III.

Vlad-Vodă, pribeag, îşi găsise adăpost la unguri. Până în singurătatea în care sta se întorcea din când în când faima faptelor lui zvonind din Orient şi înjunghindu-i mândria. Deodată îndreptă cătră SultanMahomet, printr-un om al său de taină, o carte, cu* următorul cuprins, izvorât fie din natura lui capriţioasă, fie din mâhnirea faţă de soarta sa, fie din dispreţul pentru prietini şi duşmani: „O slăvite stăpâne al otomanilor! Eu Ion Vlad, bei la Cara-Iflac, rob al strălucirii tale, mă rog stăruitor să fiu iertat pentru faptele pe care le-am săvârşit împotriva măriei tale şi a împărăţiei măriei^ tale. Să mi se îngăduie milă şi în acelaşi timp învoire a trimete soli la strălucirea ta. Cunosc Ardealul şi Ţara Ungurească în tot amănuntul. Dacă binevoieşte măria ta, întru răscumpărarea greşelii mele ţi-aş putea da în mână Ardealul şi, când acesta ţi-ar încăpea în putere, ţi-ar cădea la picioare şi Ţara Ungurească. Solii mei ar lămuri mai multe; iar eu voi sta cu credinţă rob al măriei tale toată viaţa mea şi rog pe Dumnezeu să dea puterii măriei tale încă îndelungaţi ani”.

Slujitorul care ducea cartea, împreuna cu alta cătră marele vizir, fu prins pe cale şi cercetat de oamenii lui crai, după înţeleptele bănuieli şi porunci ale sfetnicilor de la Buda. Vicleşugul lui Vlad-Vodă păru dat pe faţă şi Matiaş-Crai porunci pentru vasalul său pedeapsa închisorii. Atunci s-a mirat cu amărăciune Vlad-Vodă şi a întrebat pe judecătorii săi dacă au în vedere faptele pe care le-a săvârşit pentru Crai şi pentru Ţara Ungurească, ori vorbele care au mers cătră păgân.

Ai viclenit pe măria sa Craiul, i-au răspuns judecătorii.

Vlad-Vodă i-a privit cu ascuţime. Le-a dat timp, cât va sta el în temniţă la Vişegrad, să înţeleagă că locul său este tot la domnia Ţării Româneşti. Lucru care s-a adeverit.

Beglerbegii din Tracia, după ce au sprijinit urcarea în scaun a lui Radu Basarab cel Frumos, şi au adaos, pentru paza domniei nouă, oşteni la Vidin şi la Giurgiu, au împlinit şi porunca de căpetenie a slăvitului lor stăpân, ţinând închisoare la cetatea Chiliei şi bătând-o până ce garnizoana Craiului lepădă armele şi se supuse.

Umblătorii de Dunăre duseră veste grabnică la Suceava, după rânduielile poruncite. Domnul desfăcu epistola dregătorului din Ţara-de-Jos, porunci domniei sale Dobrului logofăt să i-o cetească, o ascultă cu linişte şi nu dădu nici un semn de mânie.

Boieri dumneavoastră, a cuvântat măria sa, Domnul Dumnezeu va îngădui să nu mor mâne, nici la anul, deci avem vreme să cugetăm ce-i de făcut. Până atuncea vă rog să binevoiţi a vă bucura la această masă în ziua domniei mele, dată subt ocrotirea sfântului arhipăstor Ştefan, patronul nostru. Cinstind vin §i îndestuli ndu-ne cu bucate, să nu uităm a da în orice clipă laudă Atotţiitorului şi în acelaşi timp să nu trecem cu vederea că ne-am adunat şi pentru treburile Ţarii. Căci numai prostimea săvârşeşte mâncarea fără adaosul minţii. Deci noi avem întâi a griji de rânduială şi dreptate. Iar de vreme ce împăratul păgân şi Craiul s-au depărtat cu războaiele lor la alte hotare, unul cătră Vavilon iar altul cătră Boemia, se cuvine în acest răgaz să aducem şi pe Doamna pe care aţi binevoit a o alege Moldovei şi mie soţie. Deci solii vor purcede la Chiu, înfăţişându-se la cneazul Simion, şi vor primi pe Doamna Evdochia sora sa, cu druştele ei şi cu boierii ruşi. Asta să se facă îndată după sfânta Bobotează. Iar nunta se va săvârşi în aceste câşlegi de iarnă, după datină şi lege. Părintele Teoctist şi maica noastră Doamna Maria vor avea grijă de mireasă până la ţeremonie. Iar Ţara poate să se veselească fără grijă. ^ Cu cetatea Chiliei va face domnia mea cum e mai bine, la timpul său.

Acest timp nu s-a împlinit decât după trecere de trei ani. Cercetaşi moldoveni scociorau din când în când părţile secuimii, unde Petru Aron pribeagul avusese cândva sălaş; aceiaşi cercetaşi duceau scrisori la cetatea Braşov, îndemnând pe cinstitul şoltuz de acolo şi pe cinstiţii pârgari să fie mijlocitori la% Matiaş-Crai, să facă măriei sale Craiului poftire ca să lepede de la sine pe ucigaş. A venit vremea să se aşeze prietinie între Moldova şi măria sa Craiul; căci nu e folositor să stea fraţii creştini întru tulburare; nu târzie vreme va să vie iarăşi asupra amândurora ameninţarea Păgânului.

Matiaş-Crai avea însă însemnat în condica lui numele lui Ştefan-Vodă. Deci zâmbea la mijlocirile neguţătorilor şi urma a ţine lângă sine pe Petru Aron, Deci într-un răstimp când măria sa Matiaş hotărâse ca, nu mai departe decât în primăvara care vine, nemţii săi cei mai dibaci, cu puştile cele mai bune, să bată şi să supuie iar, pentru coroana sa, cetatea de la gura Dunării, Şt^fan-Vodă cobora în Ţara-de-Jos cu repeziciune. Era în puterea iernii; albia Dunării era sloi de gliiaţă. Şapte ţinuturi de la câmpie ieşeau la oaste. Tunurile erau purtate în sănii cu oplene, pe drumuri lucii, pe o vreme lină, subt un cer ca o cupolă de smaragd. în noaptea de 23 spre 24 ianuarie, făcliile moldovenilor se aprinseră dintro dată în preajma cetăţii şi crainicul strigă porunca stăpânului Moldovei.

În acelaşi timp, de la Suceava, pornea ştafetă pentru stângerea măriei sale Doamna Evdochia. Călăreţii ajunseră la Domnie în ziua de 25, după amiază. Cetatea se închinase. Măria sa rânduia soarta robilor şi se pregătea să intre cu alaiul. Cheia cea mare a porţilor era pe ghiaţă, la picioarele sale. însuşi măria sa sta în scaun de sloi, pe perina de matasă pe care fusese înfăţişată cheia de cătră bătrânul meşter al breslei zidarilor, Măria sa simţea oarecare durere la piciorul lovit de glonţ. Poruncea diacului, care scria pe genunchi alăturea, să însemne numele pârcălabilor rânduiţi să stăpânească pentru măria sa în cetate. Aceştia erau Buftea şi Isaiia de la Neamţu, Când curierii cu armele întoarse şi fără cuşme, în semn de moarte, bătură metanie înfăţişând cartea prea sfinţitului Teoctist, măria sa se opri numai o clipă, privindu-i. Primi cartea şi, fără s-o desfacă, urmă a porunci diacului. Apoi făcu rânduiala intrării şi ceru să i se aducă calul. Flamura cu zimbrul se ridicase în turn.

Ostaşii tăceau în preajma zidurilor, cu capetele descoperite. Unii urmăreau, în neclintirea albă a iernii, ochiul puţintel înnourat al stăpânului lor. Alţii, după năravul fără isprăvâre şi fără leac al răzăşilor clănţăi din Ţara-de-Jos, nu se puteau ţinea să nu mormăiască vorbe, unele ciudate, altele fără noimă, fără a ţine samă de jalea acelei clipe. Totuşi aveau dreptate, căci în măria sa era o bucurie. Iar stihurile pe care le mormăiau acei răzăşi, veselindu-se într-ascuns, erau oarecum în fapte printr-o armonie predestinată. îndată le-au aflat pământenii din om în om, spunându^le pretutindeni. Le-a aflat şi Ştefan-Vodă cătră primăvară” când sta singur în chilia sa din cetatea Sucevei, de la copiii de casă, şi a binevoit a zâmbi:

Buzduganul lui Ciudin Bate-n poarta la Hotin. Sabia lui Isaiia Bate-n poarta la China, IV.

Şi în 1467 un tânăr rigă de douăzeci şi cinci de ani era cel mai frumos şi mai viteaz bărbat al timpului” Trupul său, împodobit cu brocart şi matasă, are o fumegare plăcută după danţurile prea desfătatei lui curţi. Armura îi dă înfăţişarea cea mai înfricoşată, când măria sa binevoieşte a încăleca pentru război. Toţi scribii îi admiră iscălitura; numai pentru întorsătura ei unică, osândiţii la moarte trebuie să se socotească fericiţi. Cine cutează a-i găsi un cusur? Minciuna lui e diplomaţie; morga lui, necesitate a meşteşugului; un cuvânt de spirit al său devine universal: istoricii se grăbesc să-1 consemneze, chiar dacă nu 1-a rostit. încordează un arc, înalţă un şoim ca nimeni altul. Felul cum ia el numai cu două degete friptura din talerul de aur, ori cum soarbe pocalul cel mare de Tocai e observat cu grijă şi imitat. Eleganţa lui când se spală, fără să-şi împroaşte piea tare curtenii cu apa din gură ori din pumni, devine articol de hristoitie.

Cine îndrăzneşte să bârfească, insinuând că asemenea om s-ar trage din nişte munteni valahi? întâi, maica sa e de cea mai autentică nobleţă; al doilea, tatăl său a avut părinte pe un crai. Basmul acesta e cu atât mai adevărat cu cât e mai necesar. Dar se observă rasa şi din toată fiinţa şi firea lui. Mai ales acea generozitate pe care o are numai un singur neam şi acea trufie pe care numai un neam ştie s-o poarte cu graţie, străluceau cu osebire în persoana tânărului rege Matiaş.

Răsfăţat al sanctităţii sale papa, lăudat prietin al Veneţiei, biruitor împotriva socrului său eretic regele Podiebrad al Boemiei, lumea aştepta de la măria sa biruinţile părintelui măriei sale Iancu-Vodă împotriva Osmanlâului. Măria sa era cel mai însufleţit crai al epocii şi mai plin de făgăduinţi. Totuşi, după cuvântul cel vechi că proroc în patria sa cinste nu are, tocmai ţara sa de baştină, Ardealul, nu voia să-1 cunoască, răcnind împotriva oştilor şi a birurilor grele şi cerând prin voievozii şi boierii ei libertatea de odinioară. Neguţătorii saşi prin Benedict Roth, nobilii vânduţi împăratului prin comiţii de Sankt-Georg şi Zips respinseră de cătră ei atât poruncile cât şi dregătorii crăieşti. Prostimea cea covârşită de năcazuri aprinse vâlvătăi, tapând în glod stemele şi steagurile lui Matiaş. Dar măria sa era un crai care ştia să se facă ascultat şi să lovească pe nesupuşi. în vara anului aceluia 1467, înălţimea sa, însoţit de călărime în fier şi pedeştri cu zale, precum şi de Giskra, condotier înfricoşat al timpului, care aducea trupe uşoare de pradă, ż>îrjol ţi măcel, intră în ţară, zugrumând răzvrătirea şi înecând-o în propriul ei sânge. Ţăranii căzură cu pletele în pulbere. Neguţătorii depuseră aurul poruncit. Nobilii se închinară, recunoscând în braţul care-i lovea un braţ într-adevăr regesc.

Măria sa îşi scoase catastiful, făcu în el semne, socoti şi văzu că mai are un datornic, mai greu împovărat cătră măria sa decât alţii. îşi încruntă sprinceana, apoi pofti zâmbind să i se aducă pribeagul care de mult aşteaptă, Petru Aron-Vodă, căci a sosit vremea să-i arate mila şi să-i facă dreptate. Loviturile în secuime, răscoalele la hotar, ocuparea Chiliei: toate dintr-o dată se vor răscumpăra.

Oastea craiului, puternic adaosă, având stolurile viteazului Giskra înainte, parcurile de bombarde şi convoiurile de căruţe îndărăt, străpunse pasul Oituzului la 19 şi 20 noemvrie, înlăturând cu uşurinţă piedicile şi ţinând la distanţă grănicerii fantomatici ai voievodului. Muntele dădu sunet din culme. Giskra îşi risipi bandele asupra satelor şi târgurilor. Cerul se înroşea în fiecare sară şi din popas în popas regele vedea vâlyori tot mai în miazănoapte.

În săptămâna întâia a lunii dechemvrie, măria sa Matiaş stătu la Roman, punând la cale cu căpitanii săi atacul Sucevei. Voievodul încă nu dăduse semn. Risipiturile de călărime pământeană care se arătau o clipă pe dealuri, ori în luncile Şiretului, ori dincolo de apa Moldovei într-un colnic de munte, se mistuiau repede la cea dintâi ameninţare a taberilor crăieşti. Deci expediţia se arăta deocamdată uşoară. Totuşi Craiul avea căpitani înţelepţi, care pipăiau cu grijă şi legau tare în vremea nopţii lagărele, iar Giskra dădea lumină străjilor, înspre toată zarea duşmanului.

Urmând drumul domnesc de pe malul stâng al râului Moldova, Craiul porunci al doilea mare popas la târgul Baia. între Roman şi acest vechi târg al ţării, depărtarea nu-i mare; însă dăduse vifor şi iarnă aspră. Trebuiau căutaţi cai şi boi, care să sporească trăgătorii puştilor mari şi ai căruţelor oştii. Ca să-i găsească, călăreţii lui Giskra trebuiau să bântuiască sate goale. Au fost nevoiţi să se întoarcă spre Trotuş, la ciangăii care se plecaseră la mila craiului, fără a dobândi prea multă cruţare, dar nu găsiră nici pe cianăi Şi suferiră şi lovituri furişe de la nişte hoarde de răzaşi cu cojoc şi cu căciulă mare, care cum loveau, cum se risipeau. Unde nu fusese tot ars la trecerea dintâi, găseau ruină totală şi orice urmă de hrană ridicată.

Întorşi prin viscol şi troian, ca să aducă asemenea veşti Craiului, în loc de animale de povară, oamenii lui Giskra găsiră alţi tovarăşi care nu hălăduiseră mai bine dincolo de Şiret. Nişte pământeni prinşi nu se sfiiră să mărturisească domniilor lor căpitanii crăieşti cum că Vodă are oaste destulă, de asta să nu poarte nimeni grijă; dar când are să se arate măria sa cu asemenea oaste, asta nu poate să ştie nimeni.

Văzând că sunt bătuţi peste fălci şi împunşi cu şpăngi, acei ţărani au răspuns că măria sa are să se arate cât de degrabă. Numai să steie vântul şi măria sa are să se arate numaidecât, cu toată sila lui., Biruind greutatea furtunii, care se opintea din crivăţ, oastea Craiului a răzbit cu cea mai desăvârşită rânduială la locul poruncit.

Cu toată truda, oamenii au parcat vitele în staule şi perdele. Au scos pe târgoveţi în şoproane şi s-au aşezat ei la căldură. Au împins străji la vadurile Moldovei şi cătră munte. Au legat în grabă de jur împrejurul târgului, în parcane, căruţele. %

Giskra s-a închinat în faţa craiului, poftindu-1 la masă.

Înalbăstrea sara la ferestre.

— Măria ta, cetatea Sucevei e numai la douăzeci de mile depărtare. Viscolul se alină. Mâne cercetaşii mei o vor vedea.

Regele simţea în mădulare plăcerea moale a cinei; totuşi sta încă dârz, dându-şi poruncile şi dictând scrisorile cătră Ţară pentru Petru Aron, când, în miezul nopţii, s-a simţit iar detunetul vijeliei. Ridicându-se 111 acelaşi timp şi larma taberei, împrejurimea păru că se clatină. Riga se încruntă, poftind numaidecât să ştie ce este.

Primi îndată răspuns. Târgul era atacat. Duşmanii rupeau parcanele şi dădeau foc căruţelor. Doborâseră dintr-o dată toate străjile. Intraseră pe uliţi coloane de călăreţi cu suliţi şi cu şumuiace aprinse, dând foc şi împrăştiind spaimă.

— Să dea semn trâmbiţele! poruncea Craiul. Să se liniştească oamenii! Să puie mâna pe arme! Să prindă şi să sfărâme pe călăreţii cu isuliţi!

Dar călăreţii trecuseră. Armata regească, bulucită la locurile de comandă cu căpitanii săi, se simţi dintr-o dată încleştată de o oaste care ţinea toate drumurile şi scăpările.

Cei mai viteji credincioşi se năpustiră spre sălaşul regesc, ca să apere pe stăpânul lor de primejdia morţii, pe care până atunci încă nu o cunoscuse. Atunci a dovedit Giskra vitejia lui fără păreche. Deasemenea căpitanii cei vechi au ştiut cum să călăuzească prin măcel pe Rigă, sub săbiile acelei străji negre, vestită pentru valoarea şi credinţa ei.

Oastea regească a fost desfăcută şi măcinată. Au pierit zece mii de mercenari, atât pe loc, cât şi în strâmtorile muntelui, de topoarele ţăranilor, cât şi pe căi de săgeţile şi săbiile călărimii domneşti. Au fost harţuri în risipă toată ziua următoare şi a treia zi. Sfărâmăturile oştii au lepădat bombardele la îmbucătura Moldovei cu Şiretul, ca să poată năzui mai grabnic la Oituz. Dar acolo găsiră străjile în fiinţă şi potecile astupate.

Craiul a hălăduit cu destule greutăţi pe poteci mai ferite, călăuzit de un om din neamul său, adică de un nobil valah de loc din ţara, şi aparat de viteji nobili unguri şi români de la Maramureş. Pe acel boier moldovean sabia lui vodă 1-a ajuns după aceea, luându-i capul, pentru puţina minte pe care o dovedise, după cât zicea măria sa. Vorbeau moldovenii că Riga ar fi suferit trei lovituri de săgeată şi credincioşii săi au fost siliţi să-1 poarte în părângă pe pat de cetină. Dar asta nu-i cuviincios a se vădi pentru un stăpânitor de noroade. De altminteri măria sa, cum a scăpat la Ardeal, a dovedit că rănile trupului se vindecă lesne, întrebuinţând iruri potrivite ori descântece, pe când celelalte răni se tămăduiesc mai greu; aşa că toţi vinovaţii săi, tulburători şi răsculaţi ori numai bănuiţi, au pierit cu cea mai mare grabă în furci şi sub securea g'delui. Iar Petru Aron pribeagul a suferit şi el de mânia regească, rămânând lepădat de la înalta milă, între boierii secui de la Trei Scaune.