TEORIA DESCENDENŢEI SECUILOR DIN AVARI

Problema, atât de mult discutată şi totuşi rămasă până acum încă tot nesoluţionată, a fost pusă în discuţie în timpul din urmă de Géza Fehér, de la Dobriţin, într-un studiu asupra lui Irnik, fiul lui Attila ^* . Istoricul Fehér porneşte de la constatarea că în lista domnilor bulgari, compusă în secolul al VII-lea, se găseşte amintit pe lângă legendarul Avitohol şi fiul acestuia Irnik care, prin anul 466, câţiva ani după moartea lui Attila, se afla în Dobrogea, ca supus al împăratului din Bizanţ şi că, în urmă, a trecut în răsărit, unde, împreună cu hunii, uniţi cu bulgarii, a înfiinţat un mare imperiu, de la Don până la gurile Dunării. Împinşi de Chazari, o parte din aceşti huno-bulgari au ocupat ţinuturile de la nordul fluviului Volga, iar altă parte au trecut Dunărea în Imperiul Bizantin. Astfel se stabileşte identitatea dintre Ernas (Ernak), fiul lui Attila şi între Irnak, chanul legendar al bulgarilor şi, în acelaşi timp, se constată tradiţia hunică la vecinii noştri bulgari.

Plecând de la constatările istoricului Valentin Hóman că pe la sfârşitul veacului al XI-lea exista în Ungaria conştiinţa, pe de o parte, că secuii sunt urmaşi ai hunilor, iar, pe de altă parte, că regii din dinastia lui Arpad se trăgeau din aceiaşi huni, Fehér crede că tradiţia hunică n-a putut veni în Ungaria decât prin mijlocirea avarilor, care nu sunt alţii decât părinţii secuilor de mai târziu.

Teoria despre obârşia secuilor din avari nu este nouă: ea a existat şi mai înainte. Noi sunt doar argumentele ce se aduc în sprijinul ei.

După istoricul Géza Fehér, Irnik sau Irnak nu este altcineva decât Csaba din tradiţia ungurească şi despre care am vorbit mai sus. Căci, ne spun cronicele, după moartea lui Attila, fiul cel mai mic al lui acestuia, a plecat la bunicii săi din Grecia - el fusese născut cu o principesă greacă - de unde nu s-a mai întors. De aceea s-a şi născut la secui proverbul: "Atunci să te întorci, când se va întoarce Csaba".

După distrugerea imperiului hunilor şi după plecarea acestora, au mai rămas după cum am văzut că ne spun cronicele, trei mii de huni care însă, temându-se de duşmănia popoarelor din Occident, nu s-au mai numit huni, ci secui şi care s-au retras în câmpia de la Csigla - localitate neidentificată până astăzi, dar care se găsea în orice caz dincoace de Tisa - unde au trăit izolaţi până la venirea ungurilor, cărora, ieşindu-le înainte, i-au ajutat să cucerească Pannonia.

Aceşti secui, retraşi în câmpia de la Csigla - vorba înseamnă ţinut înconjurat de prisăci (ung. gyepü ) - nu ar fi, după Fehér, decât avarii care, şi ei, aveau tradiţia hunică, socotindu-se urmaşi ai hunilor. Aceşti avari, descendenţi ai hunilor, s-au numit secui. Aşa s-a explicat faptul că numirea de avari a dispărut cu totul şi aşa s-ar explica şi împrejurarea că pe cei dintâi secui nu-i întâlnim în Ardeal, ci în nordul Ungariei, luând parte ca avangardă în luptele maghiarilor împotriva cehilor.

Spre a dovedi identitatea dintre avari şi huni, Fehér ne citează un pasaj din scriitorul-împărat Constantin Porfirogenitul care a trăit în timpul sosirii ungurilor şi care îl numeşte pe Attila rege al avarilor. Acelaşi împărat îi numeşte pe unguri peste tot locul turci. De asemenea, ne mai aminteşte Fehér şi de faptul că popoarele din apus i-au considerat întotdeauna pe avari drept huni.

Şi, după cum ungurii şi-au primit numele lor de la cei doi eroi eponimi, Hunor şi Mogor, chemându-se huni şi avari - numirea de ungur provine de al cetatea Ung pe care Arpad a cucerit-o mai întâi - tot astfel au purtat două numiri, cea de huni şi cea de avari, după cei doi regi legendari: Hun şi Avar. Nu numai atât, dar chiar şi organizaţia avarilor ar fi fost la fel ca cea a secuilor.

Deci, a existat o identitate între huni şi avari şi între avari şi secui.

Istoricul de la Dobriţin nu trece cu vederea nici împrumutul ce ar fi făcut secuii în alfabetul lor runic, adoptând din alfabetul bulgarilor pe care i-ar fi asimilat, mai multe litere.

Géza Fehér a uitat însă să ne mai amintească un lucru, că, după aceleaşi tradiţii ungureşti, secuii au trăit în mijlocul românilor, împărtăşind cu ei aceeaşi soartă - cum his montibus confinii sortem habuerunt - şi că au împrumutat scrisul de la ei - unde blackis comixti litteris ipsorum uti perhibentur.

Noi însă, precum se va vedea din cele următoare, fără a ne pronunţa asupra originei secuilor, rămânem pe lângă părerea noastră, admisă şi de istoriografia maghiară antebelică, anume că secuii sunt colonişti aduşi târziu în Ardeal de regii unguri pentru paza hotarelor şi că şirurile lor au fost îngroşate de românii secuizaţi, în epoca regalităţii şi Principatului Ardelean, prin înnobilirea lor şi prin religie, iar în secolul din urmă prin maghiarizarea forţată. (n.e. 7)

COLONIZAREA SECUILOR

Dacă acum cercetăm, lăsând la o parte scrierile cronicarilor, cele mai vechi documente ce le avem despre secui, nu putem să nu constatăm că ei se întâlnesc la început nu în Ardeal, ci în restul ţării, peste tot locul pe unde erau castre sau burguri de apărat. Nu numai atât, dar îi găsim în Bihor ca păzitori liberi ai oraşului şi îi găsim în Baranya ca servitori ai regelui - servientes regis. Şi, pe oriunde se întâlnesc secui, se constată că ei nu sunt un trib aparte, cum susţin cei mai mulţi scriitori unguri, ci o profesiune.

Iată câteva localităţi unde se găsesc secui înainte de a veni în Ardeal:

Prima amintire o găsim, în anul 1086, despre un oarecare Szököly, într-un registru de proprietate de la Bakony, dincolo de Dunăre, nu departe de Vesprim.

Apoi, în ordine cronologică sunt amintiţi secuii de la Vaag, din nordul Ungariei, luptând în anul 1118 alături de pecenegi împotriva cehilor, apoi în anul 1146 războindu-se împotriva austriecilor, fiind aşezaţi în fruntea armatelor maghiare.

Îi întâlnim apoi în 1211 în Bihor, în 1250 în judeţul Baranya, în urmă la 1256 lângă Nagy-Szombat, la Szakcsa, Pojon, Szerém, Bacs, Hont, Szabolcs, Torontal, Caraş, Lipova etc.

Secuii nu fac parte din cele opt triburi care au venit împreună Arpad, triburi care nu formau o unitate, deşi poate vorbeau aceeaşi limbă, ci ei făceau parte din toate triburile, fără ca să fie dintr-un trib anume.

În Ardeal n-au putut veni, decât după cucerirea Ardealului, ceea ce s-a întâmplat, probabil sub Ladislau cel Sfânt, la sfârşitul veacului al XI-lea.

Iată cum s-au petrecut aceste evenimente istorice:

După cei mai mulţi istorici unguri, Ardealul ar fi fost cucerit în timpul regelui Ştefan cel Sfânt, câţiva ani numai după anul 1000, deşi după scrierile cronicilor, meritul acestei cuceriri se atribuie lui Arpad şi tovarăşilor săi, deci înainte cu un secol.

Faptele s-au întâmplat în chipul următor:

În timpul când domnea Sfântul Ştefan, cel mai mare rege al ungurilor care a distrus tradiţia triburilor şi a familiilor şi a introdus unitate în viaţa socială maghiară, prin organizarea comitetelor şi a episcopatelor şi a altor instituţii publice, Imperiul Bizantin se afla în lupte cu bulgarii. Aceştia fiind înfrânţi, s-au refugiat; unii dintre ei, peste Dunăre şi sub conducerea lui Kean (chagan) au încercat să întemeieze un principat în părţile de nord ale Ardealului.

Împotriva acestui Kean, despre care ne vorbesc toate cronicile, unele fixându-l într-o epocă mai înainte, altele într-una de mai târziu, porneşte cu război Ştefan cel Sfânt şi învingându-l, în anul 1020, îi ia toate tezaurele. Din acestea a zidit faimoasa catedrală din Alba-Regală, Székes Fehérvár, capitala de atunci a regatului maghiar. Cu acest prilej, ungurii ocupă, poate numai tempoar, partea din nord-vestul Ardealului unde mai târziu întâlnim castrul Gyulavár, adică cetatea lui Gelu, din cronica lui Anonymus, şi întăreşte toată regiunea prin castre sau burguri.

Nu ştim cine vor fi fost pe acea vreme stăpânii Ardealului şi nici cine vor fi fost locuitorii lui. Documentele nu ne spun nimic. Judecând însă după atacul din 1030, dat în contra burgurilor ungureşti de către pecenegi, credem că aceşti pecenegi vor fi fost, fără îndoială stăpânii de atunci ai Ardealului, ca şi ai ţărilor de dincoace de Carpaţi, iar poporul de jos, colonii cronicuilor vor fi fost slavii şi românii.

În curând însă se ridică, în părţile noastre, un alt popor de rasă turco-mongolă. Sunt cumanii - mai corect comanii - care în anul 1066 dau năvală peste pecenegi, îi înving şi-i fac să se risipească în toate părţile.

Unii dintre aceştia se aciuiază prin Dobrogea şi ţinuturile Brăilei, lăsând urme numirile Pecenega din judeţele Tulcea, Brăila şi Buzău; alţii trec munţii şi se stabilesc printre populaţiile de aici şi din restul ţării, întâlnindu-i , sub numirea de "bisseni" ung. " besenyö" , în judeţele Făgăraş, Năsăud, iar, în Ungaria în judeţele Szabolcs, Lipto, Heves, Szolnok şi altele. De aici înainte, acest popor dispare cu totul, deznaţionalizându-se şi îngroşând numărul popoarelor în mijlocul cărora în urmă au trăit. Unii istorici unguri susţin chiar că aceşti pecenegi ar fi strămoşii secuilor de mai târziu.

Dar, nici cumanii nu sunt mai astâmpăraţi. Căci, după ce îi distruseseră pe temuţii pecenegi şi după ce le-au luat locul, intră şi ei în Ardeal în anul 1070 şi înaintează spre întăriturile ungureşti, trec prin poarta Mezesina şi se îndreaptă spre fortăreaţa Byhor şi spre fluviul Tisa, pustiind totul în calea lor.

Tânărul rege Ladislau, viitorul rege Ladislau cel Sfânt, ieşindu-le înainte, îi biruie şi ia în acelaşi timp mai multe măsuri de apărare împotriva acestui duşman atât de primejdios.

Se fac, cu acest prilej, castre şi întărituri în toate părţile Ardealului, se fortifică regiunea de la Hunedoara până la Sebeş şi de aici spre Blaj. Se zideşte, tot cu această ocazie, Cetatea de Baltă de pe Târnave.

Luptele care Ladislau le-a purtat împotriva cumanilor au rămas memorabile şi ele trec în legendă, creând o aureolă de sfânt acestui mare rege ungur, considerat pe viitor protectorul Transilvaniei.

Acesta este momentul în care credem noi că au fost aduşi, pentru prima dată, secuii în părţile centrale şi de sud ale Ardealului. În orice caz, acesta socotim că este termenul, înainte de care secuii n-au putut să fie în Transilvania.