DIFERITE PĂRERI ASUPRA ORIGINII SECUILOR

În privinţa originii acestor secui, numiţi în cronici zaculi sau siculi, s-au produs în decursul timpului, în afară de teoria hunică de mai sus, o mulţime de alte teorii, tot atât de şubrede ca şi teoria hunică, scriitorii unguri orbecăind prin întuneric pentru a da de o scânteie de lumină în această chestiune socotită de ei de un mare interes politic. Căci, chestiunea secuiască a fost considerată în istoriografia maghiară ca o problemă încă nedezlegată şi secuii trecând după marele război, sub dominaţia română, cercetarea asupra originii acestui popor s-a făcut cu o ardoare mult mai mare decât înainte, punctul de vedere politic atârnând mai mult în cumpăna istoricului. Istoricii unguri, însă, se găsesc împărţiţi, în chestiunea originii secuilor, în două tabere, ambele cu partizani numeroşi şi, în timpul din urmă, aceeaşi nedumerire în aprecieri o observăm şi la scriitorii noştri. Dar, pe lângă istorici, s-au adăugat de curând şi lingviştii care ţin să-şi spună şi ei cuvântul. Toţi conchid asupra Ardealului unguresc şi toţi caută cu precauţie să se ferească de orice argument care ar fi în favoarea românilor.

         Vom rezuma, principalele păreri ale scriitorilor unguri privitor la originea poporului secuiesc, înainte de a expune teoria colonizării, singura teorie bazată pe date precise şi pe izvoare istorice indiscutabile.

1. Marele istoric ungur, Iuliu Pauler, îi socoteşte pe secui ca unguri de baştină - törzsökö magyarok, care sub Tuhutum sau urmaşii acestuia vor fi pornit din pădurile de la Mureş spre cele de la Târnava Mare şi de acolo mai departe spre răsărit. Faptele se vor fi întâmplat, poate în secolul al X-lea. Pauler nu crede posibilă colonizarea secuilor sub regele Ladislau cel Sfânt (1077-1095), cum susţinuse mai înainte Hunfalvy.

2.Carol Szabo, autorul unei mari colecţii de documente secuieşti, el şi adepţii săi, susţin tradiţia hunică, intrată în conştiinţa poporului şi consemnată în cronici şi crede că secuii s-au dezvoltat ca naţiune de sine stătătoare, ca o seminţie aparte, înrudită însă cu ungurii. Ei, coborând din Bihor, au ajuns în câmpia Ardealului şi de aici în ţinutul de sud-est al acestei ţări. În secui el vede nişte urmaşi ai kabarilor, adică ai bulgarilor eszegeli. Faptul s-ar fi petrecut în secolul al XI-lea.

3. Henric Marczali, mare istoric ungur, urmează teoria lui Hunfalvy că secuii ar fi unguri adevăraţi, dar nu admite părerea acestuia în ce priveşte etimologia numelui. El crede că regele Ladislau cel Sfânt a trimis pe pământul secuiesc locuitori distinşi din ţinuturile de dincolo de Dunăre. În alcătuirea naţiei secuieşti ar fi luat parte, într-o mică proporţie, şi elemente pecegene.

4. Géza Nagy, după o cercetare amănunţită asupra limbii secuilor şi a ungurilor, constată că secuii au venit din regiunea Dunării, că au ajuns în valea Someşului şi de aici în Ardeal. Secuii au trăit deci mai întâi în Pannonia, unde s-au asimilat complet cu ungurii, au trecut de aici în Ardeal înainte de a se forma regalitatea ungară, deci în veacul al X-lea şi încetul cu încetul s-au fixat în partea de răsărit a ţării.

5.Ladislau Réthy îi socoteşte pe secui o ramură de pecenegi sau o ceată de unguri care, despărţită în Atelkuz de restul ungurilor, au intrat în Ardeal împreună cu pecenegii prin pasurile Ghimeş, Oituz şi Timiş şi au trăit acolo multă vreme necunoscuţi.

6. Iosif Huszkaîi socoteşte urmaşi ai cabarilor, Armin Vámbery de avari, iar Iosif Thury de huno-avari, al căror nume este turcesc, din Asia de mijloc, szikil sau szekil şi înseamnă om nobil. În Ardeal ar fi venit în secolul al X-lea.

7. Secuiul Iuliu Sebestyén crede că " székely " înseamnă păzitor de fruntarii, hotárör şi că acest popor se trage din kozarii-kabari orientali. Ei, din pădurile de la Someş, au coborât spre Mureş şi Târnave în veacul al XII-lea. În urmă au fost socotiţi huno-avari.

8. I. Karácsonyi, înainte de a expune teoria sa gepidă, a crezut că poate vedea în secui nişte păstori şi nişte croitori de drumuri - útvágó - pentru armatele ungureşti şi că ar fi venit în Ardeal sub regele Ladislau cel Sfânt. Mai târziu, Karácsonyi a admis-o şi Ladislau Erdély care, în urmă, a recunoscut în secui pe urmaşii bulgarilor.

9.Carol Tagányi, mare istoric ungur, îi consideră pe secui apărători ai aşa numitelor gyepü, -indagines- prisăci, adică fortificaţii la fruntariile ţării pentru împiedicarea duşmanilor din afară.

10. Akos Timon, studiind situaţia secuilor din punctul de vedere al instituţiilor de drept, ajunge la concluzia că există o înrudire de aproape între secui şi unguri, dar că problema va rămâne mai mult nedezlegată.

11. Ştefan Kiss , găseşte, de asemenea, o mare înrudire între secui şi unguri. Secuii ar fi unguri care au fost trimişi la hotarele de răsărit ale ţării spre a le apăra. Argumentul principal, pentru originea ungurească a secuilor, îl găseşte de asemenea în limbă.

12. Alexandru Domanovsky îi consideră pe secui unguri veniţi din apus care, coborând de la izvoarele Mureşului, au ocupat tot teritoriul până la Braşov, având sarcina de a apăra hotarele ţării dinspre răsărit. De aceeaşi părere sunt şi distinşii istorici Iuliu Szekfü şi Francisc Ekhardt.

13. Dar, iată că un nou istoric se ridică deodată să tulbure aproape unanimul acord al istoricilor mai noi în privinţa originii pannonice a secuilor ardeleni. Este Valentin Hóman care, ce e drept, susţine înrudirea secuilor cu ungurii, însă nu crede în colonizarea lor de dincolo de Dunăre. După el, secuii sunt o frântură de unguri rămaşi de pe vremea când aceştia se găseau în Atelkuz, adică în Moldova. De aici, secuii au trecut peste Carpaţi şi din regiunea Mureşului au coborât în pădurile Târnavelor şi în localităţile pe care le-au ocupat în urmă. Confuzia şi zăpăceala ce s-au produs în chestiunea originei acestor secui s-ar datora lui Hunfalvy care, pe de o parte, a dat o prea mare importanţă lingvisticii în dezlegarea problemelor de istorie, iar, pe de altă parte, a fost influenţat de ipercritica istoricilor germani, potrivnici istoriografiei ungare. După Hóman, secuii sunt autohtoni în Ardeal şi sunt un popor deosebit şi de unguri şi de pecenegi, dar înrudiţi cu ei, un popor de neam hunic care a învăţat limba maghiară. Iar chestiunile de istorie, observă cu drept cuvânt Valentin Hóman, trebuiesc rezolvate de istorie, nu de lingvistică.

14. Scriitorul secui, Benedict Jancso, vede în secui o ramură a ungurilor, veniţi de dincolo de Dunăre, iarLudovic Szádeczky, în cartea sa apărută nu de mult, crede că secuii sunt urmaşi ai cabarilor.

15. În sfârşit, Géza Fehér, într-un articol din "Ungarische Jahrbücher" din 1937, caută să dovedească originea avară a secuilor.

În rezumat, secuii, a căror existenţă se constată în întreaga Ungarie de odinioară, nu sunt un popor care să se fi împrăştiat din colţul de sud-est al Ardealului, ci au venit de peste Dunăre, de la apus spre răsărit. Iar limba, despre care profesorul Ludovic Erdélyi spune aşa de frumos că "ea nu ştie să mintă şi nu poate să vrea să înşele", ne dă dovezi neîndoielnice ( în cartea sa în care reia cercetarea asupra originei secuilor, bazându-se pe documentele de limbă) , şi ne confirmă concluzia că secuii sunt unguri curaţi şi că ei s-au separat de conaţionalii lor de peste Tisa şi de peste Dunăre, după ce naţionalitatea maghiară a fost acolo bine închegată. Iar timpul colonizării lor în Ardeal a fost în epoca lui Ladislau cel Sfânt şi a urmaşilor acestuia şi, mai ales, după invazia cea mare a tătarilor din 1241.

TEORIA ISTORICULUI HUNFALVY ASUPRA ORIGINII SECUILOR

În afară de ideea sa preconcepută de a călca, de aproape, pe urmele înaintaşului său Roesler şi de a nega, dintr-un spirit pe care nu-l mai caracterizăm aici, existenţa oricărei dovezi privitoare la continuitatea românilor în Dacia, mărturisim că Paul Hunfalvy discută cele mai multe probleme de istorie cu metodă şi mult simţ critic. Astfel, în chestiunea originii secuilor, ni se pare că acest istoric ungur, mai mult decât oricare altul, se apropie de adevăr, mai mult chiar decât istoricii de astăzi care au la îndemână mai numeroase mijloace de investigaţie şi mai multe probleme deja lămurite în ultimele decenii, de când a apărut cartea lui Hunfalvy asupra românilor ^* .

Problema originii secuilor o pune în legătură cu apărarea ţării, şi anume iată în ce fel:

Regele Ştefan care, pentru meritele sale puse în serviciul catolicismului, a fost consacrat în urmă de Sfânt, precum şi urmaşii săi, se gândesc să consolideze noul stat papal şi mai ales să-l ferească de atacurile ce i-ar fi venit dinspre miazănoapte şi răsărit.

Apărarea unei ţări, într-o vreme, nu se făcea nici prin tunuri sau tancuri, nici prin flote aeriene. Ea se făcea prin fortificaţii la frontiere. China îşi ridicase la marginea ţării nişte ziduri chinezeşti. Romanii ridicaseră limes-uri, pe care le împingeau cu atât mai departe, cu cât ţara lor se mărea. Popoarele germane se apărau prin aşa numitele deserta. Caesar, în comentariile sale asupra războiului galic ne vorbeşte despre "deserta" dintre diferitele popoare, ca cel mai bun mijloc pentru o apărare vremelnică.

Ungurii au recurs la acelaşi sistem de apărare, ca şi germanii, la aşa numitele cu un termen latin inadagines, ung. gyepü, prisăci. Ca să oprească pe duşman de a pătrunde în ţară, se făceau la frontiere un fel de baricade de lemne tăiate, se opreau apele, se deschideau canale pentru inundaţii, se făceau la trecători întărituri de lemn şi uneori de piatră şi se stabileau acolo gărzi de apărare; iar locul dinapoia acestor baricade se lăsa gol, părăsit de locuitori şi uneori chiar de aşezări omeneşti.

Când se apropiau duşmanii, se dădea de veste prin aprinderea de focuri enorme, întocmai ca şi la grecii de odinioară, şi se împiedica pătrunderea lor în ţară, înainte de a se fi făcut ceea ce se numeşte astăzi mobilizare.

Se înţelege de la sine că fruntariile Ungariei la început au fost reduse.

În secolul întâi, bunăoară, după sosirea în noua lor patrie, maghiarii s-au mărginit la teritoriul de dincolo de Tisa. În Ardeal însă, deşi vor fi făcut expediţii de pradă, n-au pătruns, probabil, decât în secolul al doilea, după sosirea lor.

În regiunea la răsărit de Tisa, precum şi în Ardealul propriu zis, locuiau, după mărturia cronicilor, slavii (sclavii) şi românii (blachii); iar în părţile dinspre miazăzi şi anume între Dunăre şi Tisa şi în Banat, bulgarii. La sudul şi estul Carpaţilor stăpânirea o aveau cumanii şi pecinegii, două popoare războinice înrudite cu ungurii, deşi nu vorbeau aceeaşi limbă.

Împotriva acestora din urmă, regii unguri s-au gândit să ia măsuri de apărare şi mijlocul cel mai nimerit l-au găsit în aducerea de colonişti. Astfel au fost colonizaţi secuii şi germanii la frontiera de sud-est a regatului ungar.

Numele de "secui", ung. Székely îl explică Hunfalvy în felul următor: "Szék" înseamnă propriu zis, interiorul sau sâmburele unui lucru sau obiect. "A tojás szék", înseamnă gălbenuşul oului, "a szem széke", sâmburele bobului, "a virág széke", inima florii. În sens impropriu şi figurat, "szék" înseamnă locuinţă, cămin, scaun. El din Szék-ely înseamnă dincolo, de pildă, a unui fluviu, a unui ţinut, a unei păduri, Szek-el ar însemna partea de dincolo a unui loc de şedere, întocmai ca Erdö-el (ung. erdö, pădure), Ultra sau Trans-silvania. Szék-el ar corespunde deci aşa numitei Marchia, adică Marcă (margo-ginis) margine Szek-el ar fi urmare Markland. Iar dacă pe lângă Székel mai adăugăm şi sufixul "y" , dobândim însemnarea de om de marcă, un locuitor al mărcii, ca şi Haromszéky, Fogarasy, Kisfaludy etc.

Limba latină a actelor şi diplomelor a format din Székely pe Siculus, deschizând drumul spre tot felul de combinaţii şi ipoteze. De la Siculus până la Scythulus, adică de provenienţă din Scythia sau Chasaria, drumul n-a fost prea lung. Şi n-au lipsit nici aceia care să facă apropiere între Siculus şi Sicilia, din Sudul Italiei. Toate aceste combinaţii ne dau dovadă de ignoranţa istoriei şi mai ales a limbii.

Secuiul, fiind păzitor de fruntarii, de marcă, însemnată printr-o meta, aşezată la marginea ţării, se găseşte la început nu numai în Ardeal, ci şi în alte părţi. Şi, în vreme ce secuiul este constatat pe cale documentară în Ardeal numai în anul 1210, îl găsim în alte părţi cu mult mai înainte. Astfel, îl găsim pe secui la frontiera de vest a Ungariei, la Oedenburg şi la Pressburg, iar în sec. XVI şi XVII întâlnim secui chiar ca păzitori ai proprietăţilor private din nordul Ungariei. Aceşti secui, în calitatea lor de păzitori de hotare, határör, au dispărut din alte părţi şi s-au menţinut numai în Ardeal, fiind aici într-o masă mai compactă şi dobândind oarecare importanţă politică.

Cine va fi adus aici, în marca de răsărit a Ardealului, pe aceşti colonişti, nu o putem şti. Este sigur însă că ei au fost cololnizaţi aici înaintea saşilor. Dar, pentru asigurarea fruntariilor de sud ale ţării, s-au găsit că ei nu sunt de ajuns şi atunci, cu toate că îi întâlnim în burgurile ce s-au ridicat pe malurile Oltului, pe dealurile de la Hălmeag, Galaţi, Feldioara şi Găinari, din judeţul Făgăraş, totuşi regii unguri s-au văzut nevoiţi să recurgă şi la sprijinul altor colonişti. S-au adus astfel cavaleri germani care au fost, în această parte a Ardealului, adevăratul sprijin al regelui şi au fost stabiliţi în regiunea Satmarului, Sibiului, Braşovului şi în alte părţi, germani de la Rin, din Luxemburg, din Flandra şi din alte ţinuturi germane cu populaţie deasă şi cu mijloace de existenţă reduse. Şi s-a făcut sub regele Bela al III-lea chiar o prepozitură pentru saşi, cu centrul la Sibiu. Există chiar din anul 1192 o bulă, dată de Papa Celestin, prin care se scutesc de dijmele datorate episcopului ardealului Flandrensii, în afară de saşii colonizaţi mai înainte de Geisa, în aşa numitele Loca deserta et inhabitata.

Hunfalvy caută să ne arate cum s-a născut teoria despre originea hunică a secuilor. În epoca în care s-a început să se cerceteze obârşia diferitelor popoare, era natural să se cerceteze şi originea secuilor. Aceasta cu atât mai vârtos, cu cât aceşti secui, după despărţirea Ardealului de Ungaria, în urma catastrofei de la Mohaci, din 1526, şi-au câştigat o situaţie deosebită printre celelalte popoare din fosta Ungarie. În afară de aceasta, secuii din Ardeal, trăind izolaţi de ceilalţi maghiari, şi-au păstrat oarecare arhaisme în limbă, pe de o parte, iar pe de alta, oarecare deosebiri în relaţiile lor politice şi sociale.

Toate aceste consideraţii i-au făcut pe unii să creadă că în colţul de sud-est al ţării s-au păstrat, neobservaţi de nimeni, adevăraţii urmaşi ai hunilor, care, la venirea ungurilor ar fi ieşit din ascunzătorile lor şi le-ar fi venit în ajutor împotriva principelui de Bihor (ducem Byhoriensem) Menumorut, luptând în fruntea trupelor ungureşti, lângă fluviul Kouroug (Kórógy), în regiunea de la Szentes.

În această credinţă au fost întăriţi partizanii acestei teorii şi de faptul că multă vreme s-a socotit că limba hunilor ar fi limbă maghiară, că înşişi hunii ar fi din aceeaşi familie cu ungurii. S-a trecut însă cu vederea împrejurarea că de la 450 până la 1050 sunt nu mai puţin de şase veacuri.

Dar, observă mai departe Hunfalvy, că nu se ţine seama de această chestiune a originii hunice a secuilor de faptul că limba ce o vorbesc secuii este o limbă ungurească curată, că nu există nici o urmă documentară despre aşezarea lor aici şi apoi, în unire cu popoarele de rit grecesc, cum se face că nici măcar câţiva secui să nu ţină de legea ortodoxă? Şi conchide:

"Secuii sunt tot aşa de unguri ca toţi ceilalţi unguri şi nu stau nici mai aproape de hunii dispăruţi, dar nici mai departe de ceilalţi unguri, a căror legătură cu hunii este în general nehotărâtă, fiindcă de la aceştia nu ne-au rămas nimic din ce să se poată cerceta însuşirile lor etnografice. În limba secuilor, nu găsim nici un singur arhaism care să nu se poată găsi, în acelaşi timp, într-una sau în alta din regiunile Ungariei; ea conţine toate expresiile turceşti, slave şi germane care se întâlnesc în limba ungară comună; într-un cuvânt ea nu are altă istorie decât aceasta. Căci secuii au fost transplantaţi din ţara mumă ca păzitori ai frontierelor de răsărit" ^* .

Hunfalvy însă, previne o obiecţie care i s-ar fi putut face şi care, de altfel, este exploatată astăzi, într-un chip cu totul exagerat, de partizanii teoriei hunice, în frunte cu Valentin Hóman ^* * .

E vorba de organizarea socială a secuilor. Multă vreme, până în secolul al XVI-lea, secuii şi-au păstrat organizaţia lor primitivă, care n-a fost înlăturată decât atunci, când s-au introdus în Ungaria aristrocraţia religioasă şi în urmă aristocraţia politică.

Ungurii, la venirea lor în Europa Centrală, erau organizaţi în triburi. Aveau, după cum ne spune Porfirogenitul, opt seminţii sau triburi, fiecare în frunte cu câte un şef, numit de împăratul scriitor "voevod". Seminţiile locuiau de-a lungul apelor, după numirea cărora se chemau şi seminţiile; de altfel, în această privinţă, nu se deosebeau de români care, de asemenea, se numeau după apele în jurul cărora trăiau: Moldoveni, Olteni, Timoceni etc. Hrana primitivă a ungurilor fiind peştele, era natural ca ei să se fi aşezat în apropierea apelor. Când se întâmpla ca o seminţie - seminţiile trăiau independent unele de altele - să fie atacată, toate celelalte aveau obligaţia să-i sară într-ajutor. Un şef comun şi ereditar, ungurii n-au avut înainte de Arpad, sub a cărui conducere au venit în Ungaria.

Seminţiile se subîmpărţeau în familii şi fiecare familie îşi avea proprietatea sa particulară. Şefii familiilor erau ereditari, nu aleşi. În genere, în toate relaţiile lor, ungurii se conduceau după dreptul de ereditare, nu după dreptul de alegere. Exista, prin urmare, atât în chestiunile religioase, cât şi în cele sociale, o aristocraţie de naştere.

Concepţia aceasta a familiei ereditare o întâlnim şi la secui chiar în vremea când la ungurii din Ungaria ea dispăruse de mult şi a fost înlocuită cu concepţia mai modernă a alegerii. Aceasta este o dovadă, zice Hunfalvy, că secuii s-au despărţit de masa cea mare a neamului lor înainte de a se fi pierdut vechiul obicei primitiv al organizaţiei familiare.

Timpul când au fost aduşi secuii ca păzitori de graniţă, la frontierele unde îi găsim mai târziu, nu se poate preciza şi nici Hunfalvy nu-l precizează. Se ştie însă în mod cert că ei au fost aduşi înainte de colonizarea germanilor. Aceştia au fost chemaţi de Geiza al II-lea între anii 1141-1161 şi au fost stabiliţi în regiunea Oltului, Atland-regio Aluta. Iar dacă saşii au fost stabiliţi într-un desertum, desigur, tot într-un desertum vor fi trimişi şi secuii să-l apere. Şi, după toată probabilitatea, secuii nefiind în stare să apere toată graniţa sudică şi estică, au fost aduşi nemţii, ca să îndeplinească acelaşi rol ca şi secuii şi să le completeze forţele întru apărarea ţării.

Desigur, însă ca aceste ţinuturi, aceste deserta, deşi documentele ne spun că ele au fost inhabitata, totuşi nu putem crede, după cum n-a crezut-o nici Hunfalvy că ele erau cu totul lipsite de populaţie. Populaţia va fi fost, fără îndoială, rară în alte regiuni, dar ea a existat. Ce fel de populaţie va fi fost în ţinutul secuiesc de mai târziu, nu se ştie. Maghiarii admit orice fel de populaţie: slavi, bulgari, ruşi etc., numai descendenţi ai daco-romanilor, nu.

Hunfalvy ne citează o sumedenie de numiri slave şi mai vechi şi mai noi, româneşti însă, nu se găseşte nici una; fără să-şi dea seama că numirile slave, ungurii le-au împrumutat nu direct de la slavi, ci indirect de la români, căci slavii, la venirea ungurilor în Ardeal, erau cu totul deznaţionalizaţi de români, care, la rândul lor, au fost, în mare parte, deznaţionalizaţi de secui.