IV

Ştirea de la Crâm n-a întârziat să se arate adevărată. Abia ajunseseră, cu încetineală ca totdeauna, cărţile lui Mengli-Han la măria sa Craiul Cazimir, tocmai în Litvania, unde măria sa se afla cu curtea şi cu familia, şi din stepa rusească se ridică sunet şi flacără. Ta-^ bunurile lui Mamac-Han trecură Niprul şi, cumpănindu-se asupra pragului lumii o clipă, s-au rupt în trei trâmbe, două lovind în Lehia şi alta fulgerând pieziş spre Moldova. Cei care au intrat în republică au ras de pe faţa pământului o linie de sate de cătră Cameniţă spre Jitomir, Rujmir şi Vladimir şi în Podolia la Volin, încărcând holde, adunând tamazlâcuri de vite, punând în ştreag sub harapnic zece mii de robi. Groa^i s-a răzvrătit holbată şi cu părul vâlvoi în tot cuprinsul Lehiei. Vântul aducea fum de tăciune de cătră hoarde. Oameni cu gura strâmbă şi bălăbănind numai dintr-o mână scăpau dintr-acolo. Pe toate drumurile stăteau prăvăliţi morţii: copii, muieri şi bătrâni, care-s mai puţini buni de robie. La târguri, maţele neguţătorilor erau înşirate ca mărgelele pe gardul şanţurilor de împrejmuire şi Pe cumpăna rohăteilor. Cu aceleaşi rânduieli călăreţii aegri ai lui Mamac-Han au trecut Nistrul în mai multe locuri şi s-au răsfirat în pradă spre Prut. Alţii, cercând vaduri, au pus pe ţărmul de dincoace căruţele uşoare cu roate înalte şi coviltir, ca să încarce în ele aur şi argint. Suind din valea Căuşenilor, mârzacii au pălit în Lăpuşna. Alţii s-au îndreptat spre ţinutul Botoşanilor şi Suceava. Dar ţara aceasta nu deschidea câmpuri largi şi bogăţii clădite ca în Podolia şi Litva. Erau locuri necontenit strimte de codri, de dealuri şi văi prăpăstioase. Fugarii, răcnind pe toate ponoarele şi aprinzând focuri de veste, se mistuiau grabnic în sihla, împungând cu strămurarea boii şi bivolii şi bătând cu harapnicele în cai. Tătarii aruncară pretutindeni din suliţi şumuiace aprinse de câlţi, pârjolind satele. Ca să fie de spaimă lumii şi s-o oprească din bejenie, orice om pământean, care era găsit umblând, pierea străpuns. Cuiburi de fugari pe care le-au găsit în poeni le-au împresurat de vâlvătăi, prăjindu-le, ca să meargă şfara de seu ca o veste pretutindeni. Erau coloane de călăreţi care mergeau unul câte unul pe zarea dealului ducând în suliţi pruncii; le-a ieşit zvon că-i frig şi-i mănâncă; dar ei porunceau cu asta supunerea pământenilor, ca să vie fiecare să-şi aducă avutul, şi apoi fiecare să-şi scape viaţa pleeându-şi grumazul în robie.

Dar n-au apucat a-şi face popasul cel dintâi de sară, la apa Prutului; căci celor din frunte le-au şi venit ştiri de nelinişte din urmă. Deşi Mamac-Han stătea cu putere hodinită dincolo de Nistru şi de Movilău, priveghind ceambulurile de pradă şi primind vestitori, mârzacii de la Prut au înţeles că s-a pus între ei şi Mamac-Han o primejdie” Ţara nu era lipsită de priveghere. Războinicii vechi aveau dreptate să urască pădurile, căci ele totdeauna pot ascunde primejdie. Din părţile Sorocei şi din părţile Cetăţii Albe s-au ivit oşteni care nu cunosc spaima. Stau ca un zid ji lovesc cu străşnicie, ori lunecă în sihle cu repeziciune şi ies în altă lăture. Au început a vâna căruţele de pradă, înjunghiindu-le caii şi sfărâmându-le roţile. Au închis drumurile şi văile dindărăt.

La vestea aceasta, mârzacii cei mari îndată au repezit alergătorii cei mai buni poruncind învârtejirea trâmbei înspre tabăra lui Mamac-Han. A doua zi, ocrotindu-şi dobânda prin Valea Răutului, sprijineau dealurile goale şi văile pină după al treilea deal, cu stoluri, stând cei din mijloc întru toată puterea şi grăbind ca să ajungă la vadurile Nistrului. Atunci i-a lovit Ştefan-Vodă cu pâlcuri întocmite şi la loc potrivit aşezate, îmbulzindu-i spre dumbrăvile de la Lipinţi. Tăindu-le orice ieşire la Nistru, i-a prins ca într-un voloc. Prea puţini dintre cei mai straşnici viteji au putut scăpa. Ceilalţi, trudiţi de muncă şi de drum, s-au supus în propriul lor sânge şi moldovenii i-au hăcuit cu săbiile în toată după-amiaza aceea, 20 august.

A fost cumplită veste pentru Mamac-Han, dincolo. Se zvârcolea de mânie şi scârbă, ameninţând cu sabia spre Moldova. Puţinii războinici care soseau îi vorbeau de pieirea tuturor celor care n-au putut trece apa cea blăstămată a Nistrului. Fuseseră spârcuite în întâiul rând şi rezervele şi răpite îndărăt parcurile de căruţe cu dobânda şi robii. Măria sa Sion Sidi ^hmed, fratele prea puternicului han a căzut prins. Mai rău decât atât: spurcatul ghiaur de la Suceava a avut îndrăzneală să supună la genunchiul său, sub scara calului, pe însuşi Emin Sidi Mamac, feciorul stăpânului lumii şi al împăratului împăraţilor.

— Pe loc să încalece mârzacii mei cei de taină şi să se ducă să-mi aducă fiul, a poruncit hanul, împroşcându-şi în jur balele mâniei. Să vă duceţi o sută de soli înfricoşaţi la acel necredincios şi să-i spuneţi că m-am mâniat foarte şi să se teamă de greutatea puterii mele. Nu va mai sta piatră pe piatră în spurcatul lui pământ şi unde îşi ţine acum capul îi voi aşeza picioarele. Aşa să-i porunciţi, şi să-mi aduceţi înapoi fiul. După ce îmi dă copilul, voi cugeta dacă pot să mă înduplec, iertându-i îndrăzneala.

Solii lui Mamac-Han au sosit a doua zi în tabăra lui Vodă cu trufie, aşa cum se cuvine unor viteji fără frică. Au fost lăsaţi să înainteze până la cinci paşi, sub calul cel alb al măriei sale, sub zalele lui, şi sub coiful său de fier, cu bold în vârf. Oştenii rânduiau poverile, înlăturau morţii, alegeau prinşii. Când solia de la Maniac se opri, statură toţi privind.

Să spuie solii cine sunt şi ce poftesc, a poruncit Vodă.

Solii au spus cine sunt şi ce poftesc, vorbind cu mare glas. Hoarda nu se teme de nimeni şi de nimic. Orice domn trebuie să se plece puterii ei.

Deci aceşti boieri ai lui Mamac doresc să le dau pe fratele stăpânului lor?

Da.

Şi mai poftesc să le dau şi pe feciorul stăpânului lor?

Da.

Şi nu vor să primească nici o judecată pentru răutăţile şi beliturile pe care le-au săvârşit în pământul domniei rr?

Nu. Acela-i drept al lor de război de la Batie-Han.

Au deci drept să-mi taie norodul? Să spintece muierile, să frigă în suliţi copiii, să puie în jug robii, ca să-i ducă sub harapnic până la Volga?

Au. Necredincioşii să se supuie stăpânului lumii.

Cu toate acestea – zâmbi o clipă Vodă – m-au îotâmpinat în genunchi muierile din aceste ţinuturi, cărora li s-au robit soţii şi li s-au străpuns pruncii; şi au ridicat mare glas şi blastăm grozav, dacă nu judec pe răufăcători cum se cuvine. Deci iată răspuns pentru Maniac-Han. Pe Sion Sidi Ahmed nu-1 ucid, căci îi este frate; şi-1 ţin la mine, iar cândva poate să vie asupra măriei sale Mamac, răpindu-i tronul şi femeile şi chiar viaţa. Căci eu cunosc ce pot fraţii. Insă pe Mamac cel tânăr îl jertfesc, pentru pruncii Moldovei. Iar dintre voi, solii, cei care au vorbit şi au stat cu semeţie deasemeni vor pieri tot în această clipă, ca să fie învăţătură altora mai târziu. Pe cel mai bătrân nu-1 lipsesc de viaţă. îi las şi ochii, ca să vadă toate acestea, şi limba ca să vorbească stăpânului său. Dar să fie însemnat la urechi şi la nas, ca să ştie alţii că nu tot ce aud de la Mamac-Han e sfânt; iar nasul să şi-1 plect cuviincios, când vin în faţa noastră.

Cumpănind înţelept natura pământenilor cum şi a hoardelor, Domnul a poruncit ca osânda să fie executată chiar de ţăranii din Orhei şi Soroca. Deci pe Eminec Sidi Mamac l-au legat cu odgoane lungi de mâini şi de picioare şi patru călăreţi s-au năpustit, ţinând de căpătăie, în patru părţi potrivnice, sfirtecându-1. Iar pe nouăzeci şi nouă de soli i-au străpuns cu nouăzeci şi nouă de pari de jugastru, tăiaţi de sub dumbravă, cu toporul Oştenii domneşti stăteau de o parte şi de alta, ca două ziduri drepte. Se bucurau cu osebire mai ales muieri ale prostimii, care blăstămaseră şi care erau bulucite într-o lăture, numai pe jumătate întoarse cătră privelişte.

Măria sa a mai hotărât unui boier al său cu numele Gangur, dându-i pârcălăbie, să pornească numaidecât cetate de parcane şi piatră în Orhei cătră Nistru, la marginea Codrului, ca să se întărească paza spre pustie; să fie gata până în toamnă şi să iasă la lucrul ei, pe rând oameni din trei ţinuturi; la Sâmedru să se mute acolo străjerii domneşti, Şi sa se întărească garnizoana din cetatea Sorocei şi de la cetatea Tighinei. Al o sutălea sol, cu nasul şi cu urechile ciumpăvite, să fie lăsat slobod, ca să se ducă la stăpânul său Mamac.

Şaisprezece zile după ce Mamac-Han şi-a trecut ciambulurile în pustie, alergătorii lui Ştefan-Vodă au stătut în preajma Niprului, ca să le pândească dacă nu se învârtejesc. Apoi funigeii au prins a se anina de bolândarii stepei, semn de linişte a singurătăţilor. în săptămâna întâia a anului nou 70, la 3 a lunii septemvrie, măria sa Ştefan a poruncit sfinţirea Putnei, întru lauda prea curatei Fecioare, maică a Domnului nostru Hristos. S-a vestit în toată ţara mare praznic sub munte, pomenire a morţilor şi umilită mulţămire lui Dumnezeu pentru biruinţele dobândite. Se lucra de trei ani la acea sfântă ctitorie. Măria sa lovise cu ciocanul în cea dintâi lespede la 4 iunie 1466. Meşteru^ cel mare italian, Antonio, care cunoştea cheia bolţilor, pusese destulă grabă şi multă iscusinţă. Sosiseră la timp şi zugravii de la Aton. Sfintele simboluri şi odăjdii fuseseră lucrate la Cafa, de cei mai vestiţi meşteri. Şi la sărbătoarea sfinţirii, acei meşteri adăogiseră, pentru măria sa, şi o spadă dreaptă, cu mâner în chip de cruce, împodobit cu olmazuri şi rubine, S-a adunat popor de pretutindeni, umplând împrejurimea. Toată boierimea a stat lângă tronul Domniei, după protocol, iar Ştefan-Vodă a şezut acoperit cu cunună, până ce-a venit clipa cetirii sfintei evanghelii. Atuncea s-a descoperit, a îngenunchiat şi nu s-a mai ridicat până la sfânta naforă, având lângă sine pe Alexăndrel-Vodă. Dpamnele monahii cu ceilalţi prunci domneşti aveau loc tot în acea lăture de strane, la ieşirea din naos. Iar la jertfelnic au slujit arhiepiscopi, preoţi şi diaconi, şaizeci şi patru. Iosif, arhimandrit şi egumen de la Neamţu, a fost îmbrăcat stareţ al sfintei Putne; iar la Neamţu a fost orânduit Silvan. Au cădelniţat şi au pomenit pe strămoşii adormiţi părintele Teoctist, mitropolit al Sucevei, şi părintele Tarasie, episcop al Romanului. Iar la ieşirea Domniei oştile au fulgerat armele, apoi au stătut stâncă, în straiele şi zalele lor. Nemţii au trăsnit cu bombarde pe deal şi călăreţii au ridicat steaguri în suliţi, jucându-şi caii. S-au întins mese de praznic în toată valea. Şi clopotele cele nouă turnate de meşteri de la Liov au dat zvon de slăvire Celui care bate peste obraz pe vrăjmaşii noştri şi zdrobeşte dinţii celor răi.

VI.

În ziua de 29 august a anului 71, sărbătoarea Tăierii cinstitului cap a sfântului proroc Ioan, fiind Vodă la prânz cu boierii săi în spătăria cea mică din castel, s-a simţit mare cutremur. Dumnealui Dajbog paharnicul tocmai dregea stăpânului său, turnând vin în cupă de argint şi luând credinţa, când s-a simţit freamătul măruntaielor pământului. Toţi s-au privit albi la obraz, apoi s-au răsucit cătră măria sa. Îndată după întâiul cutremur, a venit al doilea val, şi în cetate a sunat o prăbuşire. Copiii de casă şi aprozii au adus veste că s-a risipit un corn din turnul cel mare al Nebuisei, unde era şi clopot; şi clopotul s-a mişcat sunând.

Voievodul a ieşit în soarele amiezii. Curtenii l-au urmat. A venit şi prea sfinţitul Teoctist, murmurând rugăciune.

Se surpase într-adevăr un colţ de turn, la zidul de spre râpă. La odăile nemţilor şi siimenilor era o frământare neobişnuită. Oştenii se băteau în capete ieşind pe ferestre. Atunci Domnul a dat căpitanului de nemţi poruncă şi acesta s-a dus cu buzduganul asupra oştimii repezind la odăi cuvântul stăpânitorului. în puţine clipe toate cetele au ieşit în arme şi cu coifuri, rânduindu-se în linii la vedere, cu mai-marii lor.

Prea sfinţite, a grăit vodă cătră părintele mitropolit, binevoieşte a ocroti pruncii şi doamnele în paraclis, cetind deslegare pentru greşeli ce-am săvârşit în faţa lui Dumnezeu.

Prea sfinţitul s-a retras cu unii bătrâni boieri.

Ştefan-Vodă s-a oprit în faţa şiragurilor privind aţintit, fără să mustre pe nimeni, dar mustăţile cărunte a multor lefegii alvaniţi şi unguri tremurau; şi unii dintre oştenii pământeni ar fi poftit să intre în pământ. Măria sa, la vremea aceea, era trecut de patruzeci de ani. Umbla cu fruntea goală, cum ieşise de la masă, şi în plete avea înflorite alb grijile, năcazurile şi gândurile. Era cu sprâncenele încruntate şi cu mustăţile puţin zbârlite. Totuşi cei bătrâni ştiau să cetească pe obrazul lui balan, blândeţă.

De cum intrase prea sfinţitul la rugăciune, cumpăna contenise.

Cui i-a fost spaimă? a întrebat zâmbind măria sa.

Este sub cetate babă care are păr de lup, cu care afumă pruncii îngroziţi. Ce ştiu copiii şi oştenii? Şi unii şi alţii se alintă, fără a putea să cetească adevărurile, în semnele care se arată.

Turnul Nebuisei era vechi şi Dumnezeu arată că trebuie primenit. Asemenea cărămizi şi pietre nouă trebuiesc şi alcătuirilor domneşti, primenindu-se boieriile şi aducânclu-se la cinste cuvenită vitejii care s-au dovedit vrednici în războaiele Moldovei. De asemeni se arată că năravurile vechi trebuie să se dărâme; şi să se ridice un turn de credinţă statornică, pentru ca să nu se mai petreacă fapta de la Vaslui de la 16 ale lunii ianuarie acelaşi an, când măria sa a trebuit să puie sub sabie pe dumnealor Negrilă paharnicul şi Isaiia vornicul şi Alexa stolnicul. Deasemenea, căderea turnului poate arăta căderea unui duşman al măriei sale; şi acela nu poate fi decât Radu-Vodă Basarab de la Ţara Muntenească. Deasemenea primenirea turnului arată că se primeneşte cu bucurie şi curtea de la Suceava: deoarece peste puţine zile va să vie Doamnă nouă Ţării de la cetatea Mangop din Crâm; şi toată suflarea se va veseli cu Voievodul său.

Toate acestea le ascultau cu mirare căpitanii ceilalţi şi hotnogii şi unii ostaşi, răstălmăcite încă o dată, la odăi, după ce măria sa Ştefan intrase iarăşi la masă. Căci se afla între ei un căpitan sas, vestit pentru ştiinţa lui, cu numele Petru Hărman. Acesta grăia şapte limbi şi ştia să se iscălească, aşa de învăţat era. Şi putea tălmăci unele gânduri tainice ale lui Vodă, aşa cum făcea şi acuma. Avea meşteşug, când grăia şi tălmăcea, de avea lingă el un ulcior de vin vechi de la Cotnari, din* care se adăpa din când în când câte puţin, ca dintr-o înţelepciune; şi cu vârful săbiei însemna linii încâlcite pe năsip, pe care alţii nu le ceteau, dar el le cetea. Şi ştia să alcătuiască şi să aşeze în bătaie puşti de cele mari. Şi dăduse nemţilor lui arcuri cu vârtej şi cu anumită măiestrie, de săgetau fără greş de la mare depărtare. Era un om înalt, cu barbă bălaie şi chica roşă. Uneori, când măria sa Vodă trecea călare pe lângă. dânsul, îl bătea pe umăr. Iar dumnealui căpitan Hărman se făcea oleacă mai mititel subţiindu-şi ochii.

— Bine este a cunoaşte scrisorile, lămurea într-acea zi sasul, căci astfel s-a putut dovedi viclenia paharnicului, a vornicului şi a stolnicului. Bine este a purta cap – însă înţelept. Iar limbile pământului bine este a le cunoaşte, ca să ştim unde se bat acuma craii şi împăraţii, încât noi putem petrece cu dulceaţă la curtea lui Ştefan-Vodă. Şi ştim că la Mangop, stă seminţie împărătească şi vine de acolo măriei sale Doamnă cu stemă de la Bizanţ.

Într-adevăr, la 14 a lunii septemvrie a anului 1472, în amurgul serii, a poposit la puntea cetăţii alaiul doamnei M&ria de la Mangop, cu pârcălabul Luca de la Cetatea Albă şi cu boierii care o întâmpinaseră pe cale. Şi Domnul Ştefan, în vestmânt de brocart de Veneţia, a întâmpinat-o cu mare ţeremonie – închinându-se amândoi unul altuia, pe când trâmbiţele oşti mii sunau; a luat-o de mână şi a purtat-o în castel şi s-a pornit din acea sară nunta, cu strălucire.

Iar cutremurul şi turnul mai aveau şi alte tâlcuri ascunse, pe care muritorii nu le pot pătrunde; căci numai Domnul Dumnezeu stă, iar oamenii trec în nimicul de unde au ieşit; căci înaintea ochilor Celuietern mia de ani e ca ziua de ieri şi ca o strajă de noapte. Şi viaţa muritorilor e ca un vis, ca iarba ce răsare dimineaţa, ce răsare dimineaţa şi înfloreşte, iar sara se taie şi se usucă.

Aşa ne mistuim noi de mini a Ta şi pierim în faţa urgiei Tale.

Când pui fărădelegile noastre înaintea Ta şi cele tăinuite ale noastre sub lumina feţei Tale.

Îmbrăcându-se în strai de mire, Domnul murmura stihurile Psalmistului, pătrunzându-se de veninul mâhnirii lor şi căutând totuşi în ele sprijin pentru înfricoşatele încercărj ce-1 aşteptau.

Capitolul VII.

RĂZBOIUL CU RADU-VODĂ BASARAB. PREGĂTIRI ALE DOMNILOR ŞI CRAILOR PENTRU CRUCIADĂ ÎMPOTRIVA LUI MAHOMET-SULTAN. SILA OTOMANILOR VINE ASUPRA MOLDOVEI. ŞTEFAN-VODĂ AŞTEAPTĂ ZADARNIC SPRIJINUL CREŞTINĂTĂŢII. STĂ SINGUR IN RĂZBOAIELE CU PĂGÂNII.

I.

Căderea lui Radu Basarab-Voievod, vestită de cutremur, s-a săvârşit în luna lui noemvrie a anului 1473 – din mai multe pricini pe care Domnul Moldovei le cumpănise cu luare-aminte, la vreme.

În acei ani ţara Poloniei trăia în tihnă, neavând grijă, din când în când, decât dinspre partea pustiei; dar gloaba, când năvăleau sălbaticii, o plăteau plugarii de rând; aşa că domnii se întorceau după asta la huzurul lor. Din mult bine, doi feciori ai slăvitului şi înţeleptului Cazimir-Crai se îndemnaseră, cu o samă de şleahtici neliniştiţi, să se amestece la domnia Boemiei şi Ţării Ungureşti. Bătrânul crai Cazimir^având gloată multă, feciori şi fete, înclina, cu voie, fără voie, spre asemenea neguţătorii crăieşti, ca să li se alcătuiască zestre. Cui nu-i ajunge la Ţara Lehiei, a mai găsi la alte naţii şi pământuri. Deci la moartea lui Podiebrad- – Crai al Boemiei, bătrânul sprijinise pe prim-născutul său Vladislav împotriva lui Matiaş-Crai, care şi el poftea acel tron. O samă din boierii Boemiei ţineau cu Matiaş-Crai; alţii nu puteau trăi pe lumea asta decât cu Vladislav; în Boemia a trebuit să fie tăiere şi sânge şi deocamdată a ajuns să se încununeze la Praga Vladislav, primogenitul lui Cazimir; dar asemenea jocuri nu puteau să se facă dccât sub semnul schimbării. în timp ce se împărecheau şi se dezbinau unii şi alţii în Boemi a, se scorneau ticăloase lucrări şi la Ardeal şi la Ţara Ungurească: -că ardelenii se burzuluiau iarăşi împotriva lui Matiaş-Crai şi boierii unguri îşi aduceau iar aminte că Riga nu-i omul lor şi le stă unora ca sarea în ochi, altora ca un ghimpe subt unghie. Prin urmare şi aici era loc pentru alt fecior al lui Cazimir-Crai, cu numele Cazimir cel tânăr. Ca să aibă cu ce-şi agonisi asemenea slujbă, îi trebuiau lui Cazimir tânărul bani şi oşti. Sol de la craiul bătrân, cu numele Suhodolschi, veni în tabără la Vaslui la măria sa Ştefan-Vodă, ca să-1 poftească să dea sprijin de oaste crăişorului, pentru dobândirea coroanei ungureşti. Şi cu acel sprijin bine ar fi să umble fecioraşul măriei sale Voievodului, pentru ca să-şi dobândească şi Alexăndrel-Vodă nume, pământuri şi slujbe, la Ţara Ungurească. „Feciorul meu e crud încă şi fără minte, a dat răspuns Vodă; şi oastea îmi face acum trebuinţă împotriva duşmanului meu Radu-Vodă Basarab de la Ţara Românească. Dar îndată ce isprăvim nevoia de aici, vom vedea. Şi trimetem rugăminte măriei sale craiului nostru să ne ierte, şi mai ales să ne sprijine la nevoi mai grele, căci noi suntem aici strajă a măriei sale craiului de cătră păgân.” Amestecul şi războiul lui Cazimir tânărul s-a dovedit îndată a fi tot o jucărie: numai cât cu multă pagubă şi ruşine, şi cu pieire a fraţilor creştini, în care timp fiara de care scriu cărţile stătea tot cu putere, ameninţând necontenit, supunând pământurile şi obijduind seminţiile.

O clipă cumpănirea săbiei turceşti asupra lumii creştine se oprise. Se înălţase în olatul Asiei un stăpân marc şi viteaz al turcomanilor, cu numele Uzun Hasan. Acest măreţ domn persian luase soţie pe o creştină, doamna Ecaterina, fiica împăratului răposat de la Trapezunt, pe care-1 dărâmase Mahomet-Sultan; şi Uzun se sculase, ca să câştige zestrea împărătească a soţiei sale. îşi căutase sprijin la Caraman-Şah, alt stăpânitor de neamuri asiatice şi la sultanul de la Egipet şi Siria şi bătea război crâncen. Se ridicaseră şi tătari din pustie, venind în sprijinul lor, năzuind la măceluri şi dobândă. Se ridicase şi regele Gcorgiei, văr al doamnei Ecaterina, cu călăreţii săi caucazieni. Soli de la Uzun treceau la Riga Maciaş şi la craiul Cazimir, la Veneţia şi la prea sfinţitul papă, arătând pregătirile, dând samă de bătăliile câştigate şi îndemnând la război şi Apusul cu împăratul său şi craii, căci acuma e o vreme potrivită să-1 strângă din două părţi pe spurcatul Mahomet, să-i înece oştile în mări, să i le spârcuiască în ostroave, să-1 prindă pe el însuşi, să-1 puie în cuşcă de fier cum s-a mai făcut odinioară, ca să scape lumea de dânsul. Numai atunţea va fi pace pe pământ.

În luna lui iulie, a anului 1472, s-a dat mare bătălie în Asia. Isac-Beg, sol al lui Uzun-Şah, a poposit în ţara Moldovei trei zile şi a adus carte de la stăpânul său cătră Ştefan-Vodă şi carte de la Doamna Ecaterina cătră vara sa Doamna Maria a lui Ştefan-Vodă. Acuma e ceasul, lămurea Isac-Beg; căci Mahomet sângerează în Asia şi-şi linge rănile, şi rra ştie cum să-şi întocmească iar oştile împuţinate. Domnia sa Isac-Beg se duce la veneţieni şi la prea sfântul papă. Dacă, însfârşit, împăratul şi craii vor înţelege, steaua lui Mahomet-Sultan va asfinţi.

Nici împăratul nici craii nu vor înţelege, îşi făcea socoteală Ştefan-Vodă, cu ascuţime şi întristare; asupra creştinilor stă blăstămul zavistiei. Nimene nu cugetă la ceva mai presus de ticăloasa noastră fiinţă. Căci în viaţă avem o datorie; şi cândva vom sta la un judeţ înfricoşat. Deci măriile lor craii se sfădesc, se împung şi se taie. Când şi când, prin aurul veneţienilor, se mişca, apoi iar se lasă. Puterea lui Mahomet-Sultan, o clipă ostenită, nu va întârzia a se întoarce iarăşi în Bosnia şi la Dunăre, la asaltul Europei. Dumnezeu vrea ca domnia sa Ştefan-Vodă să se afle singur în furtună, căci îndemnurile falnice şi vorbele diplomaticeşti n-au o putere în sine. Dacă nu-i oştean bine hrănit şi bine armat, Ţara nu se îndârjeşte să stea şi ea cu toate puterile disperării. Aşa, la taberile lui se adaugă oricând călărimile răzăşeşti, precum şi mulţimile de ţărani cu coasele şi furcile. Va binevoi Domnul Dumnezeu să dea armiei sale tărie, la ceasul hotărât.

Pentru ca acel ceas să fie mai puţin greu, se cuvine a nu uita nimic din măsurile folositoare. Ţara Românească trebuie să fie în puterea noastră. Să nu intre în ea cu uşurinţă duşmanii de peste Dunăre, găsind un voievod plecat lor, strângând zaherea, salahori şi căruţe, având popasuri liniştite şi îmbielşugate. în Munteneasca trebuie să fie un prietin al nostru, un om al nostru de sprijin. Chiar dacă el n-ar fi o putere adevărată, totuşi între duşman şi noi se aşează o zonă de întârziere. Un strateg nu poate înlătura de la sine atari socoteli.

Deci Ştefan-Vodă, întru împlinirea prorocirii, la timp potrivit, pe când Mahomet-Sultan se afla încă în Asia, şi-a mişcat în jos tabăra de la Vaslui. RaduVodă Basarab nu 1-a simţit decât când a făcut popas pe hotar, ca să împartă coloanele şi poruncile războiului.

La 18 noemvrie 1473, s-a dat bătălia într-un loc care se chiamă Izvorul Apei, trei zile depărtare de scaunul Bucureştilor. Cu toată îndârjirea lui Radu-Vodă şi vitejia oştenilor săi, izbânda lui Ştefan-Vodă a fost hotărâtoare. La 21 noemvrie a început urmărirea. Căpitanii de cazaci şi hânsarii au fost în preajma Dâmboviţei la 23 noemvrie. A doua zi, la 24 noemvrie, Ştefan-Vodâ a intrat în scaunul Ţării cu temeiul oştilor sale. Radu-Vodă a trebuit să-şi urmeze fuga spre cetatea turcească a Giurgiului, părăsindu-şi în Bucureşti curtea şi tezaurul.

Luca Arbore, tânăr portar al Sucevei, a pus stăpânire cel dintâi pe curtea Radului-Vodă, găsindu-i straiele în sipete şi aurul în lăzi. A găsit şi pe Doamna Maria, cu cele două copile ale sale. Şi straie şi tezaur şi domniţe a fost încărcat în căruţe şi pornit spre Moldova. Oastea a poposit în Bucureşti trei zile, dându-i-se de cătră măria sa învoire pentru odihnă şi bencheturi.

Măria sa le văzuse pe domniţe numai în trecere. Doamna Maria i se închinase plângând, cerând milă mai ales pentru copile. Vodă îi arătase zâmbind că robia doamnelor nu samănă cu a proştilor oameni de rând. O încredinţase că va găsi bună primire la Suceava din partea împărăteştii sale soţii Doamna Maria de Mangop. La înfăţişarea-i de străşnicie privise uimită Maria Voichiţa, domniţa cea mai mărişoară, o copilă de paisprezece ani. Totuşi nu plângea; se uita la noul ei părinte şi stăpân cu ochi mari negri şi cu un obraz cu linii delicate şi nas fin. Era o frumuseţă dumnezeiască, fără îndoială cuprinsă şi ea în prorocirea cutremurului; însă Ştefan-Vodă nu şi-a dat lămurit samă de asta decât cu mult mai târziu, după furtună, când imaginea acelei clipe s-a deşteptat în ochiul său cel dinlăuntru.

Domn în locul fugarului a fost aşezat Basarab cel Bătrân Laiotă. Acesta era omul său, pe care ŞtefanVodă îl chemase din pribegia Ardealului şi-1 ţinea lângă sine în tabără. Era un urmaş de voievozi, fecior al lui Dan-Voievod; mai stătuse un scurt răstimp în scaunul Ţării Româneşti, în anul căderii Ţarigradului, deci cu douăzeci de ani în urmă. Acuma stătea iară, mărturisind mila Domnului său de la Moldova. Era un om uscat, cu gâtul lung şi ochi înfriguraţi, care aşteptase vreme multă, ani după ani, în pribegie la Sighişoara cu feciorul său Basarab cel Tânăr, ca să i se deschidă iar cetatea Dâmboviţei, la tronul părintesc. Era un om încercat şi viclean pândind un noroc întârziat. Despărţindu-se de el, Basarab cel Tânăr, mai puţin uscat şi încreţit, însă dintr-aceeaşi pastă, îi devenise dintr-o dată duşman şi compeţitor.

II întors din războiul Ţării Româneşti, Domnul îşi aşeză tabăra la Vaslui, aşteptând desfăşurarea unor împrejurări care stăteau încă ascunse pentru alţii. Pentru el erau limpezi, printr-o hotărâre mai presus de noi, care ne hărăzeşte fiecăruia un destin. Argumentul vieţii sale trebuia să se împlinească. Silinţile sale, timp de cincisprezece ani, ţintiseră orânduirea Ţării, întărirea hotarului, întocmirea oştilor. Puterea omului e şubredă şi timpul lui e mărginit; Dumnezeu însă adaugă împrejurărilor de tot felul valori misterioase; profanilor li se arată atunci minuni.

Basarab cel Bătrân se aşezase deci în scaunul Ţării la Bucureşti, purtând pe el simbolul măririi şi puterii, după care tânjise douăzeci de ani. Dar dregătorii otomani din latura Dunării mişeându-se, Basarab-Vodă nu putu să le puie împotrivă decât alcătuiri meşteşugite, pe care el le socotea mai tari decât armele. Lăsă beilor cărţi de prietinie, făgăduinţi de bani, încredinţarea celei mai desăvârşite supuneri slăvitului între toţi domnii lumii Mahomet-Sultan, şi-şi furişă fiinţa uscată iarăşi în pribegie.

Se vede că Voievodului de la Ardeal nu i-i dat să scape de dânsul, a zâmbit Ştefan-Vodă, cu destulă amărăciune. Dumnezeu nu-i îngăduie lui Laiotă să apuce sărbătoarea Crăciunului în moştenirea părinţilor săi; căci în post, pe când ne osteneam pentru dânsul, domnia sa fnânca în ascuns de frupt, ca papistaşii.

Pe când turcii schimbau rânduiala din Ţara Românească, Vodă aştepta şi alt răspuns, care n-a întârziat să-i vie, prin prietinii săi neguţători de la Cafa, prin Ţara Ungurească şi prin Veneţia. Soliman Hadâmbul beglerbegul Greciei, căpitanul cel mare şi înfricoşat al ordiilor otomane, primise poruncă să-şi întoarcă toate puterile asupra Moldovei, ca să pedepsească îndrăzneala şi amestecul lui Ac-Iflac-Bei. în loc să stea cu linişte, plătind tribut cuvenit, acest necredincios se mişcă. Deci Hadâmbul îl va lovi cu străşnicie.

Deşi treburile turcilor sunt totdeauna cu încetineală, Ştefan-Vodă a rămas în taberile sale de iarnă, poftind la curţile din Vaslui pe măria sa Doamna, pe coconul Alexandru şi pe domniţa Olena, ca să fie la un loc cu * domnia sa de sărbătoarea sfintei Naşteri. Aici îl găsiră şi solii de la Cazimir-Crai, domnii Bişovschi şi Suhodolschi, cu carte de la augusta sa strălucire, prin care măritul Crai îi da încredinţare de ajutor neapărat. Căci acuma nu mai este îndoială de război.

Într-adevăr, războiul în Moldova însamnă căderea cetăţii Cameniţa, a zâmbit Vodă cătră domniile lor solii. Iar dacă bat oştile lui Mahomet-Sultan Cameniţa, rămâne descoperită Lehia şi înspre tătarii de la Volga. Mulţămesc slăvitului meu domn craiul pentru ajutorul făgăduit şi îl aştept.

Treburile turcilor erau încete; nu mai puţin şi ale domnilor din Lehia. Ştefan-Vodă stătu la Vaslui până la sfârşitul lumii fevruarie, primind numai vorbe şi cărţi Spre primăvară a slobozit pe răzăşi la treburile lor De sfintele Paşti, a poftit pe toţi căpitanii săi la învierea din Suceava, cum avea măria sa obicei de cinsprezece ani. De Sfântul-Gheorghe a stat cu luareiminte să vadă dacă nu iese de la Poarta împărăţiei turceşti firman pentru purcederea oştilor: toţi scutelnicii şi călăreţii răzăşi aveau ascuţite săbiile şi caii înşăuaţi. Le-a venit veste să puie săbiile în coardă şi să sloboadă caii la poieni.

Cea mai ciudată ştire dintre toate cele care i-au sosit Domnului la Suceava, în curgerea verii, a fost pieirea lui Radu-Vodă Basarab. Cum şi de ce a pierit, nu s-a putut afla bine. Că a căzut la Giurgiu, că a trecut la Vidin ori la Nicopole la un ospăţ: a ieşit de la beii Dunării veste de moartea acelui voievod. în acelaşi timp Basarab cel Bătrân Laiotă îngenunchia la mila slăvitului Padişah. Aşa că Basarab cel Bătrân Laiotă ^a venit la Domnie dinspre miazăzi, eu năvrapi şi subaşi otomani şi la aşezarea sa în scaunul părinţilor săi a bătut tubulhanaua.

Dumnezeu mă pedepseşte că n-am ştiut să aleg bine, a zis Vodă cătră sfetnicii săi.

A doua ştire, de care Ştefan-Vodă nu s-a mirat, a fost ieşirea lui Haidar Ghirai de la Crâm, ca să prade în hotarul Lehiei, cătră Cameniţa. *

Deci tătarii de la Crâm – a zis măria sa – se alcătuiesc cu sultanul. Trebuie să priveghem şi la răsărit. Nu mă mir de Mengli, nici de Haidar, căci mărturisesc în aceeaşi lege cu Mahomet; am să mă mir de Laiotă care-i creştin ca şi noi, care a jurat pe sfânta cruce şi pe sfânta Evanghelie în paraclisul nostru de la Suceava. Va veni şi el în coada oştirilor Hadâmbului.

Ca o frunză care cade cea dintâi, vestind iarna, când codrul e încă verde, la sfârşitul verii a căzut şi solia aşteptată de la împărăţia neagră. Cartea marelui sultan poruncea să se deschidă porţile Chiliei şi Cetăţii Albe şi să se puie în mâna slujitorilor anumiţi birul cătră împărăţie.

— SântemA doritori de pace, a răspuns Vodă, şi cunoaştem puterea măriei sale Sultanului, însă nu putem da răspunsul pe care-1 pofteşte măria sa. Nu suntem datori nimănui şi ne vom apăra dreptatea noastră.

Solii s-au dus. în urma lor trebuia să se ridice semnul roş al războiului dinspre miazăzi. Ştefan-Vodă a suspinat, intrând în paraclis, singur, la rugăciune. Fără întârziere vestea şi răspunsul măriei sale au ajuns la cunoştinţa căpitanilor şi a răzăşilor celor răi din Ţara-de-Jos. Mângâindu-şi cu mânica minteanului bărbile de arici, spuneau aceştia vorbe mai tari şi mai potrivite decât ale măriei sale, împotriva spurcatului Mahomet. Dar se învoiau că domnii şl craii grăiesc cu altă cuviinţă. Ci lor nu le păsa de nimica şi grăiau cum trebuie.

Urmându-şi rânduielile ceasului de cumpănă, ŞtefanVodă şi-a repezit solii la Cazimir-Crai, şi la Ardeal; şi a dat ştire de primejdie lui Matiaş-Crai. Mai cu samă lui Matiaş-Crai, ca domn prea vestit şi vitez al creştinătăţii, < îi cerea să-1 sprijine ca pe unul ce a făcut legământ de moarte pentru legea lui Hristos. Drept este că sprijinind oastea Moldovei, Craiul apără însăşi Ţara Ungurească. Cu vorbe potrivite s-au dus curieri la Veneţia şi la4”prea sfinţitul papă. Boieri de credinţă au purces din Suceava la măria sa Vlasie-Maghiar, voievodul Ardealului, cerând să trimeată pe Basarab cel Tânăr, Ţepeluş, cu oaste, în locul vicleanului Laiotă.

Dintre toţi, numai voievozii de la Ardeal s-au arătat harnici la faptă şi au lovit pe Laiotă. în vremea asta, în toamna anului 1475, a ieşit porunca de la împărăţie;

Soliman-Hadâmbul, 121 Albania, lângă cetatea Scutari, §1 făcu ţ-o cunoscută beilor şi oştilor, sărutându-i peceţile.

Cum va cunoaşte cartea împărătească, Soliman-Beg Să-şi întoarcă armiile cu faţa cătră Dunăre şi să păşească fără nici o întârziere asupra Moldovei, să apuce żc barbă pe Voievodul ghiaur Ştefan şi să-1 ţâraie la picioarele strălucirii sale Sultanului. Şi iernaticul oştilor, Soliman-Beg să nu-1 facă în altă parte decât în cetatea Cameniţa a Lehiei. Iar în primăvara ce vine, din Cameniţa, să străpungă la Ieşi şi la unguri. Aceasta e hotărârea. Altfel să nu facă.

Deci Ştefan-Vodă îşi alcătui iarăşi taberele la Vaslui. Aici domnia sa Paul Ogniben, sol veneţian, îi aduse cărţi de la Uzun Hasan-Şah. Iar măria sa porunci diacului de lătinie a doua scrisoare cătră sfinţitul părinte Piu, papa Romei, cerându-i să strige craii şi domnii la războiul împotriva nelegiuitului, căci vine pri-^ mejdie pentru toţi.

Domnii şi craii vedeau că vine primejdie numai asupra Moldovei; deci au vreme de gândit. Să vedem dacă putem îndrăzni a tulbura din petrecerile sfintelor sărbători pe unii căpitani de graniţă în Lehia; ne trebuiesc şi nouă pentru tătari. Să vedem dacă putem da învoire secuilor să intre în leafă la Moldova. Chiar dacă nu le dăm voie, secuii tot se duc, deaarece cunosc bun ostaş şi căpitan în măria sa Ştefan-Vodă, şi s-ar putea zice că-1 socotesc ca pe un voievod al lor. Asta nu-i bine, dar n-avem ce face.

Pe când se spuneau vorbe la curţi şi se închinau pahare, Ştefan-Vodă priveghea înaintarea neînduplecată a lui Soliman-Beg Hadâmbul. Din Tracia, în Bulgaria, la Dunăre, coloanele au evoluat între cele dintâi spulbere ale iernii. Năvile de la Ţarigrad au năzuit cu tainuri şi straie la gura Dunării. Ţăranii de dincolo de fluviu şi din Cara-Iflac şi-au înşirat căruţele, desfundând gropile de provizii, au mânat turmele de oi spre bălţi, au topit sloiuri de seu, au grămădit în cursul apelor plutele pentru poduri. Basarab Bătrânul şi-a adaos oştiie lui şi a încălecat între căpitanii Hadâmbului *şi între tuiuri.

În zilele sfinte ale Naşterii Domnului, alergătorii de la Cetatea Crăciuna aduseră veste că năvrapii au intrat pe drumurile Moldovei. Pilcurile de răzăşi nu-i lasă $i-i hărţuiesc, dar din urmă vine greul pământului. Domnul pofti pe sfetnici şi pe căpitani la sine, în spătăria curţilor de la Vaslui. Toţi stătură în tăcere, în jurul Domnului lor, noaptea, la o cină de taină. Erau de faţă boieri bătrâni şi mai ales tineri, pe care Vodă îi adunase la sine cu multă luare-aminte. Erau Hrean vornic, şi Luca Arbore portar nou al Sucevei, şi Mihail spătar şi Dajbog paharnic, şi Ilea Huru comis. Deasemeni Duma de la Hotin, vărul Domnului, feciorul lui Vlaicu, şi Arbore pârcălab de la Neamţu, şi Dragoş pârcălab de la Roman, şi Luca, pârcălabul de la Cetatea-Albă. Celălalt pârcălab, Hărman Neamţul, rămăsese, din porunca lui Vodă, la bombardele cetăţii.

— Iubiţilor boieri ai mei şi sfetnici cu priinţă, a zis măria sa, privind la 'toţi cei din juru-i, până în fundul rărunchilor fiecăruia; aflaţi că Dumnezeu ne trimete pe păgân nu ca să ne cerce vitejia, ci ca să ne cunoască credinţa. Deci iată această cruce, pe care m-am legat eu din zilele tinereţelor mele: să juraţi pentru Hristos şi să aveţi nădejde în sprijinul sfinţiei sale. Curând se va vădi dacă v-am ales bine şi dacă talantul meu dă dobândă.

Atuncea au îngenunchiat boierii sub braţul măriei sale, sărutând crucea şi mâna sa. îndată apoi au pătruns medelnicerii cu mâncările, iar paharnicul a dres numai intel vin, ca de împărtăşanie. Alergătorii de la hotde călărime veneau neîncetat şi intrau uzi de zloată în preajma lui Vodă. Aduceau veşti amănunţite ae fiece mişcare a oştilor păgâne. ^

Astfel în sărbătoarea Bobotezei, când preoţii au sfinţit faţă de măria sa, toate apele Moldovei, ŞtefanVodă înţelese că pilcurile pe care le rânduise el pe -Şiret şi pe Bârlad îşi făcuseră ţoţă datoria, împungând neîncetat şi retrăgându-se pe valea Bârladului. Păreau într-adevăr anume sfinţite acele ape care se cerneau din văzduh şi se revărsau în bălţi cu îmbielşugare, pe toate văile. Iarna se muiase la Crăciun. Vremea de moină se prelungea. Drumuriile văilor se desfundau. Cu nespuse greutăţi şi cu mare vrednicie toată acea armie de o sută de mii de oameni, cu salahorii şi coloanele ei, înainta ca să lovească oştile Voievodului. Limbile prinse mărturiseau unde se găsesc aceste oşti. Acolo unde se găsesc, tre--* buie îngrămădit şi prins Ştefan-Vodă, ca să se poată plini litera poruncii împărăteşti. După ce-i va zdrobi oastea, Hadâmbul îl va apuca de barbă şi-1 va duce într-un loc mai puţin plin de bălţi şi cu mai mult soare.

Două zile după Sfântu-Ion, anul 75 al veacului, Ştefan-Vodă a văzut negură deasă asupra cuprinsurilor, între codri şi între smârcuri. înţelegând că acesta-i ajutorul pe care-1 ceruse de la puterea ce* mai presus de noi, şi-a repezit cu grăbire poruncile, dând înştiinţare fiecărui căpitan unde să stea, cum să se mişte şi ce să săvârşească. în zorii zilei, la 10 ianuarie, întâile elemente uşoare şi mişcătoare ca şi negura au luat contact cu fruntea oştirii lui Soliman-Beg. Era ceea ce s-ar chema astăzi o diversiune: adică buciume, tobe, strigări de război şi săgeţi, în lunca de dincolo de mlaştină, m laturea drumului pe care se afla intrată oastea. Acest atac de spaimă, călăuzit de oameni dibaci şi cunoscători ai locului, a făptuit tocmai ceea ce trebuia sa 1 se întâmple. La strigătele de război, beii au răspuns numaidecât înturnând bulucurile într-o lăture, năpădind peste mlaştină. A sunat poruncă să se spargă Umca. Vă4indu-se astfel duşmanul căutat, urma neapărat ca fruntea şi coada să se răsfrângă în aceeaşi direcţie, ca să împresoare, să covârşească şi să stropşească. j Dar o mişcare de oşti se face cu întârziere. Locurile la Rahova sunt înguste. Într-o parte s-au adunat apele dezgheţului. în cealaltă parte prăpăstii şi sihlă. Deci peste luncă, la limpeziş, unde stau desfăşurate oşti: asta e cheia de război a acelei zile. însă, prin pâcla dimineţii, pe când coloanele se angajau astfel cătră fantasme, oastea proaspăt gătită a Voievodului lovi în trei locuri din coastă şi dindărăt. Acest atac principal, dat cu putere şi repegiune, trebuia astfel călăuzit încât să rupă, deşteptând spaimele mulţimii. Au rămas înomoliţi în mlaştină bivolii cu bombardele. Şiragurile învălmăşite s-au năpustit unele asupra altora tăindu-se. îndărăt nu mai putea nimeni ieşi fără a se supune fierului. Cei care au răzbit prin luncă după ce au tăiat-o cu săbiile, au dat de alte bălţi. Au năzuit mai departe şi i-au întâmpinat vânători de oameni care-i aşteptau la locurile poruncite. Din toată armia aceea soarele de a doua zi nu a mai luminat decât ghemuri spârcuite. Unele au fugit cătră Ionăşeşti la vadul Şiretului şi de acolo cătră Obluciţa, altele s-au plecat ostaşilor moldoveni. în unii prinşi au lucrat crâncen paloşele răzăşilor. Unii bei şi feciori de bei au fost închinaţi lui Vodă. Măria sa a poruncit numărătoarea morţilor şi a căruţelor. A pus să se facă slujbă lui Dumnezeu pe câmp, la Podul înalt, faţă de pieirea care fumega încă în mlaştini, şi a rânduit post întregii oştiri pe ziua de 11 ianuarie.

Cartea de lătinie a lui Ştefan-Vodă cătră craii şi domnii creştini: „Noi Ştefan-Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţarii Moldovei, ne închinăm cu prietinie domniilor voastre tuturora cărora vă scriem; şi vă dorim tot binele. Ştiţi domniile voastre că împăratul cel necredincios al turcilor a fost şi este prigonitorul creştinătăţii şi în fiecare zi cugetă cum ar putea supune şi zdrobi creştinătatea. De aceea facem cunoscut domniilor voastre că pe la Boboteaza trecută a venit de la împărăţia Turcului în ţara noastră şi asupra noastră mare oaste în număr de 120.000 oameni, al cărei căpitan de frunte era Soliman-Paşa beglerbegul; împreună cu dânsul fiind şi toţi curtenii Păgânului şi toate seminţiile din Rumelia, şi Voievodul Ţarii Româneşti cu toată puterea, şi Asan-Beg, şi Ali-Beg, şi SchenderBeg, şi Grana-Beg, şi Oşu-Bcg, şi Valtival-Beg, şi Serefaga-Beg, stăpânitorul Sofiei, şi Cusenra-Beg, şi PiriBeg fiul lui Isac-Paşa cu toată sila lui de ieniceri. Aceştia toţi au fost căpitanii urdiilor.

Auzind şi văzând noi aceasta, am luat în mână sabia şi, cu ajutorul Domnului nostru atotputernic, am mers împotriva duşmanilor creştinătăţii, i-am biruit şi i-am călcat în picioare şi pe toţi i-am trecut subt ascuţişul săbiei noastre; pentru care luerjj dăm laudă Dumnezeului nostru. Auzind de asta, împăratul cel păgân pofteşte să se răzbune şi va să vie în luna lui mai, cu capul său şi cu toată tăria sa împotriva noastră, ca să supuie ţara aceasta, poartă a creştinătăţii, ferită până acuma, de cătră Dumnezeu, de asemenea silă. Dacă această poartă a creştinătăţii, ţara noastră, va fi pierdută – ferească Dumnezeu! – atunci toată creştinătatea cade în primejdie. De aceea ne rugăm de domniile voastre să ne trimeteţi pe căpitanii domniilor voastre ajutor împotriva duşmanilor creştinătăţii, până mai este vreme, fiindcă Turcul acuma are mulţi potrivnici şi în toate părţile are de lucru cu oameni ce stau asupra lui cu sabia în mână. Din parte-ne noi făgăduim pe credinţa noastră creştinească şi cu jurăniântul domniei noastre, vă vom sta în picioare şi vom lupta până la moarte pentru legea creştinească, noi cu capul nostru. Aşa trebuie să faceţi şi domniile voastre, pe mare au pe uscat, după ce noi, cu ajutorul lui Dumnezeu atotputernicul, i-am tăiat mâna cea dreaptă. Deci fiţi fără întârzicre gata.

Din Suceava, în ziua sfântului Pavel, luna ianuarie în 25, anul Domnului 1475.

Ştefan-Voievod, Domnul Ţării Moldovei.”