ORIGINEA NEMŢEASCĂ A SECUILOR

Mai mult, pentru a stabili o punte de legătură între maghiarism şi germanism, preotul I. Karácsony, renegându-şi vechile păreri, a venit, în urma războiului mondial, cu o nouă teorie asupra originii secuilor, cu teoria descendenţei acestui popor din gepizi.

Secuii fiind de origine germană, teoria lui Karácsony a fost cu simpatie primită de istoriografia nemţească şi studiul istoricului ungur a apărut şi în nemţeşte, în marea colecţie de studii asupra germanilor de pretutindeni, înVolk unter Völkern din Breslau ^* .

Teoria aceasta gepidă pe care, de altfel, a susţinut-o şi profesorul Diculescu, în ce priveşte însă pe români, a fost combătută cu succes de către istoricii unguri şi străini şi ea pare a fi înlăturată astăzi cu desăvârşire. Dacă totuşi noi ţinem să o expunem aici, o facem, pe de o parte, spre a arăta felul în care ungurii caută să pună totdeauna ştiinţa în serviciul politicii şi pe de altă parte, pentru că argumentele istorice ale lui Karácsony se împletesc în mare parte cu date importante din istoria românilor din Ardeal dintr-o epocă în care Principatele române încă nu erau constituite.

Iată argumentele pentru dovedirea obârşiei nemţeşti a secuilor. Numai din enunţarea lor se va putea vedea, cât de şubrede sunt ele.

Constatarea aceasta istoricul maghiar crede că o poate scoate din documentele anilor 1116 şi 1146, documente în care ni se vorbeşte despre secuii cei netrebnici - Syculi vilissimi - numindu-i astfel fiindcă în luptele împotriva moravilor şi austriacilor, trupele maghiare având în frunte pe secui - e vorba de secuii ce la Waag, din nord-vestul Ungariei - au fost înfrânte. Dacă secuii ar fi fost acelaşi neam de oameni ca şi ungurii, dacă ar fi fost acelaşi popor, ar fi putut oare, se întreabă Karácsony, să fie caracterizaţi aşa de puţin măgulitor de consângenii lor? În sentimentele lor patriotice - ca şi când ar fi vorba de secolul al XX-lea - ungurii n-ar fi putut numi netrebnici o parte din naţia lor.

De asemenea, în faimosul document din 1213, în care episcopul Ardealului vorbeşte despre drepturile acordate cavalerilor teutoni din ţara Bârsei - document a cărui autenticitate a fost contestată, în timpul din urmă, Ios. Şchiopul - precum şi în cel din 1250 al cancelariei regelui Bela al IV-lea şi în care se aminteşte de expediţia împotriva Vidinului, din anul 1210, a armatelor formate din saşi, români, secui şi pecenegi, - associatis sibi Saxonibus, Olacis, Siculis et Bissenis - secuii sunt amintiţi deosebit de unguri.

Tot astfel, în izvoarele externe, bunăoară în actele cancelariei regelui Ottacar al Boemiei, din anul 1260, în care se vorbeşte despre diferitele popoare care au luptat împotriva acestui rege în armata lui Bela alIV-lea, o nenumărată mulţime de unguri, slavi, secui, români şi pecenegi - innumeram multitudinem Ungarorum, Sclavorum, Siculorum, Vlachorum et Bissenorum - precum şi în diferitele cântece germane medievale, în care se aminteşte despre unguri, cumani, secui şi valachi, crede istoricul ungur că poate constata existenţa secuilor ca fiind o naţie deosebită de naţia maghiară, şi având chiar o limbă deosebită de limba maghiară. Probele aduse de istoricul ungur sunt departe de a fi convingătoare.

În primele secole ale stăpânirii maghiare în Pannonia şi în Dacia, numele de secui însemnând o profesiune, iar nu un popor, şi, mai târziu, secuii dobândind libertăţi şi privilegii şi constituindu-se într-o organizaţie închisă, cu drepturi separate, era firesc să fie consideraţi ca o naţiune deosebită.

2. Secuii ar fi grăit o limbă nemţească până la cucerirea Ardealului de unguri.

Karácsony caută să aducă şi diferite dovezi scoase din studiul limbii, dovezi care, şi ele, n-au nici o dovadă documentară, chiar după filologii unguri.

Şi, mai întâi de toate, însuşi cuvântul de secui ar fi, după el, de origine gepidă, fiind derivat din sichel, secere, cuţit încovoiat. "Secui", ar însemna purtător de cuţit, după cum "lancier" înseamnă purtător de lance.

Istoricul ungur ne citează şi câteva numiri de localităţi din regiunea secuiască, localităţi ca Arvaţeni, Cobateşti, Tibodu, Ojudla, Băţani, Moşuni, Rigmani şi alte câteva, ca fiind de provenienţă gepidă.

Admiţând că aceste denumiri ar fi de provenienţă germană (gotă sau gepidă), totuşi de aici nu rezultă că secuii ar fi de obârşie nemţească.

E adevărat că, după părăsirea Daciei de legiunile romane, ţara s-a numit Gothia şi mai târziu, după retragerea hunilor, Gepidia şi că aici, în regiunea secuiască sau în apropiere de ea, a fost odinioară Kaukalandul, de care ne vorbeşte Ammian Mercellin; nu vedem însă cum un popor de stepă, ca cel al gepizilor şi pe care îl găsim stabilit la Dunăre şi Tisa, a putut să se menţină până la venirea ungurilor, deşi a fost zdrobit, precum se ştie, de longobarzi şi de avari. Şi apoi, dacă gepizii şi presupuşii lor urmaşi, secuii, au fost creştini, după cum susţine Karacsonyi, nu înţelegem de ce n-ar fi fost ei ortodocşi şi de ce documentele ni-I arată de la început chiar ca fiind catolici şi plătind zeciuială episopului din Ultransilvania.

Iar părăsirea limbii germane strămoşeşti şi înlocuirea ei cu cea maghiară s-ar datora, după istoricul ungur, pe de o parte faptului că secuii, bărbaţi, erau duşi în necontenite războaie şi astfel erau siliţi să înveţe limba ungurească, iar pe de altă parte, împrejurării că pentru lucrarea pământului au fost duşi colonişti unguri, mai ales din Pannonia şi aceştia stabilindu-se în mijlocul populaţiilor rurale secuieşti, le-au influenţat până într-atâta, încât acestea şi-au uitat cu totul limba părintească şi n-au mai păstrat nici o urmă din ea.

Scopul urmărit de istoricul Karácsony apare evident, după cum am mai spus: o nouă punte de legătură între maghiarism şi germanism.