DOVEZI SCOASE DIN DOMENIUL ARTELOR

Secuii, a căror colonizare în sud-estul Transilvaniei nu mai poate fi pusă la îndoială, oricare ar fi originea lor, fiind ei, la obârşie, un popor de stepă, felul orimitiv de viaţă de odinioară se resimte şi în manifestările lor artistice, căci oricât de multe elemente alogene vor fi absorbit şi mistuit, chiar de la venirea lor în Ardeal, au trebuit să-şi mai păstreze întrucâtva vechile lor concepţii asupra artei şi în primul rând asupra artei şi tehnicii arhitecturale.

Secuiul, ca şi ungurul, are o preferinţă pentru construcţia în piatră şi cărămidă, pe câtă vreme românul ţine la casa şi, în general, la construcţia de lemn.

Ungurii din Ardeal, în marea lor majoritate, nu cunosc o arhitectură a lemnului. Ceea ce ei au în această privinţă o datoresc numai vecinilor români şi, în al doilea rând, saşilor. Şi, pe câtă vreme arhirectura în lemn a românilor are ceva original, ceva crescut de la natură, la secui şi la unguri ea este ceva învăţat, ceva împrumutat (A se vedea lucrarea “Noi cercetări şi aprecieri asupra arhitecturii în lemn din Ardeal, de Coriolan Petraru-n.a.).

Constatarea aceasta făcută acum în urmă, după studii aprofundate, de profesorul Cor. Petranu, este, de altfel, numai o confirmare a celor ce constataseră mai înainte scriitorii unguri.

„Secuii – spunea acum patruzeci şi cinci de ani Jos. Huszka, în cartea sa Casa Secuiască – sunt un popor de şes ajuns la munţi. El nu este un popor de munte care să caute colinele ori măcar coastele munţilor ca locuinţă. Secuiul se aşează pe locurile cele mai joase, pe câmpie şi, dacă se poate, pe malul vreunui râu. A doua trăsătură caracteristică a casei de lemn secuieşti este că ea nu vrea să fie de lemn. La obârşie poporul secuiesc nu din lemn şi-a zidit casele, pentru că el aşa tratează lemnul ca şi când ar fi pământ ori cărămidă. La secui anume nu există o lature de casă pe care nu şi-ar lipi-o cu lut pe dinafară şi pe dinăuntru.” Numai la grajd sau la şură se păstrează uneori lemnul nelipit, în faţa lui naturală. În general, secuiul nu are simţ pentru frumuseţea lemnului pur, cum o are românul.”

Faptul că arhirectura în lemn din Ungaria este inferioară faţă de cea din Transilvania şi faptul că este cu totul neînsemnată contribuţia ungurească în lucrarea lemnului, ne face să credem, zice Cor. Petranu, că influenţa artei arhitecturale româneşti asupra secuilor a fost hotărâtoare.

De altfel, era firesc ca primii colonişti secui veniţi în Transilvania să-şi fi clădit casele după modelul celor găsite la localnici. Şi într-adevăr, după cercetările făcute de profesorul Sabin Opreanu, asupra felului cum secuiul îşi construieşte casa, s-a ajuns la convingerea că atât casa secuiască cât şi materialul şi uneltele de gospodărie sunt identice cu cele ale românilor. Până şi numirile sunt româneşti: coteţ, hambar, colibă, draniţă, cuptor, casă (în loc de cameră), hid (pod, ca şi cum ar fi vorba de podul de peste o apă) ^* .

De aşişderea, decorarea interioară a pereţilor casei cu ţesături şi covoare are aceeaşi origine românească. (n.e. 27)

Chiar şi aşa numita „poartă secuiască”, de care se vorbeşte aşa de mult, se găseşte foarte răspândită printre români. O întâlnim aşa de des în judeţele Vâlcea şi Gorj şi în alte părţi şi ea este cu totul absentă la unguri, care nu o cunosc decât din auzite.

Capela lui Iisus de la Odorheiu, în stil bizantin, operă din secolul al XIII-lea, unică în felul ei în Transilvania, ar fi, după scriitorul ungur Orbán B., de origine română şi tot românească este şi soliva din Muzeul Naţional secuiesc de la Sf. Gheorghe, cu o inscripţie, din 1735 în litere chirilice; alfabetul chirilic n-a fost întrebuinţat de unguri.

În ce priveşte sculptura, în special sculptura în lemn, pentru români, este caracteristic desemnul geometric, pentru unguri desemnul de plante ^* *, iar pentru saşi desemnul de animale şi oameni.

Şi în vreme ce ungurul ia ca motiv de ornamentaţie plantele şi în general grădina de flori şi în vreme ce sasul din Transilvania are preferinţă pentru ornamentul animal şi grădina zoologică, românului îi place podoaba geometrică, fie că această preferinţă o are ca o moştenire traco-dacă, după cum cred unii, fie că ea s-a născut deodată cu neamul românesc.

La secui însă, pe lângă ornamentul floare şi în special lalaeaua, întâlnim şi ornamentul geometric românesc şi oricât de mult ar vrea scriitorii unguri să explice provenienţa acestuia, ba de la ruteni, ba de la slavii meridionali, ba chiar de la oseţii din Rusia, el este după constatările profesorului Petranu, de origine românească. Căci românii, sub orice regim vor fi vieţuit în trecut, fie sub stăpânirea ungurească, fie sub cea austriacă, fie sub cea rusească, ei şi-au păstart în decursul vremurilor stilistica lor ornamentală.

Influenţa românească se manifestă mai ales în arta decorativă a secuilor. Astfel, covoarele, cu care ei îşi îmbracă pereţii interiori ai casei, apoi broderiile şi obiectele de gospodărie poartă mai întotdeauna motive geometrice româneşti. Chiar ouăle de Paşti încondeiate cuprind motive româneşti, iar crucea creştină de pe aceste ouă se numeşte şi astăzi cruce românească (Oláh keresztes). (n.e. 28)

Dar, la secui, ca de altfel şi la ceangăi, nu este vorba numai de o influenţă românească întâmplătoare, ci se poate spune că este vorba de un fond românesc, căruia i s-au adus numai modificări de detaliu. (n.e. 29)

Îmbrăcămintea secuiului nu se deosebeşte de cea a românului. De la acesta a împrumutat nu numai obiectul, dar şi numirea. Şi unul şi altul are glugă, cuşmă, traistă, ştergar, cojoc, opincă, catrinţă etc. (n.e. 30)

Jocul secuiului este ca şi al românului. Şi secuiul are bătuta şi căluşerul, iar în textul Irozilor de la Crăciun cuvintele ungureşti sunt amestecate cu cele româneşti. (n.e. 31)

În arta muzicală, influenţa românească este şi mai pronunţată. Iată cum se exprimă, în această privinţă, cunoscutul compozitor şi folclorist, Sabin Drăgoi, directorul Conservatorului din Timişoara: „ Nu există nici o relaţie, nici o notă comună între cântecele secuieşti (aşa numeşte cântecele vechi ungureşti scriitorul Béla Bartók care neagă orice influenţă românească) şi muzica populară din Pusta ungară (sau muzica modernă maghiară), pe câtă vreme melodiile româneşti cele mai vechi, din orice provincie a ţării ar fi, au acelaşi caracter ca şi melodiile noastre cele mai recente.” Cu alte cuvinte, trăsăturile comune din cântecele românilor şi ale secuilor sunt mai degrabă de origine română decât maghiară.

ROMÂNII SECUIZAŢI DUPĂ

RECENSĂMÂNTUL DIN 1930

Recensământul general efectuat în 1930 a ajuns de abia acum, în timpul din urmă, să fie dat publicităţii. El este o lucrare grea şi extrem de migăloasă, dar de o însemnătate deosebită pentru cunoaşterea realităţilor etnografice şi demografice ale ţării.

Mărginind cercetarea noastră numai asupra regiunii secuizate din Transilvania, vom observa înainte de toate că , spre deosebire de procedeul urmat în alcătuirea statisticilor lor, maghiarii – ultima statistică oficială ungurească este cea din 1910 – luau limba ca singurul criteriu pentru determinarea naţionalităţii. Recensământul efectuat de români în 1930 s-a făcut după neam, limbă şi religie.

Dacă comparăm datele ce ni le procură rubrica „neam” cu cele ce ni le procură rubrica „limbă”, constatăm că în regiunea secuizată din cele 68.423 de suflete ce se declară pe sine de români, faţă de cei 409.447 suflete ce se declară pe sine maghiari, din cifra totală de 496.184 suflete ale întregii populaţii – 11.402 declaranţi români nu cunosc limba românească.

Acest număr de suflete de români ce şi-au pierdut graiul strămoşesc este desigur considerabil, deşi el nu este un număr impresionant.

Dacă însă examinăm cu de-amănuntul cifrele din fiecare comună în parte, constatăm că pierderea populaţiei româneşti în folosul celei secuieşti, este nu numai impresionantă, ci de-a dreptul dezastruoasă.

Dăm numai câteva cifre din fiecare judeţ:

În judeţul Odorheiu: Bezidul Nou 114 români, ştiu româneşte 21; Crăciunel 79 români, ştiu româneşte 4; Filia 116 români, ştiu româneşte 16; Mereşti 444 români, ştiu româneşte 42; Racoş 19 români, ştiu româneşte 1; Talişoara 89 români, ştiu româneşte 9; Varghis 263 români, ştiu româneşte 19; Porumbeni 139 români, ştiu româneşte 43; Roua 104 români, nu ştie româneşte nici unul.

În judeţul Trei Scaune: Aita Medie 116 români, ştiu româneşte 7; Aita Seacă 267 români, ştiu româneşte 16; Belani 244 români, ştiu româneşte 71; Bicfalău 103 români, ştiu româneşte 17; Bicsad 735 români, ştiu româneşte 82; Doboş 72 români, ştiu româneşte 8; Chichiş 306 români, ştiu româneşte 112; Lisnău 435 români, ştiu româneşte 64; Micfalău 1.013 români, ştiu româneşte 63; Zalan 16 români, ştiu româneşte 1; Sântion Lunca 91 români, ştiu româneşte 7; Saciova 10 români, nu ştie româneşte nici unul.

În judeţul Ciuc: Armăşeni 95 români, ştiu româneşte 6; Imper 222 români, ştiu româneşte 22; Plăieşii de Jos 73 români, ştiu româneşte 8; Plăieşii de Sus 175 români, ştiu româneşte 37; Sângeorgiu 251 români, ştiu româneşte 73; Bancu 34 români, nu ştie româneşte nici unul; Dăneşti 14 români, nu ştie româneşte nici unul.

În judeţul Mureş: Acăţari 176 români, ştiu româneşte 28; Budiul 63 români, ştiu româneşte 8; Crăciuneşti 220 români, ştiu româneşte 10; Ilieşi 164 români, ştiu româneşte 7; Păsăreni 205 români, ştiu româneşte 23; Troiţa 163 români, ştiu româneşte 25; Sântandrei 245 români, ştiu româneşte 35; Oaia 170 români, ştiu româneşte 40; Foi 31 români, ştie româneşte 1; Corneşti 20 români, ştie româneşte 1; Mitreşti 14 români, ştie româneşte 1; Corbeşti 16 români, nu ştie româneşte nici unul; Surda 4 români, nu ştie româneşte nici unul. (n.e. 32)

*

* *

Dacă comparăm acum datele ce ni le procură statisticile bisericeşti din secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea, cu datele recensământului unguresc din 1910 şi cu cele din recensământul românesc din 1930, efectuat sub conducerea lui Sabin Mănuilă, constatăm că altă dată se găseau români în toate comunele din regiunea secuizată – în afară de două mici cătune – pe când în statistica ungurească din 1910 ei dispar în 175 comune, iar în statistica românească din 1930 ei nu se mai găsesc deloc în 72 comune.

Iată câteva date sugestive:

În judeţul Odorhei: Comuna Icfalău, în 1760 avea 90 de români, azi nici unul; Aluniş în 1760 avea 35 de români, azi nici unul; Bordoş în 1760 avea 60 de români, azi nici unul; Beteşti în 1803 avea 50 de români, azi nici unul; Mujna, în 1750 avea 300 români, azi nici unul; Poloniţa, în 1760 avea 30 români, azi nici unul; Tăetura In 1868 avea 68 români, azi nici unul; Vasileni, în 1733, avea 85 români, azi nici unul.

În judeţul Trei Scaune: Alungeni, în 1835 avea 40 români, azi nici unul;; Eresteghiu în 1868 avea 46 români, azi nici unul; Sâncrai în 1760 avea 55 români, azi nici unul.

În judeţul Ciuc: Bancu în 1760 avea 51 români, azi nici unul; Delniţa în 1833 avea 45 români, azi nici unul; Pauleni în 1750 avea 24 români, azi nici unul; Şoimeni în 1750 avea 51 români, azi nici unul.

În judeţul Mureş: Bâra în 1760 avea 25 români, azi nici unul; Buza în 1850 avea 47 români, azi nici unul; Drojdiu în 1760 avea 35 români, azi nici unul; Ghineşti în 1835 avea 39 români, azi nici unul; Mărculeni în 1835 avea 39 români, azi nici unul; Sântana Niraj în 1750 avea 170 români, azi nici unul; Surda în 1835 avea 96 români, azi nici unul; Vădaş în 1760 avea 60 români, azi nici unul.

Unde au dispărut atâţia români? Răspunsul nu poate fi decât unul: în masa secuiască. (n.e. 33)