a) Colonizarea cu secui a judeţului Odorhei

Spre sfârşitul secolului acesta, al XI-lea, şi în secolul următor, hotarele ţării fiind din ce în ce mai ameninţate, dinspre sud şi răsărit, regii unguri din dinastia lui Arpad se gândesc să le apere, făcând noi burguri şi închizând drumurile prin întărituri sistematice pe care, în parte, le vor fi găsit formate de la natură, în parte, rămase din epoca romană.

Şi, fiindcă partea de miazăzi a Ardealului avea o apărare firească prin munţii Carpaţi, trecătorile de la Bran, Turnu Roşu şi Lainici fiind uşor de închis, regii unguri s-au gândit să facă fortificaţii, mai ales, în părţile dinspre răsărit. Şi astfel, constatăm aproape prin mijlocul Transilvaniei o întreagă serie de prisaci - indagines - ung. gyepü, începând de la Crisbav, prin Ormeniş, până în munţii Harghitei şi de aici înainte spre munţii Carpaţii Orientali.

Aşa se face că întâlnim în această regiune atâtea întărituri, gyepü. Deasupra satului Doboşani, Saldabuş-Székely-Száldobos, judeţul Odorhei, avem un Gyepüfeje, lângă Vlahiţa-Oláhfalu, pârâul Gyepü, spre răsărit de Vlahiţa, al doilea pârâu Gyepü şi între ör-hegy (Munte de pază) şi Kapushegy, un al treilea pârâu Gyepü. Apoi, într-un document destul de vechi, din anul 1349 se vorbeşte în hotarul comunei Jimbor-Székelyzsombor, judeţul Odorhei, de un Zoltángyepü. Tot în acest judeţ, nu departe de Homorod avem şi comuna Ghipeş-Gypes.

Deşi, în această regiune, se găsea şilimes-ul, adică linia de fortificaţii romane, constatată de epigrafistul Téglas, limes pe care, foarte probabil, l-au folosit şi ungurii pentru apărarea ţării, nu e mai puţin adevărat că aceste numiri de gyepü-ri, întărituri, şi ör-hegy (ör-pază şi hegy-munte) pot fi o dovadă că ne găsim aici în linia unor fortificaţii făcute împotriva atacurilor ce ar fi venit dinspre răsărit.

De altfel, chiar numirea de brazdă şihotar dată liniei de întărituri din acest ţinut, sunt o dovadă că aici era frontiera ţării dinspre est în epoca în care Ardealul nu era deplin cucerit de unguri. Şi observăm că în vechile documente nu se spune "barazda" , cu pronunţarea ungurească, ci brazda, ca în româneşte. Din slavicul "hotar", ungurii au făcuthatár, românii păstrând forma primitivă de "hotar".

Tot cam din această epocă socotim noi că datează şi cetăţile ridicate pe dealurile din dreapta Oltului, din regiunea Făgăraşului şi păzite în mare parte de secui: Hălmeag (Halmágy), Galaţi, Feldioara (Földvár), Găinari şi Săcădate. Coloniile de secui ce vor fi fost aduse aici s-au menţinut însă numai la Hălmeag şi Noul Român, de lângă Găinari.

Judeţul Trei Scaune, ca şi judeţul Ciuc, cădea în aceste vremuri în gyepü-elve, adică dincolo de linia fortificaţiilor. Aceste două judeţe, ca şi judeţul Făgăraş şi Braşov, erau socotite ca nelocuite, terra deserta et inhabitata, în care nu se găseau decât ţărani, mai mult sau mai puţin migranţi, numiţi în documente, uneori, Brodnici, de origine slavă, spun scriitorii maghiari, de origine română, dovediţi de istoricii români.

Iar, dacă de la Crizbav, până la munţii Harghitei se găseşte o linie întreagă de întărituri, ce rost poate să aibă ele în ipoteza că secuii ar fi locuit, din timpul hunilor, la marginea de răsărit a Ardealului? S-ar fi făcut aceste întărituri, lăsându-se în afară de ele, populaţia secuiască, de aceeaşi limbă, după cum se constată a fi fost secuii în secolul al XII-lea?

Desigur că nu.

Nu se poate admite că dincolo de linia fortificaţiilor să fi fost un popor secuiesc, iar, înapoia liniei de fortificaţii să se fi adăpostit tot secui, după cum rezultă din numeroasele localităţi ce poartă numele de Székely.