ei şi şi-au adus zdrenţeh^ murdare de noroi, cum au putut, aproape goi. S-au oprit totuşi lângă pădure, în margine, la bordeiul lui Toma, care e cam departe de sat, unde vor mânea noaptea. Sunt aci mai aproape de bucatele lor, prăpădite pe câmp şi vor încerca la noapte, după ce vor dormi un ceas, două, să mai împrăşti<-grâul iar şi să-1 întoarcă încă o dată, cu nădejdea că, după C' s-o zvânta azi, nu va mai ploua iar mâine noapte. Măcar sa scape paiele, oricum. Acum stau în jurul ceaunului afară în faţa bordeiului şi îmbucă boţuri de mămăligă cu ceapă şi ciorbă de ştevie. A stat ploaia şi a răsărit luna printre nourii negri, minaţi acum tot mai mult spre miazăzi. Câteva stei' ard în cerul umed încă, în aer e o reveneală caldă şi sc simte parcă răsuflarea puternică a pădurii, a ierbii şi a celor câţiva duzi şi corcoduşi din jurul bordeiului, cărora le prieşte do minune soarele toropitor, ziua, şi ploaia potop, noaptea. Au să se facă poate şi multe zarzavaturi. Porumbul a trecut cu mult de un stat de om. Are să dea şi el rod îmbelşugat. Toma a rămas pe gânduri.

— Da, e bine pentru porumb, Ioane, da' vor putrezi ştiuleţii la toamnă pă coceni, căci nu ne va lăsa Medclioglu să-i ridicăm decât după zilele lui dă clacă. Un an bun ca

I ăsta nu s-a pomenit dă când mă ştiu io; cum vezi,! nsă, al bun, an rău, pentru noi totuna e. nu ne alegem cu nimic, şi. cu mustaţa strâmba de silă, împinge strachina cu ciorbă do ştevie din care scot toţi, cu lingui i greoaie de lemn. H

Tudose, fecioru-său, care pusese ceaunul pe bordei, se i. oarce hotărât:

— – îo la noapte plec în lume!

— Dă ce, mă băieţaş? îl întrebă unchiu-său Ion, care e * de ciupit de vărsat, că i se vede şi la lumina slabă a focului ciuruiala obrazului scofâlcit. Dă ce să pleci, mă?

Tudose nu e un băieţaş. E drept că nu e înalt, însă e bine făcut, îndesat, şi ridică sacul de cinci mertici cu o mână pe schela de la Turnu. Mulţi îşi mai aduc aminte de isprava lui de la Bucureşti. Dar are un zâmebt de copil şi o mustăcioară nea^'ţră care înşală. Mor fetele după voinicul acesta negricios, şi nici văduvele nu-1 duşmănesc.

— Mi s-a urât cu atâta clacă. Şi pă urmă mi-e teamă dă ce coace Costache Chioru. M-a ameninţat şi astăzi. Asta nu să dă în lături dă la nimic.

Ion, cu faţa parcă strâmbă de amăiăciune, se întoarce spre el, nedumerit:

— Şi unde ai să fugi. nenorocitule? Dacă te prinde? N-ai văzut ce păţesc cei fugiţi? Vrei să putrezeşti dă viu?

Tudose, căruia îi strălucesc ochii negri la lumina roşcată a focului, trânteşte în silă obielele întinse pe bordei.

— Mi s-a urât. Am să-mi pierd urma în Bucureşti. Ori dacă nu, mă spânzur.

Toma se uită cu amărăciune la zdrenţele puse la uscat pentru mâine dimineaţă, care nici nu se vor zbici măcar. Vor pleca încă la noapte la muncă cu ce-o fi pe ei, fiindcă stelele sunt tot mai vii pe cerul umed. Nu-i pare rău că-i pleacă fc^ ciorul. Ba dimpotrivă.

— O găsi el unde să să ascundă. Mai bine că pleacă.: Oamenii au început să găsească iicum dă lucru prin fabrici. pă la cărămidarii. Sunt dă la o vreme multe clopotarii şi tăbăcării mari, cu sute dă calfe. îi ascund şi jupânii, că au nevoie dă ei. Aşa, poate scapă dă clacă, cine ştie. Fecioru lui văru Nită e la o fabrică dă vopsit téstemele şi broboade de mătase. la Mărcuţa, lângă Dobroeşti.

— Mă frate, se înfurie Ion. Aşa ai fugit şi tu în douăzeci şi unu. să faci răzmeriţă cu Tudor dân Vladimiri, pă urmă cu

^ an orbi se re e

Dine ipe 1 lui) ara gnidâ Isla irce

Ori scat Vor lele

IIA.: d.

ne-lui de

Magheru ăla. Peste zece an! te-ai întors făr-o mână şi c-un ochi stricat, da' dă clacă tot n-ai scăpat.

Toma închide necăjit ochiul care-1 cam supără ^i joacă în palmă un cărbune liuU cu mâna. ca să-şi aprindă ţigarea. mai mult iarbă uscată, răsucită de Tudose, pe care o b. a în loc de tutun. Ţigarea s-a aprins şi scoale srânt”i c3 hâi^ia e proastă, adunată din gunoiul de la oraş.

— Nu-i nimic, n-am scăpat în douăzeci şi unu, n-^m scăpat în douăzeci şi opt. O să scăpăm poate la anu. Numai să nu ne lăsăm. Ai văzut tu pă fecioru ăla dă boier care a sărit pentru noi? O să mai auzim noi dă el. îi aflai numele dă la surugiu. îl cheamă Nicolache Bălcescu.

Tudose. intrase în bordei, s-a întors îmbrăcat cu nişte hanţe mai a, 1, cu cămaşa de duminică şi arcopincile pe umăr. Se îndreaptă spre feciorul lui Ion. un flăcău cam prea îiViU şi năsos, ca şi tată-său.

— Hai, vere Simioane, şi tu cu mine. Fugi dă Costache., Dar văru Simion, flăcău isteţ, deşi nu prea stăruitor, căruia îi place şi gluma şi mai ales îi plac fetele, se codeşte.

— Şi Chiva? In toamnă, dă s-o face porumbu măcar, mă însor. Mă Mutulică, mai gândeşte-te şi tu

— Atunci rămâi lângă opreagu Chivei. Lu am plecat.

L-au petrecut toţi trei până la marginea satului, de unde el a luat-o. furişat, prin tarlalele de porumb, alunecând cu picioarele goale prin noroaie şi băltoace. Cine să umble pc câmp acum? Ceilalţi, întorşi, aţipiseră înghemuiţi în bordei, că afară pe jos era prea mare umezeală, când a venii Costache cu patru dorobanţi, toţi călări. Au bătut în beşica din fereastră, şi, cum oamenii sforăiau de trudă, au bătut şi cu picioarele în uşa bordeiului.

— Toma, unde-i Tudose. fii-lu, că am venii să-1 luăH) la oaste! Teşiţi afară hni M; n rop'. rlc. v^vă mai codiţi atât.

Oamenii au ieşit din bordei, cu somnul stricai şi cu ochii cârpiţi, dar când au auzit de oaste, au sărit' în sus.

— Nu e acasă. Du-te şi-1 caută.

Costache întoarce capul furios spre Toma, care se sâmte toropit do mulţumire că fiu-său a avut gândul bun să fugă chiar în noaptea asta.

— A fugit? Bine. Atunci îl iau pă Simion, că şi el are anii.

\par

S.xnion a încercat iuga, dar n-a iâcut câţiva i i. c l-a şi ajuns arcanul dorobanţului, cuprinzându-1 ca un jarpc. la<) ria, aiâita-sa, care ştia că n vor dormi Ia bordeiul Iu Toma, toctdfti venea să aducă nişte rum după cei prins, zguduită „I

— Băiatu mamu, băiat.

$i Firu se propteşte de bordei, injun^

Mi-a luat fecioni şapte ani.la oaste. De-acum fc. acem pomf^^^'^ a i d

U k „ u m <k

3e., lu lem

LA CONAllllAl KAMIL aic

Conacul este vechi, cam ciiuapăiial, lacu cui; adausuri succesive la o veche casă mai modestă. Dicpt înnoire. ta^il medelnicerului, care fusese ataşat pe lingă un comandam^r^^. rusesc şi făcuse câteva drumuri de serviciu până la Hark lidicase o faţadă albă cu coloane mari. simple, văruite, intre coloane, un fel de terasă adăpostită, pe care. la n cu scaune de nuiele împletite, se juca vara cărţi, aşa c.: văzuse el la nobilii din Ucraina. Jucau domnii, fie ei europi-nizaţi, fie tombatere, amestecaţi cu cucoanele, jocuri mai m*'^ ca să treacă vremea, dar seara târziu, mai ales când erau r safiri mai mulţi, se juca şi serios de tot. Ceea ce complic acum lucrurile, sau poate le simplificase, era faptul că aici veniseră, pe lângă Mitică Filpescu, Bălcescu şi Ţâţa, SL _ patru, adică marele vornic Cantacuzino, banul Ak^u Fi-îâpescu Vulpe, maiorul Lăcusteanu şi marele logofăt F>„-Ceaurescu. Fireşte, fără să ştie un grup de altul. Boier; aşezaseră din nou la cărţi. Postelnicul Medelioglu. proj tarul moşiei de la Vadu Rău, era şi el musafir căci ali. venirea lor şi îi plăcea să joace cărţi. Era aşteptat cu plac fiindcă aducea cu el şi un tacâm de lăutar, alcătuit du ganii lui robi şi după îndrumările lui, taraf cunoscut şi ţuit în Bucureşti, unde cânta iarna, cu învoiala lui. şi nu., când era el de faţă, la prieteni. Medelioglu. slab. usc:'* ^ faţa arămie şi osoasă, cu o mustaţă neagră ca o lip lungă, întoarsă spre bărbie, trecea drept un mai-e că. Citea elineşte, latineşte, franţuzeşte şi italieneşte. La nv avea o odaie întreagă cu pereţii acoperiţi cu rafturi d La jocurile de noroc juca foarte cumpătat, plăcându-i mult felul combinaţiilor decât câştigul, fiindcă ştia bin după câştig la cărţi vine şi pagubă. Era, de altfel nespus de ursuz. Niciodată nu vorbea despre nc.

despre copiii luí, ca? i cum aceştia n-ar fi fost. deşi avt două fete şi un băiat în jur de paisprezece ani. tfl

Ca sa nu se întâlnească toată ziua nas în nas cu astfel d ameni, Mitică Filipescu fu bucuros să hoinărească printr-pădure vecină până la ora mesei. Era întovărăşit de Nic Bălcescu şi aveau amândoi îndelungi discuţii. Tânărul iuncăi zguduit de întâmplarea de la Vadu Rău, era fericit acum că-Intâlnise pe acest bărbat pe care-1 admira încă dinainte d a-1 cunoaşte de-aproape. Află cu Mitică Filipescu doreşte c fi el lidicarea poporului românesc din bezna în care-1 scJ fundase vitregia. cânnuirilor. La început îl lăsase să vorbeasa mai mult pe tânărul iuncăr, care era foarte măgulit să-i arate în faţa unui asemenea om părerile lui nutrite din îndi lungatele lui lecturi. Aşezat pe un trunchi de stejar de înalţi mea unui scaun, căminarul, acum om ca la patruzeci de ani era un bărbat de statură aproape mijlocie şi cam slab, dai avea un soi de prestanţă fizică, care-i. venea şi din pricina că hainele croite la Paris il îmbrăcau de minune. Purta | jachetă strânsă pc corp, care se încheia frumos în faţă m alerga, Iara poale, înapoi ca aripile de lindunică, cu o jiletci verzuie, brodată, dar foarte sobră care trecea ianţul de aui al ceasornicului, de la un buzunar la altul; panlalonii îngust^ de coloarea nisipului, erau bine întinşi de bentiţa care trecea pe subt talpa pantofilor subţhi. Privirea lui trecea totdeauna dincolo de cel cu care vorbea, căci avea subt sprâncenele tari şi negre doi ochi mari, verzi ca pruna, într-un obraz de coloarea griului copt. Acum purta o barbă neagră, cam aspră, i formă de colier, care izbea prin coloarea ei aproape albas truie, ca pana corbului, opusă mult cu pieliţa aurie a frunţ şi a obrajilor. Mustaţa ii era tunsă scurt, peste o gură car mare, cu buzele prea dure. îşi juca degetele pe bastonul de abanos, cu măciuca de argint, ca pe clap^ unui flaut şi asculta pe tânărul iuncăr care vorbea însufleţit, stând în picioare, rupând cu mâna frunzele lăstarilor de stejar.

— Numai prin înălţarea culturală, spunea Bălcescu, neamul nostru va fi din nou ceea ce a fost. Trebuie să răs-pândim cultura în straturi cât mai largi, trebuie să ne creăm o falangă de oameni învăţaţi, de artişti mari, de scriitori car să deschidă mintea tuturor românilor. Să le insufle dorinţa de a se ridica, în pas cu celelalte popoare.

Mitică Filipescu îşi mângâia acum bărbia cu două uşoar-proeminenţe gemene, de subt care începea colierul cel negr. al bărbii tunse scurt, îngândurat mereu, apoi surise.

I itrNici ^cărj că-l e e cj, seu- 'asci ndeţk dar cinai ta ă ŞI etcă aur uşii, ecea luna tari 'loa! 11 basin |ii cam Ide, t şi lea-răseăm: are inlB me? gru

— Credoţi, domnule Bălcescu, atât de mult în eficacitatea culturii?

— Numai prin lumină se ridică noroadele, spuse convins iuncărul.

— Şi în cât timp socotii i că vom putea forma falangele cărturăreşti necesare? în ce mod vom înfiinţa şcolile de care avem nevoie? Cum vom'^face ca să aibă cit mai mulţi romani acces la aceste altare menite să răspândească lu-mina? întrebă căminarul cu o îndoială altfel binevoitoare şi-şi privi degetele, căci Bălcescu îi vorbea privindu-l drept în ochi şi nu ar fi vrut sa vadă în pi'ivirea lui vreo urmă dc ironie.

— Desigur că asta va cere timp. Foarte mult timp. Va tiebui să muncim toţi cu mult zel, să ne facem datoria ceas cu ceas. Vor trece pi'obabil câteva generaţii până când să creăm acel foyer de cultură la care să se încălzească toată naţia, conveni Bălcescu, înclinând capul pe umărul stâng.

— îngăduiţi-mi, îi spuse căminarul, cu o afectare oarecum parlamentaiă, să nu fiu dc această părere.

Bălcescu îl privi surprins, aproape înmărmurit.

— Nu sunteţi de această părere?

— Nu. Eu socot că problema înaintării culturale este ea însăşi o problemă politică. Numai printr-o acţiune politică se pol realiza acele instituţii înalte la care vă gândiţi. Pentru ca să putem crea asemenea instituţii, va trebui să luptăm cu cei care au interese ca actuala stare de lucruri să dăinuie, cu oamenii care văd în învăţătură un duşman ^1 lor şi al statului – aşa cum îl doresc ei. Numai împrumutând un mare număr de instituţii liberale, numai înfrângând de la început, dintr-o dată, despotismul, printr-o acţiune îndrăz-ncaţă şi energică, vom crea condiţiile unei culturi înfloritoare, adică numai odată cu redrcsamcntul politic al naţiek

— Dacă înţeleg bine. domnule căminar, atunci vă gin-diţi la.

Ochii verzi, subt sprâncenele tari şi negre, ai căminarului, scânteiau ca răsfrânţi din soarele de iulie. Din pricina pielii feţei nu se vedea când devine palid.

— Da. mă gândesc la ceea ce te gândeşti şi dumneata acum.

Bălcescu şopti înfiorai:

— La o revoluţie.?

Căminarul nu răspunse, ci rămase cu privirea întoars înspre bolta umbroasă a stejarului vecin. Bălcescu tăcu şi e îndelung.

— Şi credeţi că este cu putinţă o revoluţie azi, la noi ' Căminarul se ridică şi din toată fiinţa lui se desprindea ur fel de îndârjire hotărâtă.

— Da.

Porniră, cu paşi rari, măsuraţi parcă, prin dumbrava cu stejain groşi, răriţi, şi cu butuci de buturugi încă nescoase, năpădiţi de lăstari.

După câtva timp, Bălcescu reluă, mistuit de o frământare lăuntrică:

— Nu credeţi că şi asta cere timp?

— Nu. în orice caz, nu e alt mijloc decât o revoluţie, tocmai pentru a câştigă timp.

Se opriseră din nou în loc şi căminarul puse mâna pe umărul tânărului său prieten.

— E necesar im număr de oameni hotărâţi, care în cea mai. scurtă vreme, căci asemenea fapte sunt greu de păstrat îndelungă vreme tainice, să alcătuiască un program de reforme, cuprinzător şi limpede, care să răspundă nevoilor ţării întregi. Vin de la Paris şi ştiu că perioada marilor revoluţii nu s-a sfârşit. De îndată ce am avea un program, i-am sili pe conducătorii de azi ai ţării să-l primească. Ţara va îmbrăţişa cu recunoştinţă reformele anunţate. Abia după asta, le focteur învăţătură va intra în joc, dezvoltând posibilităţile latente ale naţiei,. Altfel, încercările culturale vor rămâne simple veleităţi. cai^e vor crea câteva personalităţi culturale fără legătură cu poporul, şi atâta tot. De o parte pretenţii de ştiinţa avansată, de alta mulţimea cea mare orbecăind în întuneric. Asta nu e sănătos.

Erau în dumbravă de aproape trei ceasuri.

Tălăngile vacilor cai^e păşteau prin împrejui-imi se apropiaseră de ei şi le aduseră aminte că e târziu. Soarele era sus, ţişnind puternic dintre turnuri cenuşii de nouri. Era vremea mesei.

Bălcescu se bucură când văzu că, fiind mulţi musafiri la prânz, era nevoie să se întindă o masă prin două odăi, după ce se scosese uşa dintre ele. Cu toată faţada de coloane adăugită, încăperile vechilor case erau mici şi mai erau şi încărcate de tot felul de mobile, cu deosebire de sofale şi dulapuri de haine. De acolo, de unde fuseseră puşi ei, Bălcescu şi soru-sa, două nepoate ale gazdei cam de aceeaşi

I in

Vktă, un fiu al gazdei, lung şi cu nasul coroiat, care nu se mai despărţea de fete, deşi era aceeaşi, masă lungită în două odăi, tineretul nu prea vedea pe marii boieri din capul celăAt şi se bucurară foarte când căminarul Mitică Filipescu. îndu-şi soţia la locul de cinste, spuse că el mănâncă bucuros între cei tineri. Luă astfel loc în capul ăstălalt al mesei, ca să fie mai aproape îndeosebi dc tânărul iuncăr, pe care-1 vodca atât dc simţitor faţă de durerile obşteşti şi atât de dornic de a îndrepta nenorocita stare de lucruri.

După obiceiul timpului, se adusese la masă mâncare în neştire, mai bine de cincisprezece feluri. Se bău un vin negru, prost lucrat, care avea un gust de tanin. Minunat fu însă taraful de lăutari al lui Medelioglu. alcătuit dintr-un muscalagiu, un ţambalagiu şi trei viorişti. Muscalagiul avea o voce bărbătească, uşoară, care se mlădia iscusit după întor-tocheiile dulci ale cântecelor de înirnă albastră. Când, după vreo trei ceasuri, cei tineri plecară de la masă, ca să joace crochet pe o pajişte, în grădină, se închiseră uşile şi marii boieri cerură pe rând muscalagiului să cânte acum fără perdea. Acesta avea un meşteşug afurisit să întregească mascările pe care le cânta din gură cu un fel de încheieri din nai, aproape onomatopeice în şuierătura lor neruşinată.

Cei doi luară din nou drumul spre pădure, acum înspre partea unui râu mic, după ce săriră pârleazul din fund.

Cărturar prin vocaţia lui, iubitor pătimaş al oricărui fel de manifestare culturală, Bălcescu era dezamăgit oarecum de această întâietate pe care o dădea Mitică Filipescu politicului. El îşi spunea că dacă a fost un progres în lume până azi, acesta e datorit culturii, nu politicii. Filipescu îşi aprinsese o nouă ţigară de foi, subţire şi lungă, şi-1 asculta cu gravitate. înţelegea că Bălcescu este un om pe care nu-1 va convinge niciodată, dacă nu va avea răbdare să discute problema subt toate aspectele ei. ^Vedea că are în faţa lui un adolescent romantic, care, dezgustat dc umilinţele prezentului, se înflăcăra pentru faptele de vitejie ale poporului român în trecut şi care, fără să prea ştie cum ar fi putut s-o facă, dorea să le învie şi să le repete în viitor. încrederea în atotputernicia culturii, prin ea însăşi, i se părea firească la un proaspăt absolvent al Colegiului Sf. Sava, deşi el era de altă părere.

— Vă daţi seama că tot progresul, cât e, s-a realizat la noi prin câţiva mari cărturari? întrebă, tulburat, Bălcescu. Datorăm nespus acelui mare erudit, stolnicul Constantin Cantafuzino, fratele său, arhitectul, spătarul Mihail Cantacuzinc^ care, înainte de cearta cu nepotul său, Brâncoveanu, i-a dat acestuia gustul şi îndemnul pentru atâtea monumente de mare frumuseţe, de pildă palatul de la Mogoşoaia, construind el însuşi de-a dreptul spitalul şi biserica Colţei, dând cheag de frumuseţe pentru mânăstirea Văcăreşti şi biserica Stavro-poleos de mai târziu. Se vorbeşte, mai ales, despre mânăstirea Horezului ca despre un lucru minunat.

Mitică Filipescu mărturisi că şi el crede că spătarul' firhitect a fost un artist în adevăratul înţeles al cuvântului.

— Ar trebui să vezi, domnule Bălcescu, şi frumoasa bisericuţă pe care a clădit-o pe malul lacului Fundenilor ^, la marginea Bucureştilor. Dar nu uita că progresul adevărat r continuu. două-trei personalităţi izolate nu dovedesc mar (lucru. De atunci, de mai bine de o sută douăzeci de ani încoace, arhitectura noastră, pentru că vorbim de ea, a decăzut cu totul.

Bălcescu ar fi vrut să mai arate ce factori de regenera]* culturală au fost Enăchiţă Văcărescu şi fiii lui, acum nepotui lui, lancu Văcărescu, dar ii fu teamă că Filipescu îi va răspunde iar că c vorba de o familie izolată. Se gândi că ar fi mult mai potrivit exemplul unei alte familii mari boiereşti, de la care se poate spune, gândea el, că a început cultura modernă a poporului român.

— Nu puteţi tăgădui, totuşi, domnule căminar, că, de pildă, Goleştii, scriind, au urmărit nu numai să-şi treacă posterităţii numele, ci că şi-au dat seama de însemnătatea şi de rostul învăţăturii pentru popor, că au căutat să creeze şcoli şi instituţii care dăinuiesc şi azi, în sfârşit, că aproap tot ce avem azi, mult, puţin, îl datorăm într-un fel acestor mari boieri progresişti.

Mitică Filipescu ar fi vrut să-l întrerupă, precizând că termenul potrivit ar fi mai curând puţinul', dar îl vedea făcând sforţarea cam şcolărească de a-şi aduna ideile, oarecum zdruncinate de discuţie, şi-şi spuse că e mai bine să nu-1 turbure. Căutând cu oarecare greutate fraza în vorbirea familiară, mai ales că avea şi un mic cusur în pronunţarea lui s, Bălcescu devenea cald şi răspicat atunci când se înflăcăra.

* Marele spătar Mihail Cantacuzino, după mânăstirea Sinaia (1690-1695). a i'ost şi ctitorul bisericii Fundenii Doamnei (1609), monument de o frumuseţe cu totul originală, datorată decoraţiei faţadelor în stil oriental (n. ed.).

— Dinicu Golescu, după cum ştiţi, spuse el mai departe, nu numai că a scris acea înţeleaptă şi inimoasă carte despre călătoriile lui în Europa, despre trista rămânere în urmă a naţiei româneşti, cum şi alte lucrări pe care sigur că le cunoaşteţi, dar a şi dat îndemn la întemeierea acelei societăţi secrete de la Braşov în 1821. A durat la Goleşti şcoala pentru învăţatul limbilor străine, latineşte, greceşte, italieneşte, alături de limba română. întors din pribegie, el a cumpărat casele de pe Podul Mogoşoaiei, unde a făcut un adevărat club literar, pi'ogresist. Acolo, în 1827, a înfiinţat împreună cu Eliade Rădulescu Societatea literară, al cărei program era să facă colegii rom? mGsti, ziare româneşti, tipografie românească, un teatru naţional românesc. El n-a mai trăit să ducă la bun sfârşit acest frumos program, dar Societatea Filarmonică, în 1833, era oarecum tot Societatea literară din 1827, numai că în locul marelui vornic de la Goleşti, mort, era acum alături de Eliade un alt boio^r, colonelul Ion Câmpineanu. Pe urmă, fratele lui Dinicu, lordache Golescu, nu numai că. a scris o gramatică a limbii româneşti şi a adunat o bogată culegere de proverbe şi zicale româneşti, că a plănuit, după cum se ştie, publicarea unui Dicţio-i^ar românesc, a unui dicţionar greco-român, dar a sprijinit cu hotărâre progresul cultural în jurul său, când era aproape singur în felul lui în Ţara Românească. a dat bani şi sprijin grecului Dionisio Fotino, pe care l-a ascuns de furia lui Caragea, timp de patru ani, ca acesta să scrie, fie şi în greceşte, acea istorie a Daciei în trei volume, care, tot cu sprijinul lui, s-a tipărit la Viena. Tot înfruntând pe domnitorii greci, lordache Golescu ajuta pe Gheorghe Lazăr, pe care-1 adusese în ţară Bărcăneasca, să-şi ţină cursul dc inginerie şi filosofie în româneşte, în chiliile de la Sf. Sava.

Bălcescu sfârşi cam iritat puţin de sărăcia acestui rezumat improvizat. Era irilat de câte ori nu putea să spuie – din cauza locului nepotrivit, de pildă, ori din alte pricini – tot ceea ce ar fi vrut să spuie. îşi zisese că nu e cuviincios să-şi arate acum erudiţia, că Mitică Filipescu nici nu dorea poate să ştie mai mult din truda lui de istoric începător, dar nici nu putu să nu-şi dea seama acum, la urmă, că spusese totul întocmai ca o lecţie de şcoală. I se părea totuşi că are dreptate, că mântuirea de toate relele nu putea veni decât de la lumina cărţii.

Treceau acum, pe drumul din pădure, patru care încărcate cu lemne, însoţite de vreo douăzeci de săteni, în cămăşi murdare, zdrenţuite, cu topoarele pe umăr, care le dădură bună ziua.

— De unde veniţi, oameni buni? îi întrebă Mitică Filipescu, care. de câte ori putea, se deda unor adevărate anchete.

— Am tăiat la pădure lemne pentru boier. pă deal, în sus dă Leordeni, pentru la iarnă, răspunse un bărbat înalt, chel, dar cu plete la ceafă în jos, ca mai toţi sătenii, până la înrolarea în armată, mai târziu mult, care avea să le puie foarfecele în chică şi să-i obicinuiască astfel.

După ce trecură carele, Mitică Filipescu surise amar.

— E şi aceasta o tălmăcire necinstită a Regulamentului Organic.,. Ca să-şi cruţe pădurea, boierul nostru, care slujeşte la masă cincisprezece feluri de bucate, trimete clăcaşii să-i aducă lemnele pentru iarnă tocmai la două zile depărtare cu carul cu boi şi tocmai în toiul secerişului. Dar să ne întoarcem la cele ce spuneai dumneata. Nu ţi se pare că pre-ţuieşti prea mult rolul marii boierimi în progresul nostru cultural şi că, mai ales, preţuieşti prea mult însuşi acest modest progres? Vorbeai, pe drept cuvânt, de stolnicul Constantin Cantacuzino şi de arhitectul spătar Mihail Cantacuzino. Dar ce era în Europa în timpul lor, în timpul lui Brâncoveanu? Ludovic al XlV-lea construia Versailles-ul, prinţii germani umpleau imperiul de monumente, Petru cel Mare construia Petersburgul. Noi îi aveam pe Văcăreşti după ce Franţa avusese pe Racine, pe Corneille, pe La Fon-taine. In filosofie, în ştiinţă au fost Descartes, Leibniz, Newton. Asta numai ca să pomenesc de câteva nume. Vrei să ne mărginim la cei doi mari boieri progresişti, la fraţii Dinicu şi lordache Golescu? Ei bine, care e progresul realizat în urma acţiunii lor atât de însufleţite? Care e starea culturală a poporului român în acest an 1840? N-avem nici o universitate pe întreg pământul românesc. Avem numai două licee, Colegiile de la Sf. Sava şi cel de la Craiova, şi ce vor fi la Iaşi.,. Câte şcoli începătoare, la oraşe, căci de sate nu vorbesc, avem în fiecare judeţ? Câţi români ştiu carte? Câţi medici români sunt? N-avem nici un teatrii naţional, ci numai câteva săli de danţ, în care se joacă uneori şi teatru. Ştiinţa românească nu există nici măcar în domeniul istoriei. N-avem un manual de istorie naţională. Literatura românească? Câteva poezii de Eliade Rădulescu, două-trei de Cârlova, o duzină de Grigore Alexandrescu. Încă vreo câteva de Cezar Bolliac. Poate că îi uit pe unii, dar nu sunt eu de n vină. Piese do teatru româneşti? Niciuna. N-am izbutit nici măcar să reprezentăm şcolăreşte altă piesă de valoare decât Mahomcd do Voltaire şi ZglrcUid de Moliei-c.

Mitică Filipescu pusese mâinile pe piept şi aştepta răspunsul.

Bălcescu ora iuarlc luibuuu Uc această enuiiiciiuc. Ca să nu i se observe încurcătura, prinsese o ramură de stejar şi o fucea, fără s-o privească.

— Trebuie să ţinem socoteala că suntem UII popor mic. suntem de puţin timp în arena culturală a Europei. domnule căminar.

— Tânărul meu-prieten, asemenea vorbe nu fac decât să ne adoarmă şi să ne menţie în starea de semisălbăticie în care ne găsim. Suntem un popor mare, un popor de aproape j^pte milioane de oameni. în ceea ce priveşte timpul, două-^teci de ani, de când şi-au început activitatea aceşti boieri reformişti, e mult. e foarte mult faţă de puţinul care s-a realizat. Douăzeci de ani înseamnă durata suficientă unei domnii rodnice. în genere, două decenii, în timpul străbătut de un popor, înseamnă foarte mult, căci de cinci ori două decenii fac un veac, iar cultura elenică a înflorit toată în decurs de mai puţin do două veacuri. Acum două mii de ani, grecii antichităţii nu erau nici trei milioane. în timp ce cultura a mers la unele popoare cu telegari care mănâncă foc, la noi a mers. cil a mers, cu carul cu boi. Adevărul e că toate popoarele sunt egale, dar cu cât trece mai mult timpul, cu atât ne despărţim mai mult de cei cu care ar trebui să fim egali, căci deopotrivă suntem în ceea ce priveşte însuşirile cerute de cultură. Dacă unele popoare au rămas în urmă, este că au îndurat un climat ucigător din pricina vitregiilor politice. O cultură superioară nu se creează fără sprijinul unei politici juste, căci într-un climat vitreg, geniile nu rodesc. Să nu-mi citezi Renaşterea, pentru că şi acolo e valabil ceea ce spun eu, explicaţia e însă ceva mai complicată. Pentru mine rămâne de nezdruncinat faptul că numai o politică sănătoasă creează condiţiunile unei adevărate culturi, care nu poate fi numai a unei pretinse elite, ci trebuie să cuprindă viaţa naţiei în întregimea ci.

— Şi ce numiţi dumneavoastră o politică sănătoasă, domnule căminar?

Bălcescu dăduse drumul crengii de care se sprijinea şi care îşi reluă poziţia, foşnind puternic.

— In nici un caz o politică pe cale de reforme treptate. Timpul nu îngăduie să aşteptăm să se coacă roadele activităţii boierilor progresişti. Ar trebui atunci să aşteptăm c sută de ani. să îmbătrânim ca naţie încă în forma adolescenţei.

Vocea lui Mitică Filipescu se făcuse aproape aspră, şi surâsul său atât de prietenos dispăruse, lăsând să se vadă conturul prea hotărât al gurii mari. Obrajii îi păreau acum de o duritate de aramă. -

— Atunci? întrebă şovăitor Bălcescu, înţelegând und; vrea să ajungă bărbatul din faţa sa. Atunci nu ne rămânv decât să alegem calea revoluţiei?

Aşteptă tulburat răspunsul pe care-1 ştia, dar era curios să afle cum îl va formula încă o dată căminarul.

— Numai revoluţiile, spuse Mitică Filipescu. te fac să revii pe linia progresului, şi mai ales revoluţiile sunt singurul mijloc prin care popoarele pot înfrânge timpul, îl pot supune şi folosi cu adevărat.

Nu mai vorbiră nimic. Soarele se cobora tot mai mult peste dealurile cu verdele aproape negru, spre asfinţit. Era o lumină mai roşiatică şi mai puţin arzătoare. Albastrul cerului era mai şters, mai puţin umed. Pentru întâia dată după două săptămâni se părea ca nu va mai ploua. Se îndreptau spre conac. înainte de a ieşi din pădure, Bălcescu se opri bru.sc.

— Domnule căminar, mai sunt şi alţii de părerea dumneavoastră?

Fraza era simplă, dar tonul ei pe muchie îi sublinia tâlcul care era: Domnule căminar, mai sunt şi alţii intraţi în complotul pe care-1 pregătiţi? întrebă, însă, aşa de simplu în, cuvinte, pentru ca să-i dea putinţa lui Mitică Filipescu să se prefacă, dacă vrea, că n-a înţeles, în cazul când n-ar avea încredere în el şi să poată răspunde deci alături.

Într-adevăr, căminarul şovăi o clipă, însă în toată fiinţa acestui tânăr cărturar era atâta sinceritate, atâta onestitate şi atâta dragoste dc popor, încât îşi luă răspunderea gravă a mărturisirii.

— De aceeaşi părere sunt şi prietenii mei, profesorii Eftimie Murgu, Vaillant, apoi Marin Serghiescu. Telcgescu şi alţii.

Bălcescu tresări înfiorat. Eftimie Murgu ^ îi fusese oarecum profesor, căci îfnpreună cu alţi tineri ascultase la el acasă un curs de filosofie, pe care bănăţeanul acesta îl ţinuse după ce fusese gonit de Mihail Stürza de la Academia Mi-hăileană din la. şi. Franţuzul Vaillant îi fusese dc asemeni profesor la Sfântul Sava. Mai făcu vreo câţiva pa. şi, gân-dindu-se bine la hotărârea pe care o ia, apoi spuse fără şovăire, oprindu-se în loc şi privind, cu ochii lui negri, ochii verzi şi adinei ai căminarului:

— Domnule căminar, vă rog să mă socotiţi şi pe mine printre prietenii dumneavoastră.

Mitică Filipescu îi stiânse mâna, tăcut. Avea o mână mică şi foarte caldă. Acum mergeau de-a lungul pârâului, care în timpul verii seca dc obicei, dar acum era umflat de ploi. Vreo douăzeci de porci, ieşiţi din acelaşi soi se vede, cu pete mari negre, cu bot ascuţit, se bălăceau în marginea apei. Despre cele întâmplate în pădure, cei doi aveau să mai vorbească o singură jumătate dc oră, când iarăşi se găsiră singuri şi când Mitică Filipescu folosi prilejul ca să-i arate care e programul la care se lucrează şi care acum, într-o întâie formă numai, cuprindea dezrobirea câăcaşilor, abolirea rangurilor boiereşti, o viaţă parlamentară, o armată naţională, libertatea presei şi a cuvântului şi încă unele de intere cultural. Discuţiile vor fi duse mai departe în toamnă şi la ele va fi chemat, dacă vrea să vie, şi Bălcescu.

Găsiră în grădina cu pajişte, din faţa coloanelor albe ale conacului, tot tânt/retul jucând un joc nou, abia adus din străinătate, crochet. Cu un ciocan de lemn, fiece jucător trebuia să ducă o bilă de lemn, cât o minge mică, pc subt nişte arcuri de sâiniă. Cine împlinea mai întâi tot parcursul era învingător. Erau vreo paisprezece inşi care jucau cu rândul, căci tineretul nu lăsase înăuntru în conac pc nimeni, Ertimio Murgu (1005-1870) a cerut numirea ca profesor la Academia din Iaşi la 12 februarie 1Í532. In 1C35, el şi-a inaugurat cursul de filosofie în noul local al Academiei Mlhăilene după ce predase în 1834 la Academia Vasiliana logica şi istoria universală, unde i-a avut ca studenţi pe Ion loncscu de la Brad, Neofil Scriban şi Dimitrie Guşti. în 1G36 este eliberat din postul de profesor la Academia Mihâileanâ şi se stabileşte la Bucureşti câştigându-şi existenţa din lecţii parliculare. La Uî august 1837 obţine numirea ca profesor de logică şi drept roman la Colegiul Sf. Sava, printre elevi avându-i pe Nicolae Bălcescu şi C. A. Rosetti (G. Bogdan-Duică), în Viafa şi opera iwiÍOÍI loneseu de Brad. Craiova, 1021. p. G, consideră că „Murgu nu e nevinovat că pasiunea revoluţi i s -1 strecurat în inima elevilor săi*) (n. ed.).

decât pe marii boieri, care, după ce îşi făcuseră somnul după-masă, se aşezaseră din nou la masa de joc. Erau şi câteva cucoane, mai în vârstă chiar decât Elena Filipescu, în rochii albe sau roze, cu câte cinci-şase etaje de volane şi cercuri de voal, cu mâneci bufante până la cot, căci mod: fiind proaspătă, nu se făcea deosebire între rochia de zi. de seară, de călătorie ori de vizită. în trăsură se mai punea pe deasupra o mantilă cel mult. Femeile mai în vârstă^ bucuroase că sunt în joc, se sclifoseau făcând fel de fel de mofturi, până loveau cu ciocanul în minge, ca să fie astfel mai mult în centrul atenţiei, iar când bila de lemn trecea triumfătoare pe subt vreun arc. erau numai ahuri şi ohuri pasionate şi răsfăţate. Cel ce anima jocul era poetul lancu Văcărescu care, pe la cinci după-amiază, venise într-o butcă împreună cu un nepot şi o nepoată a sa şi adusese cu el şi pe poetul Grigore Alexandrescu, musafir pentru două săptămâni la moşia Văcăreşti, depărtată ca la o jumătate de poştă. Amândoi poeţii se cicăleau unul pe altul pe tema trecerii ia femeile tinere şi la fete. Om de aproape cincizeci de ani, lancu Văcărescu avea o voie bună şi o tinereţe iară bă-trâneţe care plăcea tineretului. Mai înalt, palid, cu faţa lungă şi o mustăcioară neagră mătăsoasă, Grigore Alexandresci: mai tânăr cu aproape cincisprezece ani, se folosea de cordiala familiaritate a Văcărescului ca să-l necăjească toată ziua. Când cu o jumătate de ceas mai înainte cucoana Săftica, gazda, îi prezentase Ţiţei pe lancu drept,. răsfăţat al muzelor”, Grigore Alexandrescu adăugase cu un surâs maliţios:

— Răsfăţat al muzelor nu mai mari de şaptesprezece ani.

Cum sosiră cei doi din pădure, fură întâmpinaţi cu strigăte vesele, li se căutară numaidecât ciocane şi mingi şi fură siliţi să intre în joc, ceea ce ei şi făcură, dar cu o copilărească teamă de ridicol şi numai fiindcă juca şi lanciât Văcărescu, cu zâmbetul lui năzdrăvan, cu barba pe care o purta iar de câtăva vreme tunsă scurt de tot.

Femeile şi fetele alergau pe pajişte şi chicoteau şăgalnic, mânioase că băieţii şi bărbaţii, mai ales Grigore Alexandrescu, încurcă jocul.

După câteva încercări, Bălcescu simţi că nu poate juca mai departe. Ceva era parcă frânt în el. îşi aminti dintr-o dată de Frusinica şi-şi închipui, cu o violenţă de neînchipuit, că ar fi putut fi şi ea la jocul acesta, dacă ar fi fost luată din căsuţa aceea dărăpănată cu pământ pe jos, lipit cu lut Ar fi luminat totul cu părul ei auriu, cu ochii albaştri, umbriţi de lungile gene negre, cu râsul ei proaspăt, cu năzdrăvăniile ei sprintene şi neaşteptate.

O vedea parcă, în rochiţa ei făcută din resturi de bo-ăangic, alergând cu un umăr rotund gol, când cu celălalt, după cum rochia se lăsa într-o parte ori într-alta, după minge, E atât de frumoasă când e fericită, se gândi el. îşi aminti de clipele de subt nuc. Aşa cum un cais tânăr apare surprinzător în dimineaţa de april cu toate ramurile albe de flori, fără frunze, parcă numai din darul nopţii, aşa dintr-o dată înflorise de fericire Frusinica, atunci când el îi spusese că va fi înscrisă la teatru. Două vieţi, îşi zise el, cresc în ea atunci când o întâmplare o face fericită şi se gândea la bucuria de a o face femeie fericită prin el. Se topea acum de părere de rău, de durere, că nu e şi ea aci, împreună cu el şi cu Ţâţa. Ce fericită ar fi alergat pe pajiştea din faţa conacului. Cât ar fi răzbunat-o asta de umilinţele şi nedreptăţile trecute. Şi dorea să repare el nedreptăţile îndurate de o fată atât de bună, atât de sinceră şi de vie în elanul ei de] ^ecunoştinţă şi, gândi asta mai stânjcnit, atât de frumoasă. îi simţea sfâşictor iipsa şi nu-şi putea ierta că a primit prea uşor lămuririle care i s-au dat. -că trebuie încărcat poştalionul cu nu ştiu ce şi că deci nu mai e loc pentru ea, că va fi adusă sigur săptămână viitoare. şi altele. Trebuia să rămână şi el la Bucureşti. Totul i se păru într-o clipă sălciu în jurul lui şi de prisos. Parcă îi strângea cineva inima într-un pumn. Se desprinse din joc şi porni spre grădina cea mare din dosul conacului. Ţâţa se uită lung după el, lăsă apoi şi ea ciocanul de lemn şi porni să-1 ajungă.

— Nicule, ce e cu tine?

— Nimic. mă doare puţin capul.

Mai târziu, când soarele coborî dc-a binelea peste dealurile împădurite, se aduseră băuturi răcoritoare şi dulciuri, cu carafe de apă ţinute în gheţăria acoperită cu stuf. Se aşc-şară mese şi scaune pe terasa conacului, care acum era în umbră. Dinlăuntru veni să-şi ia cafeaua, acolo pe terasă, ou ceilalţi, şi Medelioglu, care câştigase pviţin şi se retrăsese după obiceiul Iui. Era cu faţa osoasă, oacheşă, lividă, cu mustaţa lungă, neagră şi subţire, lipită parcă şi întoarsă deasupra gurii ca deasupra unui bot. Deşi avea o faimă de om de o cultură europeană, căci toată ziua citea cărţi franţuzeşti, din care avea rafturi întregi, şi elinoştî. Medelioglu se îmbrăca lot după folul oriental, cu anteriu. Acum, peste anteriul de suvai verde. – avea un biniş de borangic auriu. Nu avea curajul să se îmbrace în frac şi pantaloni, fiindcă avea picioarele foarte crăcănate şi nu vrea să se ştie asta. Fu foarte bucuros că-1 vede pe Mitică Filipescu şi-şi trase scaunul de nuiele albe, cu pernă subţire, îmbrăcată în cânepă, vopsită albastru, lângă el.

— Este adevărat, musiu Filipescu, ce mi s-a spus mai demult, dar nu am avut prilejul să vă cunosc şi să vă întreb, că aţi asistat la întâia reprezentaţie a piesei Hcrnani de Victor Hugo? ^

Mitică Filipescu avea o adevărată repulsâune pentru acest boier de mâna a doua, care avea o mutră de otrăvit tot ^ timpul şi i se luminau ochii numai când asculta muzică ori citea versuri. Piăspunse în aşa fel ca să curme conversaţia:

— E cam mult de-atunci, boierule. Sunt de-atunci, înjj curând, zece ani. I| întrebarea fusese însă auzită de tânără nepoată, bălaie şi cârnă, a Văcărescului, care bătu din palme a rnirare ju- |j venilă. Braţele goale, până aproape de umeri, se agitară ca. l un zbor de pasăre albă. 1

— Aţi văzut teatru la Paris, monsieur? Aţi văzut Hcr- * nani de Victor Hugo? E adevărat? Era atât de uluită de această întâmplare, încât şi ceilalţi care nu auziseră niciodată de Victor Hugo tresăriră impresionaţi şi-şi închipuiră că acest boier trebuie să fi văzut ceva cu totul rar, ceva ca un monstru ori ca o întâmplare fabuloasă şi toată lumea se întoarse spre căminar. Nu-i prea plăcea să vorbească despre el însuşi, dar nevastă-sa interveni cu multă mândrie conjugală:

— Mais mon mari a assité a la premiere repi'éscnlation môme! Il était parmi les partisans de Hugo On s'est battu dans la salle,.

Mitică Filipescu povesti apoi că întâmplarea era cu câteva luni înainte de a-şi lua el doctoratul. Făcuse cunoştinţă la un cenaclu cu Victor Hugo şi Théophile Gautier, care, în seara de 26 februarie, stil nou fireşte, 1830, opriseră un foarte mare număr de locuri pentru tinerii studenţi care erau cu- noscuţi ca partizani înflăcăraţi ai şcoalei celei noi, revoluţionare, şcoala romantică, după cum i s-a spus. Se ştia că,. Academia” şi critica reacţionară voiau să împiedice spectacolul cu orice preţ. El avea un loc de unde se vedea prost pc scenă. Auzea doar versurile declamate. în timpul actului I, un critic furios a fluierat. Atunci poetul Théophile Gautier, care era cu studenţii la balcon, a strigat puternic: Silence! şi a fost linişte. La sfârşitul actului, studenţii au aplaudat, să

(uduie teatrul. Insă în pauză s-a iscat un scandal imens. – n critic a arătat cu dezgust pc Théophile Gautier, facându-1 iltimbanc, căci era îmbrăcat cu o jiletcă roşie, cu pantaloni nuşii, care aveau într-o parte şi alta o vipuşcă lată, neagră, VR în cap purta o pălărie joasă cu margini mai întoarse. héophile Gautier l-a pălmuit. Alţii au sărit pe „Noi, udenţii, am sărit pe ăştia. A fost o păruială în toată legea. a actul II şuierăturile, dar şi ovaţiile au fost şi mai mari.”

Ţâţa asculta şi ea uimita, ca toate fetele, când zvârluga londă strigă plină de ciudă:

— Ah! să fi fost şi eu acolo. la. I NAI paie.

— Aţi fi fost azi mai bălrină cu zece ani, mademoiselle. i spuse surizând Mitică FiUpescu.

— Ah, nu. aşa nu, protestă fata în râsetele celorlalţi.

— Vă place atât de mult teatrul romantic? îl întrebă pe viitică FiUpescu, cu o inexplicabilă ironie Grigore Alexan-Irescu.

— Nu, nu chiar atât de mult. Am cunoscut, când am ost a doua oară la Paris, im scriitor cam de aceeaşi vârsta u Victor Hugo, şi adăugă zâmbind, hai să zicem de aceeaşi

Iv^îrstă cu mine, anume Honoré de Balzac. Dar acesta nu e Ipoet şi nu scrie, cred, cel puţin, nici teatru. – aci Mitică Filipescu se înşela – scrie romane. Şi-a propus să descrie Isocictatea contemporană franceză într-o serie de cărţi, care au apărut treptat. A scris mai bine de patruzeci de romane până acum. Seria se numeşte: La Comedie humaine. La librărie, la Danielopolu, mi s-a adus şi cel mai recent apăâut dintre ele: César Birotteau. un roman care zugrăveşte minunat lumea marilor negustori.

Medelioglu clătină din cap. neîncrezător.

— Nu, mie nu-mi plac romanele. Nn-n^i plac dccâL versurile.

Şi închizând uşor ochii negri, cu prea mult alb în jurul lor, recită foarte armonios:

Voila pourquoi mon ame est lasse

Du vide affreux qui la remplit. Pourquoi j'ai détourné la vue De cette terre ingrate et nue, Et jai dil; i II! fin ¦. IMon Dâeu*.^

* Iată de cc liinta-nii pusuc Sc lasă pradă oboselii. De ce privirea mi-am întors-o

De la această lume rea şi zadarnică Şi la sfârşit spus-am: O, Doamne!

_ Versurile încântară femeile, şi gazda rugă pe Medelios sa Ic repete. Mitică Filipescu se ridică dezgustat, scoţând ţigare de foi, ca să aibă aerul că vrea să fumeze, plimbi du-se. ' ^

Fiindcă au rămas mulţi musafiri la conac. Bălcescu trebui sa doarmă cu băiatul cel lung şi deşirat al gazd care avea chef dc vorbă. Dimpotrivă, tânărul iuncăr e fr mintat de gânduri şi vrea să fie singur. îl turbură atât de adi cuvmtul „revoluţie”, că îi e frică să nu-1 pronunţe cumv fara să vrea, tare. Să nu-1 spună prin somn. Toate gânduiij Jui despre rostul istoriei sunt răsturnate de acest cuvânl A închis ochii, prefăcându-se că doarme. Luminată de acL cuvânt – revoluţie – toată istoria poporului român capati alt tâlc Şl îndeamnă pe alte drumuri. Trecutul nu mai apan atât de frumos, cât i se părea, de acea frumuseţe romantic„ aşa cum începuse să se spună cu acest cuvânt la modă. Nu numai vitejie şi sânge, faimă şi înfrângeri. E şi o rădăcinj înăbuşită în tulpina ei cea mai sănătoasă. Sunt greşeli crime naţionale. Nu-i mai place parcă această istorie rea mată numai pe eroi şi fapte de arme. revoluţii au fc multe în trecut, însă ele trebuie bine cunoscute şi bine ţelese, căci ele ne dau cheia îndreptărilor necesare. Revelaţiile dacă au fost, e că au avut cauze adânci, şi aceste cau adinei dau tâlcul adevărat al istoriei. într-aci trebuie să îndrepte cu luare-aminte cercetătorul şi mai ales el, Bălcescu, ca să vadă mai întâi frământările şi condiţiile sociale, care singure lămuresc adânc tot ceea ce a fost. Iată figun* aceasta a lui Tudor Vladimirescu, de pildă. Ea arată rădăcinii”-gre. şelilor şi calea viitorului. Noaptea întreagă se gândi la el: L-a _259? zut şi în vis, aşa cum îl ştia, din povestiri mai de demult, dar 1”ăi ă. să-l simtă însă în rostul lui de temelie până acum.

i-a

¦ I

ACOLO VSDE A FOST ViV/AREA CELUI RIDICAT PFMRr DREPTĂŢi: f Cele două zile petrecute la conacul, cârpit cu faţadă de. dicane, de din jos de Vadu Rău, al medelnicerului Raletu/Î d fost pentru Nicolae Bălcescu o răscruce hotărâtoare. Vedeai jum limpede lucruri de care se lovea înainte la lot pasul,: ar nu aveau tâlc pentru el, căci învăţăm să vedem cu ade-! irat (aşa cum învăţăm să citim), lămuriţi, într-un ceas! aricit de o împrejurare ca o cheie, ori de cel chemat să lă-| lurească pe alţii. E ceea ce s-ai' putea numi o altă vedere' realilăţii, dincolo de jocul aparenţelor care înşeală şi pri-irea, tocmai fiindcă e înşelată întii judecata. Acum e mai ine înarmat, ca să poate înţelege, ca să poată şti ce să; orească, ce să facă. E tot cam ceea ce a fost, dar este altfel.' fh'ele ştiute poţi să ajungi astfel la alte adâncimi, nebă-; luite, din cai^e creşte apoi toată fiinţa ta.

Întâmplarea. de la Vadu Rău, explicaţiile pline de înţeles,! ndurerate ale lui Mitică Filipescu, capul cel mai limpede pe^ are l-a întâlnit până acum, au însemnat actul de cataliză, ^: are a cristalizat într-o limpezime de cleştar ceea ce era: urbure în el. Dar ştiinţa lui istorică nu e totuşi de prisos.' zl îşi scoate vederile de-acum tocmai legând ceea ce a aflat del: eea ce ştia, dar ştia fără adâncime. înţelege, dincolo chiar de: *eea ce i-a spus Filipescu, că biruinţele din trecut, atât de; >cumpe lui, sunt moarte, sunt q amăgeală, dacă nu se merge. La izvorul puterii, la mihoanele de clăcaşi. Va sta alături dej Mitică Filipescu, orice s-ar întâmplă. Felul în care acesta^ i-a povestit şi i-a lămurit sensul revoluţiei îi arăta acum dimensiune nouă. Soarta lui s-a hotărât. Omul singur nu mai; interesează atunci când e vorba de fericirea celor mulţi, de^ mântuirea patriei. E fericit de acele două zile pe care le-ai petrecut în plimbări în doi, cu Mitică Filipescu, în lungi tăinuiri. Da, se yor întâlni din nou în toamnă. Va fi părtaş la acele şedinţe ferite do alţii. Dascălul lor iubit, Efti Murgu, cel care l-a învăţat meşteşugul de a descifra, de face fişe după cărţile citite, este şi el alături, cu preti lui sfaturi! Mai sunt alţi câţiva oameni de inima, pe te poţi bizui*, i-a spus Mitică Filipescu. Vrea să cur deci şi pe acel cântăieţ plin de patimă care e Marile ghiescu, pe Telegescu, moşneanul de la Telega, S-ar pu*. i-a spus la plecare căminarul, ca să se aprindă scintela m curând decât sunt socotelile făcute. In clipa plecării s-a uit lung la bărbatul acesta mijlociu de statură, cu fruntea iau cu ochii verzi subt sprâncenele negre, întrebându-se dacă prin acest băibat se va lega din nou firul istoriei româm

Au trecut vadul gieu, dar l-au trecut. Când mergeau d lungul dealurilor cu vii dc la Leordeni, i-a spus lui St sa ocolească la stânga, spre lunca Argeşului. E acum drum ceva mai îngrijit, care duce repede la marele conac Goleştilor. Incă un ocol spre dreapta, pe lingă zăvoiul arini şi sălcii, şi dintr-o dată spre acoperişul mare de şind; şi poai'ta cu fântâna ei, de la Goleşti, alături de bi Leordeanului. Iată foişoml cu turnul pătrat, călare peş poartă, şi, acolo în turn, odaia în care Tudor Vladimirescu dormit ultima lui noapte de comandant al armatei de pand şi de om liber, înainte de a fi trădat de câţiva căpitani ai Ridicat cu înşelăciune de căpitanul eterist lordachL a f dus la Târgovişte şi tăiai cu iataganele, două nopţi mai târzi la marginea iazului de Hngâ vechea cetate de scaun şi aruT cat în puţul din grădina lui Geanaiioglu. '

Poştalionul s-a oprit lingă uşa bisericii, care e îa fa chiar, la doi pivşi. Turnul, aşa încălecat peste poarta totuşi mult mai scund decât şi-1 închipuia el, Bălcescu, ăi spusele lui Alecu Golescu-Arăpilă, colegul lui de la Sf, Sava Gai”dul de zid din dreapta al curţii e doar peretele din dos G chiliilor, în care a fiinţat întâia şcoală românească la sat bătrânul Golescu aducând din Aixleal pe dascălul Aaron Flo-rian. Zidul din stânga e făcut din alte chilii, în care sta; îngi'ijitorii de la poartă. După ce a intrat pe subt boha porţii a aruncat o privire spre conacul dăiapănat, în care acum ni locuieşte nimeni şi e năpădit de bozii şi de tufişuri. Fr şi ulmii umbresc totul. La stânga porţii este o scaiă care întoarce scurt şi urcă pieziş în pridvorul care înconjoară turnul pătrat. Nu e mai larg de un pas acest pridvor, Fiecaie latură a lui ocoleşte un perete al chiliei paznicului, al chiliei

ÎC-are a locuit trei zile şi trei nopţi, pină în dimineaţa de: ntu Constantin, omul care ştia (şi spunea liniştit asta) că mei când s-a hotărât să ridice norodul, s-a îmbrăcat cu imaşa morţii*'. I-a explicat şi Sevastiţei câte ceva şi-a rhis-o î pe ea pe căile tristeţii, a nădejdilor înfi-întc, caro nu tre-ae să rămâie,. înrrinte'*. înăuntru se vede pe ferestruică M pat de lemn, acoperit cu o velinţa, o masă albă la mijloc, ¦câteva scăunele ţărăneşti, o laviţă cu unele oale şi stră-Kni. Paznicul, care s-a uicat după el, îi spune că totul a ¦nas cum a fost. Priveşte spre miazăzi lunca Argeşului, în 'nre, în corturi şi pe iarbă, au dormit şi au făcut apcn n>uştru: idurii ce-i avea ca la şase mii. Se gândeşte, privind sălciik voiului, că de una din sălciile alea a stat spin/urat noaptea ipul Urdăreanului. Că aci, la trei paşi de poartă, s-au adunat apoi căpitanii răzvrătiţi.

Soarele ocoleşte dogoritor spre dealurile pline de vii de deasupra Piteştilor, unde vor petrece noaptea la mătuşa Clcopatra.

Stoica potriveşte hamurile din nou. trage caii de urechi. ^ – Straşnică fântână. conaşuk. Am dat şi la cai dă i-am înviorat. Au mai ronţăit ei şi puţin ovăz. Dacă îi hodinL^n bine astă-seară, mâine călcăm cu ei trei poşte fără grije.

IAu luat-o iar pe drumul cel mare pe subt dealul cu viile partite de râpi, lăsând spre dreapta Valea Mare şi Live-ii, şi peste un ceas treceau podul cel lung de peste Argeş, ale cărui bârne jucau subt roţi şi-i zăpăcea cu huruitul lui.

S-a vânzolit toată noaptea, căci dormea într-o odaie cu un văr al lui, cu care nu putea vorbi, şi dc aceea s-a prefăcut bolnav. Nu putea vorbi în noaptea asta decât cu el însuşi. Era mereu frământat de gânduri, mustea în el un sens nou al vie.

Fără îndoială, căminarul Mitică Filipescu e doctor în drept de la Paris, cunoaşte Revoluţia franceză, ca şi pe cea din iulie, care a dat tronul regelui burghez Ludovic Filip, cunoaşte temeiul dreptului”, dar el, Bălcescu, cunoaşte mai bine altceva: tot trecutul poporului român. El ştie să deosebească mai adine rădăcinile puternice, pe care totuşi căminarul le-a pomenit în treacăt, fără să le bănuiască vlaga. Când sc vor întâlni din nou, el va propune ca revoluţia plănuită să fie legată de rădăcinile vânjoase ale poporului, ca ^i în trecut. Va trebui să fie ascultat. Trebuie să continue cu adevărat pe cea frântă, de la 1C21, încă şi mai adânc decât o cunoaşte căminarul. A fost şi calea care a dus pe rug pe

Doja, la roată pe Horia şi Cloşca. E firul prefacerii istoric din vremuri. de sute de ani. care trebuie reluat. Istoria n e o ştiinţă moartă, cum i s-a părut şi s-a temut o clip ascultându-l pe căminar. Ea poate să fie un îndreptar pli de sevă.

Au plecat din Piteşti dis-de-dimineaţă, căci îşi luaseră rămas bun dccuseară. Ţineau să facă negreşit cele cam vre trei poşte, cu urcuş de deal, până la Bălceşti, chiar în zi aceea. Au mers bine de-a lungul Bâscovului. Cum trecur podul de lemn. Stoica opreşte la fântâna cu şipot, acoperi de o tr/oiţă de stejar. Totdeauna se opreşte Stoica acolo bea apă el, dă şi la cai şi se închină cu o cruce mare î place apa.

— Dumnezeu să-l ierte.

— îţi place apa asta, Stoica, atât de mult?

Stoica nu i-ăspunde' de obicei, dar se vede că azi e pli de voie bună.

— îmi place apa, îmi place şi podu. conaşule, că e făcu dă căpitanul de haiduci Radu. Şi iar face o cruce mare: Dumnezeu să-l ierte.

Cei doi rid cu prietenie şi poştalionul porneşte iar la drum.

Asfinţeşte, în fund, peste munţi, când ei urcă dealu Cotmeanei, apropiindu-se de mânăstire. Au mers bine. D e înalt, cerul e întreg acoperit ca de plumb.

Când ajung sus pe şaua colnicului, geana de lumină apare din nou dincolo de dealurile împădurite, şi când Stoica oprit puţin caii, ca să răsufle la o cotitura, au avut pe neaşteptate în faţă o privelişte pe care nu-şi aduceau amint s-o mai fi avut vreodată. Negoiul, pe care-1 ştiau spre miazănoapte scânteind şi vara, cu dârele lui de zăpadă în zilele cu soare şi de obicei depărtat şi parcă topit în ceaţă, era acum apropiat de tot, la câteva aruncături de piatră parcă şi cu toate culmile vecine lui scăldat în umbră, dar copleşitor de mare. Au coborât din poştalion şi au început să se plimbe_pe iarbă, ca să se mai dezmorţească. Erau într-o dumbravă numai dc stejari groşi de tot, ca butoaiele, şi fără lăstari, fără tufişuri, fără flori aproape; iarba deasă de subt coroanele lor puternice era ca o pajişte de legendă. Li se părea că sunt atât de aproape de Negoiu şi atât de tăios i se vcxleau muchiile şi râpele, deşi întunecate, iar ici-cnh) şi albitura zăpezii, încât li se părea că nr putea să

I I

¦ercc să-1 urce numaidecât, mergând doar un sfert de ceas dincolo de dealul Comarnicului din faţă.

În fund, dincolo de muntele cel înalt, pe un mic petec de 9ir albastru, singurul, stăruia o geană de lumină vie, care icea un tiv roşcat acoperişului inali ri^ TV. I'-I fnmMn'ţ şi ¦desaţi.

m – Ai zice că soarele apune acum la miazănoapte, în iJtttele Negoiului, murmură uimită fata, punând pe umeri un pufos de angora, căci pe şaua dealului adia răcoros

Nicu se inlreba şi el miiat ce Sa iie şi crc^u că a ga^it |ija&punsul.

— Nici departe nu c. Tila< J^ă apuce la miazănoapte. Nu îuita că suntem la începutul lui iulie, când soarele apune târ-É^i şi mult mai spre miazănoapte. Negoiul parc atât de înalt |rde aproape cu râpele lui în umbră, din pricina că e luminat acum din spate, din partea Sibiului.

ţj^ – Dar niciodată n-am văzut asta. ai zice că poţi pune mâna pe el. că te acoperă.

Ék – E şi o întâmplare de^ul de rară, dacă stai să te gân-Bţti. Trebuie să fie mai întâi aci, în partea asta, tot cerul Jpperit de nori, dar să fie senin dc cealaltă parte a mun-Wui, în spatele lui. Şi să fie anume în lunile iunie ori iulie când soarele apune spre miazănoapte, spre Negoiu, iar potrivirea asta, după cum vezi, nu se poate întâlni decât rareori şi numai în acele câteva minute când cade subt orizont soarele.

— Apoi io zic că s-a sfârşit nu numai cu ploaia care n-a naai venit dă astă-seară, conaşule. Se schimbă vremea. Am scăpat dă tot dă ploaie. Vezi că apune soarele în cer senin.

După vreun sfert de oră, când lumina apusului s-a şters Şi negura s-a făcut peste tot mai grea şi mai răcoroasă, au început să coboare spre Vărzari şi spre Bălceşti.

Ajung noaptea, cu bucuria că vor dormi în paturile lor de copii, în conacul dintre pădurile de goruni, fagi şi mălini. Serdăreasa Zinca nu mai pridideşte de giija mesei şi a întrebărilor de tot soiul. Nu se mai sătura privindu-l pe Nicu, căci el era preferatul ei^ cum mănâncă lacom, ca acum zece ani, farfuria plină cu orez cu lapte aromat cu coajă de lă-mâie, cu vanilie, cu praf de scorţişoară. E tot copil. Ţâţa se uită la mamă-sa, oacheşă, cu fruntea înapoi, cu ochi mari, tare sprâncenaţi, cu bărbia mică, se uită şi la el şi înţelege şi mai bine cc se spunea aseară la rudele din Piteşti, că, Nicu e chipul Irit al mumă-sii”. Nu e chiar aşa, dar nici nu sc mai miră deci că atunci când e Nicu de faţă, ea nu i are ochi pentru niciunul dintre ceilalţi patru copii.

Afară, cerul s-a înseninat pe neaşteptate şi luna plină a scăldat, într-o linişte nepământească şi luminoasă, conacul văruit în alb, acoperit cu şindrilă, şi cerdacul mic din faţi, la caro urcă trepte şi dintr-o parte şi dintr-altă a gârliciuh'*^ Numai arinii şi plopii îşi freamătă neliniştiţi frunza.

li ti r; ia

Cl „1 ir zi ai at

I c

I li

4 ti

I o VACANŢA ÎN VARA LUI 1840 fLa Bălceşti, zadarnic încercă Nicu să convingă pe ser-reasă să plece înainte de două săptămâni la Bucureşti. Eă îşi amâna zi de zi plecarea, şi el în fiece zi era mai frământat de gânduri, tot mai mistuit de dor. îşi spunea că ar fi trebuit să se înţeleagă cu Frusinica, ca ea să vie cu căruţa postii, căci era şi poştă organizată de la Bucureşti la Curtea-de-Argeş şi către Râmnic, şi către Câincni. Serdăresei nu-i da mâna să vie cu trăsura postii, căci avea totdeauna câte ceva de adus, şi dacă luai pe seama ta caii, ca să te ducă cu poştalionul tău încărcat, costa scump. Ea are timp să vie şi în trei zile. Dar la căruţa postii e loc şi pentru câte un singuratic şi atunci se plăteşte destul de puţin. El s-ar fi dus s-o ia de la Curtea-de-Argeş. Atât de mult se gândea că ar fi cu putinţă ca ea să vie singură, încât el îşi făcea drum aproape în fiece zi, călare, spre Curtea-de-Ai^geş. Zinca era mulţumită când îl vedea călărind mai toată ziua, căci îşi zicea că el, căruia nu îi prea plăcea de mic să călărească, are nevoie să se deprindă cu asta, ca ofiţer. într-una din aceste călătorii, el află că e căutat de nişte călători sosiţi în staţia de poştă. Se grăbi spre conacul dărăpănat, unde erau grajdurile cu vreo douăzeci de cai, cu potcovari, fierari şi caretaşi şi află de la căpitanul de poştă, care îşi ridică ochii dân condicile la care scria, că îl caută doi inşi care s-au dus în târg să închirieze o căruţă anume ca să-i ducă la Bălceşti.

A recunoscut de departe făptura voinică a lui Marin Ser-ghiescu, care venise odată la o serbare ostăşească şi cântase tare frumos nişte doine şi unele cântece de inimă albastră. Era dascăl la biserica Negustorilor şi învăţa într-o vreme şi copiii din mahala să scrie şi să citească. Pe celălalt nu-1 cunoştea. Era Telegescu, un moşnean de la Telega, cu destulă

— Un om între oameni, voi. I

1 tnviţituri de carte – fusese şi parucic – iar acum era şi un fel de advocat pe lingă Divanul apelativ.

Se lămuri că erau trimişi de Mitică Filipescu la Bălceşti. ca să stea de vorbă cu tânărul iuncăr şi să-i arate cu de-amă-nuntul unde au ajuns lucrurile. Hotărâră să nu mai meargă la Bălceşti, ci să mănânce retraşi în livada unui han, la umbra unui păr roşcat, unde hangioaica le aduse o tigaie de jumări de ouă, pastrama Ia grătar şi un coş de zmeură. Vin bun nu era. în schimb ţuica te ameţea cu reveneala ei de prune.

in timpui piinzului, Telegescu, inali şi cam usca: a ara: î pe larg unde au ajuns pregătirile. Spera că vor avea do partea lor mahalaua Tabaci Vor aduce din Oltenia, de la unul Radoşanul. cinci sute de oameni, foşti panduri unii. Asta e sigur. Pentru împlinit nevoile de bani. Mitica Filipescu îşi va vinde o parte din moşie. Văzând că Bălcescu a i-amas mult pe gânduri, că nu ia parte la însufleţirea lor, il bănuiră cuprins de îndoială (şi aşa era), iar ca să-l mai îndentme puţin, Telegescu îi arătă că el, în haine de spătar, va porunci miliţiei să nu se opuie.

Era cale lungă de la Mitică Filipescu, minte atât de chibzuită, şi de la sei'iozitatea lui^ la ceea ce ii spunea: aceştia doL Până la urma le arătă insă care e părerea luL

— Vedeţi dumneavoastră, eu am citit o seamă de cărţi? i cunosc destul de bine multe revoluţii din trecut. Ceea c^ îmi arătaţi dumneavoastră nu e revoluţie, ci un complot. Nvăd cum ar putea să i^utească. O revoluţie nu se face cu cinci sute de oameni, ţinuţi ascunşi în marginea Bucureştilor.

Ei il ascultau nedumeriţi, aproape duşmănoşL

Către ceasurile patru se ridică un nor greu dinspre munţii Lotrului, care într-o jumătate de oră crescu ca o umbră de urs negru, nemăsurat, câteva clipe, apoi în forme năprasnice acoperi aproape tot cerul, întunecând orăşelul Femeia hangiului, în pestelcă şi cămaşă albă, cu picioarele prinse în opinci, alergă bucuroasă că o să plouă, sa mute masa într-o odăiţă mai din dos. Eia mare nevoie de ploaj^e la porumb, căci nu mai plouase de pe la mijlocul lui iulie începu şi o adiere rece, care făcea sa tremure frunza copacilor, Fui„tuna însă nu veni. Nomi negru îşi descărca trira-bele de apă, care se vedeau ca nişte umbre de ploaie, dar numai peste Valea Oltului şi apoi, aduniado-se, se pierdu repede în jos, spre miazăzi. Cei trei nu primiseră să li se mut”

II masa, de subt umbrar înainte de a vedea ei picăturile de ploaie, Telegescu trimisese doar pe scripcar şi lăutar să aştepte înăuntru şi el se întoarse la gândurile cu care venise.

— Domnule iuncăr, văd că nu ai prea multă tragere de inimă spre legătura cu noi. Dar eu aş vrea să ştiu un lucru. Ce-ai face dumneata cu o sabie în mână, în faţa poporului?

— întrebarea dumitale este do prisos. Niciodată nu voi fi decât alături de popor.

— Atunci eşti omul nostru. Noroc! Ciocni ţoiul de ţuică şi-1 goli până în fund. Asta e. Eşti omul nosti-u. Şi-1 batu pe umăr.

Cu faţa lată şi totuşi slab, cu o must^iţă lungă şi subţire, Telegescu trăia parcă mai mult în ochii arzători şi în mişcarea neîntreruptă a mâinilor. Tot ce vorbea era lămurit, întregit prin zvârlirca braţelor în sus, în jos, la dreapta, la stânga. Avea în el ceva de exaltat. îi plăceau frazele tari care speriau ca nişte mici explozii. Fiu de moşnean de la Telega. fusese în aiTuată parucic şi comandase şi compania de pază de” la Ocnele Mari. Era prea nedisciplinat şi le spunea superiorilor cam tot ce gândea, cu o impulsivitate care-1 făcea să apară, deşi slab şi nu tocmai înalt, vânos, ca de oţel. Citea mult, ce-i cădea la îndemână, şi xam încurca lucrurile. Se vedea pe el însuşi spunând fraze tari de pe baricade, în faţa poporului. Era mai curând un permanent revoltat decât un adevărat revoluţionar. Făcea o pereche în felul ei foarte potrivită cu Maiân Serghiescu, care era în vremea aceea cam gros, cu obrajii bălani bine întinşi şi cu barbeţi lungi. Unul era un vorbăreţ jovial, altul era un vorbăreţ plin de temperament.

Acum Telegescu privi cu coada ochiului spre iuncăr şi i se păru că e o clipă potrivită să dea lovitura.

— Am să-ţi mai spun ceva în taină. şi făcu o lungă pauză, răsucindu-şi mustaţa. E cu noi şi serdarul Macedonski.

— Serdarul Macedonski? Serdarul Macedonski? repetă nedumerit, încurcat, Bălcescu.

— Da. da.'., el. serdarul Macedonski. ăl de a fost polcovnic al lui Tudor Vladimirescu.

Iuncărul se întunecă la faţă şi murmură apăsat, netezin-du-şi tâmplele cu palmele:

— Credeam că a murit.

— N-a murit.

— N-o fi cumva frate-său? Pavel?

— Nu, e chiar eL. N-a murit. Să vii să-ţi povestească e! tot cum a fost cu revoluţia din douăzeci şi unu. Nouă v noapte întreagă ne-a povestit.

Bălcescu. nu crezu, căci dacá ar fi crezut, s-ar ii naia r. ^aidecit înfiorat de minie. Nici în gând nu se putea vedec alături de cel care, socotea el. l-a predat legat pe Tudor Vladimirescu lui Ipsilante. îşi spuse ca e frate-său care, laudan: cumva, vrea să treacă drept cej ce fusese polcovnic în oaste. razvTTălitului.

— Aşa. ca să vezi. El ne va sfătui în tot ceea ce trt^ baie să facem. Va veni în mijlocul celor cinci sute de panduri pe care ni i-a făgăduit R^oşanu şi va merge în fi-ur* lor asupra domnitorului.

Văzând cuta dintre sprâncenele mari ale iuncâruluu Telegescu striga să vie din nou scripcariL

Gonind norii negri spre miazăzi, soarele Ie luase locul io^re Munţii Lotrului. Razele lui prelungi aureau culmile îndepărtate. Marin Serghiescu începu din nou să cânte. Ave. o voce moale, neînchipuit de caldă, foarte potrivita penfrv cântecele de inimă albastra ale i'emii, dar cântecele olteneş; le „zicea” mai mult cu acea legănare pripita, cu acele alune-cari de viers şi cu acele întorsături în jos, de glas plin, dintr-v dată pUn, pe care nici un fel de notaţie nu le poate înregistra. Cântecul lui era atunci amar şi hotărât şi, în acelaşi timp, era în el drojdia suferinţelor din trecut, întoarsă prin chiuituri haiduceşti în nădejdea zilei de mâine.

Telegescu vedea fericit că nici Bălcescu nu putea sa reziste rajei pe care cântecul dascălului de Ia biserica Negustorilor, care în zilele săptămânii era şi scriitor de mas la Departamentul Vistieriei o turna în toate sufletele. Mc târziu, în exil. Marin Serghiescu, poreclit Maiin Naţionali avea să toarne leacul amar al cântecului peste sufletele pri-bc^or de la Brussa. Avea să fie des de tr* la masa lui vodă Cuza, N-rajit şi el de cântecul lui

Se înserase aproape când Bălcescu socoti că e timpul să s întoarcă la conac. Calul se odihnise bine, păscuse iarbă gi asá de livada şi acum se frământa nei”abdátor, înainte de a se desparţi cu făgăduiala că se vor vedea din nou la Bucureşti. Bălcescu le spuse ca ar fi bine să se pregătească şi o bună propf^andă printre clăcaşi Trebuie luată din nou calea lui Tudor^ Vladimb^escu. Steagul revoluţiei trebuie ridicat numai după CC vor fi siguri că gândul lor de eliberare a clăcaşilor a răzbătut de-a lungul şi de-a latul ţârii până la ei. El va

I veni Ia Bucureşti ceva mai devreme^ca do obicei, fiindcă s-a #Dlărât ca logodna surorii sale Ţâţa cu lieuienaniul Oprea Ncdelescu să aibă loc pe la cincisprezece septembrie.

^ La sfârşitul lui august, iuncărul Bălcescu fu în grabă chemat în Bucureşti, fiindcă batalionul său avea să iasă în tabără lângă Pantelimon, la Dobroeşti, ca să facă instrucţia de companie, urmând ca în octombrie să se facă manevre de regiment pentru şcoala de batalioane.

>4ll Veni aproape bolnav, căci vacanţa asta fusese mai curând o grea încercare pentru el. Slăbise, avea în fiecare zi fierbinţeli. Luase cu el în poştalion şi pe un vecin de moşie, Anton Panovschi, ^ un om între două vârste, arendaş al unei moşioare, care pe drum, între altele, îi spuse că toată lumea vorbeşte la Piteşti despre o revoluţie pe care o pregăteşte acolo un fost parucic, Telegescu, ^ venit să caute oameni pentru răscoală. încă o dată, Bălcescu îşi dete seama de uşurinţa cu care se pregătea viitoarea încercare de a răsturna stăpânirea.

La Bucureşti, unde ajunse plin de praf, obosit, îl pofti pe Panovschi, care avea unele afaceri de dus la capăt, să rămâie câteva zile musafir la el, dacă nu are pe nimeni în oraş. A doua zi seara, pe când ei doi mâncău subt nuc, se pomeni cu Marin Serghiescu, mai vesel ca oricând, cu toată faţa rotundă înflorită de bucurie, care-i spuse – vorbind, credea el, pe ocolite – că totul este gata, că s-a ales ziua de paisprezece octombrie, în seara căreia vodă trebuia să meargă la teatru, pentru punerea planului în executare. încercarea de a ascunde tâlcul, după vorbe, ora atât de naivă, încât, dându-şi seama cât de primejdioasă e convorbirea în grădină, Bălcescu îi pofti pe cei doi în casă, ca să ia cafeaua acolo.

Aci, Marin, cum îi spunea toată lumea, deveni şi mai vorbăreţ. Auzind că Panovschi are o livadă cu cireşi, ii destăinui pe faţă tot complotul, cerându-i să Le pregătească nişte trunchiuri de cireşi, ca să facă din ele tunuri.

' Anton Panovschi, ajutor de subocârmuilor în judeţul Arge (n. ed.).

^ Constantin Telegescu, după unele acte Constantin Manovitz, fost parucic, un timp iuncher, moşnean din satul Telega. în 1840 era inginer botanic (n. ed.).

^ Marin (Serghius) Serghiescu, unul dintre însoţitorii lui Al. Villara (1786-1852) la Petersburg, în vederea confirmării Regulamentului Organic (n. ed,).

— Se pot face tunuri de cii^eşi? întrebase uluit arendaşul piteştean.

Bălcescu ii arătă că, în lupta lor cu turcii, sârbii au folosit asemenea tunuri, dar că e, fireşte, greu să le poţi găsi un model oarecare. Trebuie bine ferecate de buni meşteri fierari.

— Săptămână viitoare, îi spuse Marin lui Panovschi, viu şi eu la Piteşti. De acolo, mergem în Oltenia, eu şi Telegescu, să aducem oamenii pe care ni-i pregăteşte un fost căpitan de panduri, Radoşanu ^ de la Crasna din Gorj. Şi râdea cam copilăros şi mândru. înţelegi, trebuie să avem oamenii lângă Bucureşti înainte de zi întâi a lui octombrie. Acum, că şi dumneata eşti de-ai noştri, am să-ţi dau o scrisoare către Telegescu, ca să ştie şi el acest lucru.

Bălcescu se uită lung spre Panovschi, care ocolea privirea lui Marin, prefăcându-se că se uită la o icoană înfăşurată într-o maramă de borangic. Atât de încălzit era Marin, încât nici nu băgă de seamă cât de rece era obrazul celuia cu care vorbea. Ridică paharul şî-1 ciocni de celelalte două de pe masă.

— Noroc, şi să fie într-un ceas bun.

Plin de voie bună, începu dintr-o dată să cânte, numaî pentru el însuşi. Niciodată poate n-a cântat mai frumos. Clocotea în el un vin nou, ameţitor. Din nou Bălcescu se lăsă cucerit şi, înduioşat, îşi spuse că asemenea nebuni sunt şi ei de folos pe lum.e.

Au stat până aproape de miezul nopţii, când, cu mersul lui greoi, cântăreţul, calemgiu la Vistierie, îşi aduse aminte că are slujbă de dimineaţă. La plecare îi sărută, dintr-un preaplin sufletesc, pe cei doi şi le spuse din adâncul inimii:

— Fraţilor, în scurtă vreme poporul nostru va fi liber. N-o să mai fie în ţara noastră decât plugari şi ostaşi. Vom stârpi luxul; toţi vor purta haine de postav făcut în ţară şi pânză de casă. Aşa, ca mine acum.

Avea într-adevăr pe el un surtuc de dimie şi la gât o legătură de pânză de casă vopsită albastru.

După plecarea lui, Bălcescu încercă să dreagă puţin lucrurile.

— Nu pune nici un temei pe ce spune ăsta. îl vezi că e nebun de-a binelea. Toată chestia asta cu revoluţia este o idee de-a lui. L-am lăsat să vorbească despre paisprezece octombrie, despre alte năluch'i de-ale lui, fiindcă ţoala lumea

* Grigore Radoşanu, mic moşier la Crasna, în judeţul Gorj (n. ed.).

I ştie că e nebun. Ii lăsă toţi să spuie orice, numai să cânte.: Ai aux.it şi dumneata ce viers are.

Panovschi zâmbi, pe gânduri. Ridică păhai ul, ciocni, apoi, luând un ton sfătos şi de taină în acelaşi timp, se apropie de el uşor. peste masă, privindu-l cu ochii mici.

— Domnule juncăr, ascultă sfatul unui om mai bătrân ca dumneata. Ieşi cât mai este timp dintr-o asemenea legătură.

Bălcescu se simţi jignit că i se dau asemenea sfaturi, chiar dacă ele coincideau cu sentimentul lui intim. Era un sfat de burtă-verde care vrea să-şi dea importanţă. Răspunse puţin supilrai;

— Po ce vă întemeiaţi dumneavoastră atunci când daţi asemenea sfaturi?

Ridicase puţin un cuţit pe carc-1 lăsă să cadă pe masă cu zgomot. El vrusese să întrebe pe ce autoritate morală se întemeiază acest Panovschi când îi dă lui sfaturi cu atâta siguranţă de sine.

Panovschi înţelese însă întrebarea lui altfel şi se făcu alb la faţă. Se ridică de la masă şi făcu vreo doi paşi prin sufragerie, urmărit acum cu o adevărată nelinişte dc privirea întrebătoare a lui Bălcescu^

— Ţiu foarte mult la dumneata, domnule juncăr, şi ţiu foarte mult la maica dumitale, care mi-a scăpat soţia de la moarte. Pe urmă am fost pomojnic la unchiul dumitale, boier Luţă, când era subcârmuitor. Vreau însă să-mi făgăduieşti că în nici un caz nu vei destăinui nimănui ceea ce eu îţi voi spune acum.

Bălcescu aştepta înmărmurit, fără să poată spune 'o vorbă. îi era frică să mai întrebe, ca nu cumva cu vocea lui să-1 tr. zească pe celălalt din această pornire spre mărturisU^e şi să-1 facă să se răzgândească. Dar Panovschi, care se jucase câte clipe gânditor cu ciucurii şalului cu care era încins peste anteriu, nu se opri.

— Te rog să-mi făgăduieşti. mai întâi ceea ce ţi-am cerut.

Tânărul iuncăr simţi că gulerul mundirului îi strânge gîul. îl nelinişti şi această taină nouă cu care avea să se împovăreze. Răspunse mai mult în şoaptă:

— Da.

— Atunci află, reluă celălalt, că de câteva zile poliţia din Piteşti a fost înştiinţată de ceea ce se plănuieşte. Pe urmă întoarse capul şi goli dintr-o dată paharul cu vin roşu.

' Bălcescu păru năucii de aceasiă ştire, deşi era de la început convins că mai curând sau mai târziu. aşa va fi.

Pufin după aceea, musafirul său merse la culcare şi se duse şi el în odaia lui. întrebarea caro-1 frămanta era: ciné denunţase legătura poliţiei?

Să fie însuşi Panovschi? I se păru patin probabil, fiindcă nu părea să ştie mare lucru. Dar atunci, cine? Şi mai ales cum de aflase Panovschi acest lucru?

În realitate nu era Panovsclii, ci un oarecare Gălăşescu, ^ însă chiar de ar fi ştiut asta Bălcescu, tot rămânea întrebarea cum de aflase de acest fapt Panovschi.

A doua zi, în zori. trebuia să plece la batalion. Corturile trupei erau în marginea satului Dobroeşti, dincolo de ospiciul care se instalase la mânăstirea Măicuţa. în locul fabri-cei de imprimat téstemele. Erau săptămâni obositoare de marşuri, de exerciţii de luptă. Toată ziua treceau în fugă pârâul Colentinei, aci nu mai larg de patru-cinci paşi, dai adânc până la genunchi, aşa că toată ziua erau cu picioarele ude. Uneori, împingeau exerciţiile dincolo de Pantelimon, spre Cernica. Se simţea bolnav, şi seara cădea rupt de oboseală. Nici de gândit limpede nu mai putea gândi. Nu avea nici un punct de sprijin şi orice frământare a gândurilor era parcă în gol. Ştia un singur lucru, că trebuie să vorbească, şi cit mai curând, cu Mitică Filipescu. Dar în cea dinţii duminică din septembrie fu ofiţer de serviciu pe tabără. Abia după Smlă Măria Mică putu să plece acasă. Făcu pe jos cei cinei kilometri până la Bariera Moşilor, arzând de nerăbdare. Aci găsi o brişcă, şi către nouă seara fu acasă. Nu era nimeni, căci ai lui toţi erau la Bălceşti. Bătrână Stana îi turnă ca să se spele, îi dădu prâmeneli curate şi-i perie cu îngrijire mundirul şi pantalonii, în timp ce el, învelit în anteriul Iui verde, care-i slujea de halat, mânca în grabă. Nu cunoştea întocmai adresa lui Mitică Filipescu, dar ştia de la Marin Serghiescu că era lângă casa lui Serafim Dragomanu (pe care ol o cunoştea); era „alături o casă cu o poartă în stânga, subt casă*, după cum îi. spaisese Marin.

Când să treacă de casele bătrâneşti ale serdarului Facă, trebui să ocolească prin mijlocul uliţei, căci de la cutremurul cel mare de acum doi ani, din ziua de douăzeci şi patru ianuarie, când aproape ca în 1802 se dărâruase un sfert din casele din Bucureşti, aceste case ale lui Facă erau proptite cu trunchiuri lungi de fag cojit, ca să nu se diirime. Fu

* Nae Gălăşescu, arendaş în judeţul Argeş (n. ed.). _, _^

L pc-aci, în mâjlocul ulilci, să se întâlncască fajă-n faţă cu usinica. Eia dusă de braţ de Costache Aristia, care pe-mne o conducea acasă. Trecu fără să dea bună seara. îl cu-linse o iini. şte şi o sfârşeala ciudată. Fu în el ca o lămurire, o cortină căzută pe un final. Merse aşa, ca într-o logâÎe de moarte, pe Podu Mogoşoaiei, care începuse do câtva p să fie luminat cu felinare de seu. Găsi. casa întocm.ai, cu poarta care era făcută aşa ca să chidă cu totul un gang. Bătu mult în poartă până ce veni H^rgat, din fundul curţii, să-i spuie că boierul e la moşie, [rnu s-a întors încă. Trebui să renunţe şi să se întoarcă iftsă. Simţea nevoia să doarmă, să doarmă mult. Nu se pu-lle încă obicinui în armată să se scoale de dimineaţă, şi/aşteptarea de la ora patru jumătate în tabără îi sleise cu „tul, căci el nu putea adormi la opt seara, odată cu ceilalţi, neori, noaptea întreagă era frământat de gânduri.

Timp de două săptămâni, în iulie, Frusinica aşteptase cu

Ifrigurare. în fiecare zi se ducea spre casa Bălceştilor ca sa dă în curte poştalionul sosit, ori ca să întrebe la bucătărie că e vreo ştire de la moşie. Nu era nimic. îşi descususc ochia galbenă de borangic şi o cususe din nou, fiindcă i se 'âru că e îngustă şi că stă sucită pe ea. Pentru felul modest u care se îmbrăca, se pricepea neaşteptat de bine şi-şi po-|tvea singură rochiile vechi, nu avea însă răbdarea să le oaşa, ci i le cosea doica. Se închidea bine în casă, fiindcă 'ătrâna opărea în zilele astea gogoşile dc mătase, în curte, ntr-un cazan de rufe, şi se răspândea peste tot un miros le-ios de ciorbă ca de raci, care o înăbuşea. Nu putea să spună limic, căci numai pentru ea se trudea, cu o nesfârşită dragoste, doica. Vrea s-o vadă îmbrăcată în rochii frumoase. îi esea în război şi pânză de in. din care ieşeau de asemeni ochite frumoase. Numai că acum, de când se făcuse mări-l'ică şi începuse să poarte rochiile care cădeau largi de tot le subt sâni, intra atâta materie în ele, că nu izbutea să o icoată din borangic, fiindcă se întâmplă să moară uneori mai >ine de jumătate din gândaci, deşi acei care dau mătase galbenă sunt mai rezistenţi. Era neobosită, doica, mai ale^ le când murise moş Gălău şi rămăseseră singure în casă, ci -) fetiţă mică pe cap. Cât timp trăise el, cu cărăuşia lui, c luseseră mai bine. Izbutiseră să facă un gard, care des^ăr

¦ ţea grădina de mai bine de un pogon de celălalt pogon, ct ora curtea grajdurilor. Prăsiseră în fiece an şi pore, şi gáir u-e erau acum atât de multe şi risipite prin grajd şi Ş proane, că nu le mai ştiau numărul. Găseau ouă unde nttl Mecca prin cap. încă înainte de moartea lui Gălău. când ^ ^pi-oape de sfârşit, Maricica, după ce ca o lupoaică rai nici nu vrusesc să audă de rudele ei, caie însă n-ar fi nici ele să audă de ea, refuzase din nou să pornească pentru mo^^tenii^ bunicului. Repeta necontenit că mai bir putrezeşte într-o odaie cu lut pe jos, hrănită cu o coaj pâine, decât să mai scoată bani de la ei, fie şi prin prv>cu IX* altfel, dale fiind moravurile timpului şi legiuirea, era gură că il va pierde. Bătrânele ii spuneau să facă asta P^^^vH 1of, dar ea nici gând, nimic n-o îndupleca. Auzind că mMI li vor să vândă curtea, ii fu teamă că ura rudelor o 111 urmăxi şi aci, încercând s-o cumpere. Ca să se ştie liniştita liM izuina ei, pc a căici poartă n-a ieşit nici (xlată vreme án zece ani, nici ca să meargă la biserică, se grăbi şi, vânzta inelul, pe care în noaptea aceea de neuitat i-1 pusese în dog| doica pc furiş, o cumpără ea, cu tot cc se găsi pe ea.]

Aşa că după moartea ei, acum patru ani, Frusinica nişe stăpâna locului. După ce se trecuse şi bătrânul Gă

: ndusci”ă şi armăsarii care cam îmbătrâniseră şi nici n-a cine sa meargă cu ei, îar cu banii luaţi cujnparaseră între nevoi Împlinite şi o vacă cu lapte, care ajuta la hram celor trei guri. Mai târziu, bătrânele aflaseră că un lăp dinspre FloiTusca aduna în cotiga lui lapte pentru m biiluri care se înfiinţaseră pe Ungă hoteluri şi îi vindeau ele câteva ocale de lapte zilnic, cât timp le dădea vaca, pc^ ca să cumpere nutreţ. Şi din grădină mai stoteau câte i muncind-o ele, că altfel nu aveau cum să se ajute.

Acum, doica făcuse tot ce putuse ca să cumpere j| pereche de pantofi, cu care ea se dusese să dea exaiucü üU teatru. Se făcuse măricică şi nu mai putea să-şi ducă Iu vile – puţine – la Bălceşti în boccea, aşa că ii cumpărase mică valiză de pânză, ca să nu le fie cumva ruşine Băl titor ci^ eti în poştalion. Toate aceste pregătiri o Înfrigura mai mult, sporindu-i nerăbdarea. Nici n-avea ce să Í ioiă fetele şi băieţii Zincăi, fiindcă acum pe maidan nu se juca, şi alte cunoştinţe cu atâta ştiinţă de carte nu avea. C T^ălceştilor era acum totul pentru ea. Mai ales Nicu. Tn*'-o după-amiază, inima îi bătea să-i spargă piep ¦Mî*' ^r^'dM^îi din dnc; Ml rn<; H Pfllrrvtjlor un tre caii murgi, care aştepta să fie dus la potcovar, se pare. venise şi serdăreasa, care acum era dusă cu poştalionul n târg. O pândi toată ziua să se întoarcă. Dar ea nu mâncă” r^., ci la o soră a ei. Când veni după-masă, serdăreasa dor-; când se sculă, îi spuse să vie pe la opt seara, că acum acă numaidecât la un bolnav. Fata umblă năucă înt ie a cu bolta de viţă şi curtea ei cea mare. Seara aştepiă ă la unsprezece subt nuc. îşi adusese mica ei valiză nouă. c poştalionul veni singur. Zinca trimisese vorbă că doarme soru-sa. A doua zi către nouă dimineaţa, când se duso: a a cu boltă de viţă, află că serdăreasa plecase în zori ¦talionul, la Bălceşti. Stana îi dădu, puţin cam încurcată, iza pe care o lăsase la ea.

A fost ca o fiară rănită timp de două săptămâni. îi era ine de cele două bătrâne, îi era ruşine de ea însăşi, de j. începu să umble în neştire pe străzile oraşului, ca şi când fi dus ceva mor^t în braţe. Dar a trecut şi vara. şi In fnă nu murise, ci se înfăţişă la lecţiile de teatru, unde écu şi alţi elevi şi eleve, a Bălceşti, serdăreasa, cu cruzimea unei inimi de mamă, rijorată de viitorul copilului ei, îi spuse lui Nicu, care epta trecând de la îngheţ la fierbinţeli, că nu putuse să i ochi cu fata la Bucureşti. în septembrie, după întiile ţii, Aristia îi arătă atâta prietenie, încât începu să o ducă lira la teatru şi să o aducă înapoi, pe jos, căci vremea era; că făcută pentru o hoinăreală în doi, şi oraşul întreg, spre Raiale, era ca o grădină.

Sâmbăta următoare, Bălcescu se duse din nou acasă la ipescu. Acum căminarul se întorsese. Din gang, o uşă mare geamul întărit cu grilaj de fier dădea într-o mică săliţă de se lăsa hainele, apoi o scară, largă cât săliţa, urca la ul de sus, unde o nouă uşă dădea într-o sală mare din; e se făceau odăi cu uşi înalte, în dreapta şi în stinga-[ieşi înainte, sus, chiar Mitică Filipescu, bucuros că îl vede i nou şi îl duse în dreapta într-o odaie mobilată cu un 'OU europenesc. Era acolo, aşezat într-un fotei, şi Eftimie irgu, cu faţa cărnoasă, cu ochii lui aproape prinşi în rba stufoasă.

Lângă fereastră era un bărbat înalt, îmbrăcat într-un sur-* lung până la genunchi, fără poale în faţă. Avea pantalonii Imţi şi guler cu legătură foarte mare. Află că era Sotir

Ţăranu, ' scriitor la Vistierie, împreuna Marin. C cn un om îndesat, cu faţa rasă şi mustaţa aspră, timsâ Mitică Filipescu il prezentă pe Baronescu. prieten d noştri^.

I se lămuri că Sotir Ţa; ^. u: ocmai cile^ o proclami către pDpor, pe care i o pregătise incă de multă vni în care cita multe exemple din istorie, îndemna mulţimii lt la revoluţie. Se aşezaseră toţi pe scaune şi în foteliui, ntAHr Mitică Filipescu stătea în picioare, rezemat în faţa biroiH şi asculta. Lingă el era un lucru necunoscut incă în Buciu^l^ Pe un picior de lemn sculptat, înalt cam cât im stat de era o lampă cu gaz, peste care era pusă un fel de um de mătase galbenă, care dădea toată lumina în jos. DupĂ Sotir îşi citi proclamaţia, Baronescu, care venea de la ţesti, aduse un fel de program al mişcării, întocmit c fostul parucic Telegescu, pe care, la cererea celor de 1 îl citi numaidecât. Avea forma unui proiect de constituţii destul de stângaci. Să se alcătuiască un. directuar subt prezident şi şase mădulari^. Să se alcătuiască şi un „coi care să întocmească V^t'^ ţării pc ^'¦*^î td? /^ zenie, dreptul dcopot; virtute

Cu faţa lui palidă şi frumoasă, cu ochii în cearcăne din pricină că lumina de subt abajurul galben ii lăsa în tuneric. Mitică Filipescu asculta cu braţele încrucişate piept. Il cam iritau puţin aceste programe care veneau peste altele, fiecare dintre participanţi ţinând neapărat să pecetea gândirii lui pe viitoarea înfăptuire. De aceea, le wm culta eu răbdare. De data asta făcu însă pe loc observaţi că prezidiul dii^toratului nu poate fi şi şeful oştirii, aşa cuH prin confuzie lăsa să se înţeleagă programul înfăţişat.

După ce sfârşi citirea, Baronescu aduse şi lămurirea Marin Serghiescu a trecut prin Piteşti şi că e acum Crasna, în Gorj, ca să vie cu pandurii adunaţi de şanu şi de omul acestuia, fostul căpitan de panduri. Damian*

Bălcescu il privi în clipa asta pe Mitică Filipescu şi i făcu mi^^ resfirşitâ de acest băibat atât de cinstit, atât de luminai îiişi atât de încrezător. El, care era şi a r ţoală viaţa bănuitor şi un om chinuit de giije când po ceva, nu putea înţelege cum căminarul nu-şi pornea c

* Sotir Geranu (Tămo), ca Marin Serghiescu, „scriitor* îa parlamentul VisUeriei <n. ed).

' Constantia Baronescu. a^c^ut. ^. ^nic din ju^v; ^. V <n. ed).

: eva, nu putea înţelege cum căminarul nu-şi dădea seama! e ce se poate şi de ce nu se poale. Era încă sub vraju iicestui om cu o voce atât de muzicală, nu putea uita întâlni-rea de la Vadu Rău şi gândul unei nenorociri îl îngrozea IDupă ce Baronescu ai*ăla unde au aJuns cu progătirile, 3ălcescu întrebă, destul de intimidat, de altfel, cvici sc afla jitre oameni mai în vârsta decât el:

T – Nu vi se pare că Agia a mirosit şi ea ceva? Nu vă e camă că au ajuns până l; i urechile marelui vornic une! aronuri?

' Baronescu îl pri_dispreţuitor şi cu mila cu care s-ar i. iitat la un nechemat, care se amestecă între oanu ni care îl Spăşesc cu inteligenţa şi cu experienţa lor. ¦ – Ce poate să afle poliţia? Vorbe. Dumneata ne crezi oşti, nu ştii că avem şi noi ştirile noastre? Hei, conti-Aiă Baronescu, noi înadins am lăsat să umble asemene ¦Tonuri, ca să vedem ce are dc gând stăpânirea. Fii linişti; ¦oi ştim ce şliu ei, şi mai mult.

Sotir dădu din cap tot atât de dispreţuitor fată de tânărul Luncăr. subliniind cu zâmbetul explicaţia lui Barc”nescu, cai titinuă: –. Ei cred acum că e glumă, dar când se _ vedea în nzurători. va fi prea târziu.

Eftimie Murgu se ridica hotărât, şi faţa i se boţi dipărare.

— Trebuie să fie fără vărsare dc sânge. V-am mai spus-o atâtea ori. li trimitem pe toţi la mânăstire şi-i ţinem itcoL pină aşezăm ţara pe temelii sănătoase.

^ Mitică Filipescu îl aprobă, clătinând din cap. cu gindu fflurea.

Se ridicară să plece. Bălcescu îi spuse căminarului că ai Ivrea să-1 întrebe ceva în legătură cu un proces privitor la o sfoară de moşie a unui unchi al său. Acesta ii făcu semn zâmbind, să rămână.

— Domnule căminar, îl întrebă iuncărul când Filipescu sc iiiloarse după ce î. şi condusese musafirii până în strada căzută într-un întuneric ca de mormânt, cum numai în zilele ploioase de toamnă se întâlnea (de altfel, plouase în timp ce ei erau sus şi acum încă mai burniţa), domnule căminar, cine este acest Bai'onescu?

— Este un advocat şi hotarnic.

— Aveţi atâta încredere în el? Şi Bălcescu aştepta ne-; mişcat răspunsul.

— Aş puloa să spun că este omul meu do încredere. Mi^ fost într-o vreme vechil la moşie. Dar de ce întrebi? M

Fără nicio. şovăire, cu un fel de mânie în ochii săi p^ iin oblici, Bălcescu răspunse aproape şuierat: ja

— E din calt^^afară de îngâmfat. ^

— Asta-i cam adevărat, domnule iuncăr. dar il socj foarte folositor. ¦

— Mi se parc că vorbeşte prea mult. Mi se pare că toaM lumea din jurul dumneavoastră vorbeşte prea mult. Uite, ¦ Piteşti, acel Telegescu e din cale-afară de nesocotit. La f^ Marin Serghiescu, cai'o flecăreşte oriunde se duce numai despre prcgătijile care se fac.

Mitică Filipescu îl privi lung pe tânărul din faţa sa. Ar fi vrut să-i răspundă, pe urmă găsi că răspunsul său ar fi prea complicat, cu prea multe ocoluri şi paranteze. Era vădit încurcat şi, ca să-şi ascundă încurcătura, se duse până bibliotecă sculptată de stejar din care scoase o carte. B cescu îl uiTOărea mu^at, văzându-1 cât de mult il frământa cele spuse de el. Dar deodată, Filipescu se întoarse spre el, ca şi cum s-ar fi hotărât sau ar fi găsit un răspuns care să spună acelaşi lucru.

— Uite domnule Bălcescu. aş vrea să ştii un lucru. Şi eu am despre oamenii aceştia, când îi privesc cu ochii dumilal aceeaşi părere despre ei şi mărturisesc că ei mă supără ad sea. Dar aceasta nu înseamnă a cunoaşte oarftenii cu acie vărat. Pentru asta, trebuie să mergi mai adânc şi mai ales j jaut cherchcr ies signijications des choses. Trebuie să cău^ tăm tâlcul lucrurilor şi al faptelor. Aş zice ierarhia acesto tâlcuri.

Văzu că Bălcescu îl priveşte încurcat, enercă sens celor spuse îi scapă, că nu prinde decât capete de fir cr se încurcă apoi.

— Mă întreb dacă am spus întocmai ceea ce vreau s spun. Mi se pare că nu m-am putut face înţeles. „

— N-aş putea spune că e chiar atât de limpede. Ar avei nevoie poate dc unele desluşiri, îi răspunse Bălcescu, cu zâm^ betul lui din colţul sting al gurii, şi îşi aruncă ochii să va< ce carte luase din raft căminarul. Era un volum de versui franţuzeşti.

— Atunci am să fac un ocol, spunându-ţi o anecdotă, cai mie mi s-a părut bogată în conţinut, cât trei volume îotregi, şi une întocmai ceea ce am vrut hi spun şi eu. lat-o: La iiplid, într-o noapte, pe uliţele întortocheate şi pustii dintre agaziile portului, acolo unde se descarcă ghimiile şi stam-j „aiele venite dc la Bassora şi unde pândeau de obicei, peí

Slenea vreme, tâlharii, cauta să se strecoare în giabă ua tor întârziat. I se strigă din urmă: „Ia stai! * Şi el în-; Jmcni locului de spaimă. întoarse capul şi nu văzu pe uliţa] ¦tie nimic, decât o saca oprita în dreptul unei uşi d? -| Mnate. Nu pricepu cine il strigase. Vru să facă un pa^ Ai departe, când i se strigă din nou, hotărât: Ei, bre, bi”eJ ri o clipă!„ Acum sc opri şi întoarse capul mai spiMiat. i iar nu văzu pe nimeni în noaptea pustie. Doar calul tt) ănog şi bătrân de la saca dădea din cap.,. Eu le-am stri-^ bre. Vreau să ştiu de mai e mult până la ziuă.”. Cum? ^ n? Dumneata vorbeşti?'* întrebă cutremurat călătoruLi, asta-i, fu răspunsul, păi dumneata ştii cine am fo*t eu? ^ U te uita că mă vezi Ia saca. Eu am fost cal de călărie. am;

Et hârsea de mătase şi zăbală de argint.' Omul prive* il mai speriat parcă decât înainte. In clipa aceea ieţea; igiul din casă, cu biciul în mână. Trecătorul se indixptftj cit spre el., Bre, dumneata ai un cal cum nu se mai af'l lume! E nemaipomenit Dar sacagiul înăcrit şi iţea îngustă îi răspunse întărâtat: Păi. dacă dumneata as-[i prostiile lui! Vai de capul lui. Ţi s-o fi lăudat şi' umitale că în tinereţea lui a fost cal de călărie cu hârsea dt látase! Când toată lumea ştie că harşeaua se face din păi tcămilă.” Bălcescu râdea rar. De cele mai mulic faţă decât zâmbetul din colţul stâng al gurii, dar acum náz* vana snoavă i se păru într-adevăr plină de înţol*-^ ^r'is-unse cu un râs sacadat, dar nu zgomotos:

Anecdota e într-adevăr bogată, cred fntu^i c! n” uvofi Nptate.

— Domnule Bălcescu, fără îndoială Telegescu şi M-^rin, ghiescu sunt cam copilăroşi; ceilalţi nu sunt nici c. 4 uşur, dar ce înseamnă asta faţă de faptul că aceşti oameni^ unt inima poporului român, care bate prin ei mai puternic. îunt printre puţinii de azi în care colcăie duhul răzvrătirlL; i) amenii aceştia îşi pun în joc libertatea lor şi feridrea la* illiilor lor., Îşi pun în joc viaţa poate, pentru ca să adxici ndreptarea ţării şi să ne redea la toţi^ cu un ceas mai de-

¦ vribertatea. Comparaţi-i cu semenii lor 91 veţi vedea i sunt atât de rari, nepreţuiţi, caii care vorbesc, chiar dac flecăresc puţin cam zgomotos.

— Dar nu e cumva primejdie, domnule căminar, această flecăreală a lor să dăuneze acţiunii însăşi?

— Am în ceea ce priveşte cinstea şi credinţa lor o c. edere desăvârşită. Şi asta mi se pare azi esansicL Desi că există anumite primejdii. Aşa e jocul acesta cumplit revoluţiei. Poate că ar fi de dorit ca ei să fie mai cumin puţin. Dar dacă ar fi cuminţi de tot, ne-am Impotmo cu to i

Tânărul iuncăr rămase Indeluniţ pe gin se păru r-un fel, căminarul are dr* ^ia lavila* iorlalţi. Ia cei prea cuminţi, caic ovicaptă totul i Uii Mitică Filipescu îşi împreună din nou mâinile ui piep* rămase un timp pe gânduri, r^r^M ] nrivl înt^^'. ffVnr aceeaşi nedezminţită simpatie.

— Domnule iuncăr, viaţi nu aşteaptă. Ti rnni tot deauna în situaţia de al de a lucra cât atunci lucrezi cu oamenii pc care ii ai. Dii diţii ideale şi oameni ideali, înseamnă că nu pi>ţi Ux-ce n odată Ia acţiune, înseamnă să aştepţi până când vei fi nevol| să renunţi. Da, unii dintre oamenii – *rl sunt cam flecari *^-ar putea să fi ajuns până la un. Agiei cit* c^'n d

Ic ce plănuim noi. Prea mult nu cred să şti. 4 orice caz, înapoi nu mai put^ da. acum că am pornit, aleargă mai repede câştiga.

Bălcescu suferise foarte mult la gândul că ar fi bat Filipescu de und< ă poliţia a aflat, el ar fi trebu

^ spună numele lui Panuv.”chi, cu tot cuvântul dat. Acuia însă vedea că atât cit ştia el despre informaţiile pr>Hţiei dir Piteşti nu era ceva care să-i facă pe tovarăşii săi să într^^V de unde ştie el că Vomicia a aflat. Ii spune, toţi gindurat:

— Domnule căminar, altfel am gândit e> „ntă mi. ^ care. O revoluţie nu se poate face de sus. Trebuie să aşteptai să fie ţara pregătită. Să se ivească un semn limpede, o Ir tâmplare care să ne arate sentimentele poporului şi In acelaşi timp să fie o cauză, un pun*-^ d*^- piccarn-^^'-ţ o r^ -T^ornire de mânie populară.

Căminarul, care ascultase pe gânduri, ti stringo min călduros, şi Bălcescu nu pricepea de ce. Era şi * iceea părcricumva? Dar atunci ar fi trebuit iuncărul să impună o schimbare. In realitate, Filipescu, mişcat de emoţia cu care vorbea, vrusese doar să-i arate o simpatie care depăşea obiectul.

I'^iin întuneric mergea greu de tot, cu marc băgare de (c) eamaă. Tot mai burniţa. Avu norocul să înlilnească câţiva itecători cu felinare în care ardeau luminări de seu şi aşa, po urma lor, putu să iasă pe Podu Mogoşoaiei.