LA CURTE PENTRU FELICITĂRI

în sala de aşteptare, tapisată cu mătase roşie şi cu ciu-bucărie ovală aurită, de la palatul domnesc, fosta casă a Goleştilor, câţiva boieri şi doamne aşteaptă turburaţi. între ei, Ţâţa şi mama ei, unchiul Luţă, medelnicerul Nedelescu şi fiul său, lieutenantul Oprea Nedelescu.

Staicu Nedelescu, în anteriul de mătase vişinie, încins cu şal persan şi în biniş de atlaz alb, e foarte mândru. îşi mângâie barba tunsă scurt şi explică înfrigurat serdăresei Zinca:

— Când m-am prezentat măriei-sale să-i aduc la cunoştinţă logodna feciorului meu, rugându-1 să-i dea înalta sa binecuvântare, măria-sa mi-a spus:

— Să se prezinte joia viitoare după şedinţa Divanului. Ştii, numai joia vine el acum în Bucureşti, de la ţară. pentru şedinţele Divanului. înţelegi ce mare cinste? Ceilalţi fii de boieri care se însoară se pi^ezintă cu nevestele lor la curte, după nuntă. Pe fiul meu îl primeşte măria-sa după logodnă. Zinca înţelege, nici vorbă, că el vrea să-i atragă iar luarea-aminte la cinstea pe care i-a făcut-o încuscrindu-se cu ea.

— Vezi că fiul dumitale este şi ofiţer în garda măriei-sale, întăreşte un boier scund şi gros, care aştepta şi el să fie primit de vodă şi era bucuros să intre în vorbă cu cei cu nunta.

Nedelescu îşi mângâie barba şi parcă tot ar vrea ca Zinca Bălcescu să spuie şi mai limpede că îşi dă seama de cinstea pe care i-a făcut-o el, dar Zinca tace şi se gândeşte la altceva. A fost greu să i se găsească şi ei ceva de îmbrăcat, căci fetele, în ruptul capului, n-au vrut s-o lase cu rochia de acum douăzeci de ani, care nu merge decât cu ilie şi cu fes mic, cu fundă. Ii găsiseră un fel de tocă de un verde-închis, din care se lăsa pe umeri ceva ca o rochie închisă până la începulul gâtului, de tafta neagi'ă, cu volane şi cu mâneci lungi, umflate. La gât purta un lanţde aur cu medalion.

Lieittenaninl şi Ţâţa, îmbrăcaţi de ceremonie, se ţin de mână fericiţi. Ea, în rochie albă do mătase, vStrânsă mult sub pieptul mic, iar jos învoalta, pusă pe cercuri largi şi ascunse de sârmă, este toată înflorită de bucurie ^şi, tare emoţionată, se alipeşte uşor de logodnicul ei.

— Vai, ce frică îmi e!

Îmbrăcat în tunică dc postav albastru, parcă ferecată cu atâtea zorzoane de metal, cu epoleţi laţi şi cu „ciucuri de aur, cu tot felul de ledunci alămii, el o întreabă mândru:

— Cum poţi să spui că ţi-e frică alături de mine?

— Tu nu poţi să mă aperi de vodă, dacă vodă s-o încrunta la mine. îi spuse ea, cu o copilăroasă sfială.

— De oricine, Ţâţa. şi ridică bărbăteşte din umeri, cu mâna pe minerul săbiei.

— Nu te supăra, am greşit.

Fata se lipeşte fericită dc urnărul lui, dar cl ^iraio că ea nu i-a spus toate temerile ei.

— Mi-aş da viaţa pentru tine, nimeni nu nc mai poate despărţi de aci încolo, până la sfârşitul zilelor noastre.

Ea îl priveşte proaspăt, viu, în ochi şi surâde. Crede că şi el.

Bătrânul Ncdelescu se întoarce către mama lui Bălcescu:

— Dar de ce n-a venit şi Nicolache? Ca iuncăi% era aproape îndatorat să fie aci. Dacă o să întrebe măria-sa:

Unde-i iuncărul Nicolae Bălcescu Ei? Ce-o să-i spunem atunci?

Zinca Bălcescu, încurcată, ocoleşte răspunsul, pentru că ştia că Nicu nu a vrut să vie. îi arăâa că ei au” crezut că numai părinţii şi logodnicii. Prea mult nu ştie, emoţionată şi ea, ce^să mai spuie.

— Am stăruit şi eu. Spunea că nu putea să lipseastă din tabără, că era de serviciu.

Apare un aghiotant şi îi pofteşte în sala tronului.

— Poftiţi la măria-sa.

Au intrat în sala cea mare, cu covoare groase pe ps, cu perdele mărginite jos cu draperii transversale, roşii. Vodă Ghica şi nepoata lui stau în două jilţuri cu bqjdachin de culoarea vinului. Cei care intră se ploconesc de lâ uşă, în afară de ofiţeri, care salută milităreşte. De altfjgl, cu faţa încadrată dc colierul castaniu al bărbii tunse, cu mustaţa mică, întoarsa în sus, alb la faţa, cu ochii puţin cam prea apropiaţi. Alexandru Ghica, care e foarte mândru c-a desfiinţat ceremonia sărutării mâinii, zâmbeşte puţin absent, gânditor, cu bunăvoinţă în definitiv. Mai gravă este nepoata lui, Alexandrina, care-i serveşte de secretará şi care la asemenea ceremonii face oarecum şi onorurile tronului, el fiind burlac. Nu ' vrusese să se însoai'c cu faţa bancherului Hagi Moscu, de la care luase, cu împrumut, chipurile, cei o sută douăzeci de mii de galbeni cu care-şi cumpărase de la mai-marii Porţii tronul. Şi nu s-a însurat, fiindcă era în taină îndrăgostit de contesa van Suchtelen, pe care o v-a vedea chiar azi în palati: de la Paşcani, lângă Căcâulaţi, înainte de plecarea ei din ţară. Nu s-a îmbrăcat, fireşte, în mare ţinută. Ci e doar în uniforma de serviciu, care e neagră, dar tot încărcată dc fireturi şi de ciucuri. Ca decoraţii nu are decât, petrecut peste talie, pieziş, marele cordon al Ordinului Nizan, şi în piept, în dreapta, o mare placă de argint, înstelată. Toată lumea are mănuşi albe şi toţi bărbaţii şi femeile au vărsat pe ei flacoane cu apă de colonie.

Logodnicul, cu Ţâţa la braţ, fac câţiva paşi înaintea celorg lalţi. în faţa lui vodă, ea se desprinde de braţul lui şi face I o reverenţă pentru care s-a chinuit acasă îndelung. Apoi, el rămâne înţepenit în poziţie militară.

— Am înalta cinste să prezint măriei-sale pe logodnica mea, Sevastia Bălcescu.

Vodă Ghica, trezit din gândurile lui, zâmbeşte şi dă mâna Ţiţei care vrea să i-o sărute, dar el şi-o trage curtenitor. Ţâţa face apoi o nouă reverenţă Alexandrinei Ghica. Acesteia îi sărută mâiia pe care i-o întinde. Bătrânul Nedelescu se uită mândru la Zinca Bălcescu.,. Merge bine, nu?” vrea să spună privirea lui. Vodă face un semn. De alături, apar doi lachei în fracuri închise, cu o tavă mare cu pahare cu şampanie şi cu alta cu pişcoturi.

Ghica ridică un pahar înspumat, toţi ceilalţi ridică şi eî paharele.

— Vă doresc viaţă lungă şi fericită în viitoarea voastră căsnicie, şi bea paharul tot.

Ciocnesc între ei cuscrii şi logodnicii, dar cu bună-cuviinţă. Din greşeală, logodnicul se loveşte cu cotul de tată-său şi varsă cupa de şampanie pe rochia Ţiţei.

Fata, surpMunsă, speriată, dă un mic strigăt:

— Ah! _^_

S08

Logodnicul este loailc încurcat, iuţi cei de faţa/. mibtbC însă indulgenţi, iar bătrânul Ncdelescu împacă înţclepţeşte lucrurile.

— Da. Da. poartă noroc. întăreşte Alexandrina Ghica şi privirile i se îndreaptă spre îndrăgostiţi, spre Ţâţă mai ales, care zâmbeşte ruşinată.

Bătrânul Ncdelescu şti igă cu o voce puternica, fară emoţie, slugarnic:

— Să trăiască măria-sa şi măria-sa. doamn. doniniţa, ar vrea să adauge, dar se încurcă.

— Să trăiască măria-sa. se ploconesc cei de faţă. Şi pe urmă se retrag încet, cu spatele spre uşă.

În sala cea lungă, unde se aşteaptă de regulă intrarea lui vodă, zeci de rude, în frunte cu unchiul Luţă, îmbrăţişează şi sărută pe logodnici cu zgomotoasă căldură şi fac un mic teatru familial.

PROCI>lX

Ziua de paisprezece octombrie trecu liniştită, dar când Agia din Bucureşti primi la rândul ei un denunţ din partea serdarului Mehtupciu, care era prieten cu Macedon&ki şi Sotir (şi fusese adus de aceştia în complot), Vornicia trecu la arestări pe toată ţara.

Cel dinţii fu adus în beciul Agiei Marin Serghiescu, la douăzeci şi patru octombrie, în Bucureşti. Apoi marele vornic dădu poruncă ispravnicului de Gorj să aducă în fiare la Bucureşti pe Radoşanu şi soţii lui. Oameni ai Agiei din Bucureşti fură trimişi să aducă legat pe Telegescu de la Piteşti. Mitică Filipescu fu ridicat de acasă. Bălcescu fu adus la Dejurstfă de o patrulă militară. Fură arestaţi în total douăzeci şi patru de inşi.

Au fost toată iarna anchetaţi cu o asprime neobicinuită de către comisia * numită de Alexandru Ghica, în care, în afară de fratele acestuia, spătarul Costache Ghica, mai intrau şi vornicul lancu Mânu, vornicul Manolachi Florescu şi aghio-tantul lui vodă, colonelul Nicolae Golescu. ^ > La 24 octombrie 1840, după primele cercetări făcute de Agie, o^mnitorul Alexandru Ghica desemnează o comisie de ancheta formată din demnitarii menţionaţi de romancier (n. ed.).

— Constituită în mai 1840, societatea secretă condusă de boierul Dimitrie (^liiică) Filipescu (1801-1843), doctor în drept la Paris (1831), avea în program, potrivit unui proiect de constituţie, abolirea rangurilor ŞL privilegiilor protipendadei, libertatea presei şi a individului ca persoană juridică în cadrul unei republici sprijinită pe armată. Din conducerea societiţu au făcut parte Nicolae Bălcescu, C. Telegescu, D. Macedonski (bunicul poetului), Marin Serghiescu, EfUmie Murgu, Jean A. Vaillant. Ca scop fundamental societatea şi-a propus realiAcesta deveni vânăt, din roşcat ce era, într-o noapte tir-zie, când în cancelaria de la Dejurstfă. Nicolae Bălcescu, istovit de zece ore de tacrir, îi strigase cu o amarnică durere:

— Dacă tatăl dumitale n-ar fi murit acum zece ani şi te-ar auzi batjocorind, aşa cum o faci. duhul progresist, ar muri acum de ruşine. Cine ar crede că sunteţi fiul marelui boier

Dinu Golescu? Era vădit că amintirea tatălui său, iluminat boieicărturai% îl stânjenca pe acest elegant boier de curte, care şi la anchetă ¦venea în fiecare zi într-o nouă uniformă.

Îşi sprijini cu amândouă palmele fruntea şi rămase aşa mut, cu coatele pc ma^să.

Şi mai brutal se purtase încă spătarul Costache Ghica, despre care se spunea în oraş că, încins fiind cu sabia, lovise cu pumnii pe unii deţinuţi.

Nu s-au putut afla prea multe dc la cei arestaţi, cu toate că ancheta a fost atât de mult prelungită. De altfel, doi dintre cei mai adânc implicaţi în acest proces, dascălii Eftimie Murgu şi J. A. Vaillant, au fost lăsaţi liberi, subt motiv că sunt sudiţi, supuşi streini, unul austriac, iar celălalt francez. Asta a dus la zvonul cu totul fals, care umbla în oi-aş (şi a dăinuit şi mai târziu), că Vaillant ar fi fost cel care i-a trădat pe ceilalţi. După alţii, însă, cel care îi vânduse fusese un alt dascăl de la biserica Negustorilor, pe care-1 cumpărase cu zarea independenţei Ţării Româneşti, abolirea regimului feudal, emanciparea câăcaşilor şi proclamarea egalităţii tuturor celâţenilor. La 24 octombrie 1840 au fost arestaţi conducătorii societâjii (cf. I. C. Filiti, Tulburări revoluţionare în Ţara Românească intre ani^ 1840-1843, în An. Ac, Rom., s. II, 1. XXXIV, p. 201-289, 1912). în-tilnirca dintre N. Bălcescu şi Mitică Filipescu, apropierea dintre cei doi revoluţionari avusese probabil loc în a doua jumătate a lunii iulie 1840. La Dejurstvă, care era în mahalaua Gorgani. Ion Ghica l-a văzut pe N. Bălcescu la începutul anului 1841 (ianuarie-lebruarâe„. Mai târziu îşi amintea: în camera în cai'e am intrat, un tânăr căruia ji mija mustaţa pe buze. şedea pe marginea unui pătucean de scânduri, fără alt aşternut decât o manta soldăţească, ghemuită căpătâi şi o luminare de seu în'tr-un sfeşnic de pământ care lumina un ceaslov, singura carte ce-i fusese permisă” (Scrieri, Ed. Minerva, voi. III, Buc, 1914, p. 38.).

Detalii privitoare la ceea ce autorităţile vremii au consideiat „complot criminal”, date în legătură cu acest moment din biogiafiile lui N. Bălcescu şi ale componenţilor celor care au condus societatea secretă le vmn insera, apelând la acte şi documente de arhivă, precum şi la însemnările lui Camil Poiroqru (n. ed.) bani buni căpitanul de la Agie, Costache Cbioru, ^ ca să spioneze. Numai târziu avea să se afle adevărul.

Tocmai la 1 februarie 1841, cei zece acuzaţi au fost tn mişi în judecata înaltului Divan, prezidat de spătarul Costac) Crhica, pentru complot împotriva vieţii domnitorului. în afara de preşedinte, mai era în Divan un ofiţer, colonelul Nicolar Golescu, care deşi fusese în comisia de instrucţie, fusese nu mit acum. în faţa Divanului, acuzator public, procun militar.

Sala cu perdele sângerii dt la Divanul apelativ era n< încăpătoare pentru mulţimea de boieri şi soţii de boieri car ţineau să vadă şi să audă pe acuzaţi, căci în afară de b< nimeni n-ar fi putut pătrunde” într-o astfel de sală de judt cată, în acele vremuri când Adunarea Obştcascii era alea; rumai dintre boierii ţării.

Mulţimea aştepta îngrămădită la porţile Divanului, din (în ce mai numeroasă. In ziua când se luă din nou tacrin căminarului Mitică Filipescu, mai bine de zece mii de oame. fuseseră împinşi de pe Podu Calicilor cu spăngile şi aştepte pe prundişul Dâmboviţei ori în grădina bisericii Doamnei B.

— a. S-a aflat imediat cât de hotărât şi cât de curajos a fost căminarul, cât de bărbăteşte s-a purtat. A re^cunoscut toţi*' şi-a luat asupra lui totul dar a tăgăduit comisiei de judeca; dreptul de a-1 judeca.

Frumoasa lui faţă arămie era acum acoperită de o barbă crescută în dezordine şi părea încă şi mai palidă.

— Da, ara plănuit dezrobirea clăcaşilor. Da, am fi voit să-i facem oameni liberi, căci aceasta ar fi spre binele p. triei. Da, am gândit că e bine să se desfiinţeze rangurile şi privilegiile boiereşti, căci nu e drept ca unul să aibă tot, iar cei mulţi nimic. Am plănuit înfiinţarea unei armate naţi*^-nale ca să nu mai tremurăm cu toţii de câte ori unui Pasvan-tologu de Ia Vidin îi vine poftă să prade, trecând prin foc şi sabie un sfert din ţară. Am cerut libertatea presei şi a c*. vântului, fiindcă acesta este duhul vremii. Pentru toate câte am dorit să le împlinim, nu aveţi dumneavoastră dreptul de a ne judeca. Iar dacă o faceţi. ne va judeca din nou pe

* Costache Chihaia, poreclit Cos>uchc Chiui banţilor, cel ce a condus maltralârlle la care au fost supu^^i „complotiştii*' arestaţi. Se crede cu tot el ar fi introdus Arintre torturi ţinerea deţinuţilor în picioare mai multe zile nemişaCţi, cu faţa la pe”^tc (n ed).

r ţi – şi pe noi, şi pc dumneavoastră – istoria, şi urmaşii m nea voastră se vor ruşina de ceea ce aţi făcut. A trecut ca un fior uşor peste capetele boi (TIlor şi ale coanelor împopoţonate, care veniseră acolo ca u teatru.; altfel, Bălcescu, în tacrirul său şi tot timpul în fata/omi-'i de anchetă, dând o serie de răspunsuri voit c (tnfu/e, nu se adise decât cum să-1 apere mai mult pe Mitică Filipescu şi I pomeni dc intilnirca de la Vadu Hău.

Când într-o zi din prima săptămână a lunii april, pe o vme de primăvară, în timpul când cireşii erau în fleare. spă-rul Costache Ghica se întoarse dinlr-o încăpere alăturată.

tot Divanul după el, ca să citească hotăritea, în sală toată mea îngheţase. în Q^lţul din dreapta, în fundul sălii, Ţâţa lingea, albă la faţă. mâna serdăresei, care privea fix, îmbră-tă toată în negru. Unchiul Lută, lingă ele, le apăra de in-lesuială, şi acum asculta şi el încremenit. Plivirile lor tinse necontenit chipul iubit, palid, cu ochii cu cearcăne, între uzaţi. Ţâţa îşi umezeşte buzele arse de frigui ile aşteptării, idecălorii nu s-au mai aşezat în jilţuri şi spătarul, potri-ndu-şi cu o tuse seacă glasul, dă citire hotăiârii: „. Pentru complot împotriva vieţii Măriei-Salc Domnitolui? i turburarea ţării, sc osindcsc după cum urmează: Ma-n Serghiescu, Telegescu. Sotir şi Radoşanu la zece ani în-lisoare la ocnele Telega. Se osândeşte la opt ani închisoare

Snagov Dumitru Filipescu, Baronescu, Macedonski, Cămă-şescu şi Molojescu; se osândeşte la trei ani închisoare Ni-'lac Bdâcescu, fiind minor. Ceilalţi se declară fără vina.' Asta este tot ceea ce a auzit Zinca Bălcescu până în clipa nd şi-a pierdut cunoştinţa de sine, deşi până în clipa eea se ţinuse încă tare. Cu greu unchiul Luţă le-a putut oate pe ea şi pe Ţâţa din sală.

Au încercat tot timpul să-1 vadă la închisoare, la mimis-rea Mărgineni. Dar învoirile se dădeau foarte greu, căci Ire-jâau trei semnături, de la Vornicie, de hx Agie ai, cea mai ea de câştigat, de la Spătărie. La Snagov, unde fusese dus [itică Filipescu, era şi foarte greu de ajuns. Într-o zi, unul ntre prietenii lui a obţinut învoirea să viziteze mânăstirea ii io pe ostrovul de la capătul lacului, unde era şi temniţa. A] a cumpărat cu câţiva galbeni pe ceauşul paznicilor, care arătat şi hruba boltită de subt ruine, înecată de apă, în c; Ta ţinut în lanţuri Mitică Filipescu.

Ctitoria lui Vlad Ţepeş era, după aproape patru sute ani, dărăpănată, deşi fusese refăcută de vreo două-trei u Zidurile erau pătrunse de apa lacului. încât deţinutul nu put (să stea ferit decât po patul de scânduri îngust şi putred şi CcMuşul arătă prin ferestruica prin care i se da hrana ce] închis, cu un fel de milă dispreţuitoare, un bătrân uscat barba acum căruntă.

— Asta e boieru ăla. Mitică Filipescu, care a vrut răstoarne pă vodă. Nu mai aro mult dă trăit. îi putn picioarele în apa din chilie.

Înli-o zi ploioasă de toamnă, Zinca şi Ţâţa, ncpuiuid ini la închisoarea de la Mărgineni, cu toate că au făcut un dri de zece ore cu poştalionul, aşteaptă privind în sus fereasl ştiută, dar zidurile coşcovite ale închisorii sunt nepăsătc mute. S-a înserat, umezeala le-a pătruns, dar ele tot tcaptă. Burniţează mereu, picioarele parcă ar sta în mocii

Un vătaf le-a făgăduit că, de va putea, va duce pe fv legătura cu de-ale mâncării şi cu îmbrăcăminte şi îi va spi deţinutului să privească printre gratii. Şi iată că ap sus la fereastră, prin ceaţa uşoară, chipul iubit. Are fj liasă, ochii în cearcăne negre, bărbia întunecată de q bai-mică, neagră. Se simte cât e de slab după umerii adi Face un semn cu mâna. Totul e pătruns de ploaie, de nădejdea nesfârşită a zilei acesteia de toamnă.