6. UN RECHIZITORIU SUI-GENERIS.

Din dispoziţiile codului penal şi practica judiciara se ştie ca un rechizitor trebuie sa enumere acuzaţiile aduse unui inculpat şi sa le sprijine pe fapte. Ori, rechizitorul definitiv al procurorului militar, Gheorghe Atanasiu, din 6 Mai 1938, se ocupa, în proporţie covârşitoare, de 3/4, cu probleme periferice în raport cu fondul procesului, cu acuzaţiile propriu-zise, cu ce i se imputa Căpitanului.

La ce se referea cea mai mare parte a rechizitorului? La sistemul de organizare al mişcării şi la antecedentele vieţii politice ale lui Corneliu Codreanu. Din interpretarea răuvoitoare a unor serii de fapte din trecutul mişcării şi al întemeietorului ei, procesul vroia sa azvârle umbre asupra lui Corneliu Codreanu, sa creeze prezumpţii de culpabilitate, ca şi cum gravele acuzaţii ce i se aduceau acum nu erau decât punctul culminant al întregii lui cariere politice. Toată viaţa Corneliu Codreanu a fost certat cu legea, a fost un răzvrătit şi un conspirator. Acuzaţiile de acum, mult mai grave, nu erau decât implicaţia logica a întregii lui activităţi din trecut. Daca aşa a fost Corneliu Codreanu încă de pe băncile universitare, nu e de mirare ca a ajuns să-şi trădeze neamul, conspirând contra securităţi interne şi externe a Statului.

Acesta a fost şi rostul amplei publicităţi ce i s-a dat rechizitorului: ca opinia publica sa ia cunoştinţă de „crimele” lui Corneliu Codreanu, pentru ca atunci când se va pronunţa Tribunalul Militar şi va cădea greaua sentinţa, sa nu mai existe nici un dubiu în conştiinţa cetăţenilor asupra culpabilităţii lui.

Acuzaţiile propriu-zise, pentru care a fost dat în judecata Căpitanul, au fost îngrămădite în sfertul de rechizitoriu rămas disponibil, după lunga „introducere” la antecedentele „criminale” ale Căpitanului.

În apărarea sa, la interogatoriul ce i s-a luat, Căpitanul a dezvăluit frauda din corpul rechizitorului, declarând următoarele: „Voi intra, Domnule Preşedinte şi onorat Consiliu, în miezul procesului – pentru ca acest proces are trei învelişuri: o parte care se judeca dincolo de aceste ziduri, în presa şi la radio, şi acolo eu nu pot face nimic. O alta parte o constituie o serie întreaga de acuzaţii din rechizitoriul d-lui procuror şi din ordonanţa definitiva, dar pentru care nu sunt dat în judecata – sunt trecute ca acuzaţii, dar nu sunt dat în judecata pentru ele – si, în sfârşit, o alta parte, pentru care într-adevăr sunt dat în judecata”.

Învelişul al doilea, pe care-l pomenea Căpitanul, conţine tocmai acele acuzaţii care n-aveau ce sa caute în rechizitoriu, pentru ca nu aparţineau actului de acuzare propriu zis şi nu pentru ele fusese dat în judecata Căpitanul. Era o colecţie de fapte din trecutul mişcării, din istoria ei, care au fost reînviate acum şi răstălmăcite în mod abuziv de procuror sau de cei ce stăteau în spatele lui, pentru a crea impresia ca Legiunea, de la primele ei manifestaţii, a fost o mişcare subversiva, care ameninţa existenta Statului.

Răspunzând la întrebările procurorului militar, maior Radu Ionescu, care era în instanţă, Căpitanul a lămurit toate aceste puncte litigioase din rechizitoriu. Organizaţiile legionare, considerate în rechizitoriu ca fiind conspirative, erau următoarele:

Cuibul, Frăţiile de Cruce, Asociaţia „Prietenii Legionarilor”, Corpul Mota-Marin”.

Corneliu Codreanu a dat răspunsuri clare şi precise la toate întrebările puse referitor la aceste organizaţii, care puteau convinge pe toată lumea, în afara de membrii Consiliului de Judecata, care n-aveau libertate de opinie, fiind legaţi de anumite ordine.

Un alt grup de acuzaţii de aceeaşi speţă, care n-aveau nimic cu fondul procesului şi au fost introduse pentru a crea atmosfera în jurul inculpatului, aduceau în dezbatere metodele violente ale mişcării. Procurorul vroia sa demonstreze ca mişcarea cultiva violenta ca şi chestiune de principiu, pentru ca pe aceasta cale sa cucerească puterea în Stat. Corneliu Codreanu a arătat ca au existat violente săvârşite de legionari, dar acestea nu erau expresia doctrinei legionare, ci izbucniri răzleţe, provocate de suferinţele îndurate de legionari din partea autorităţilor. La violentele agenţilor forţei publice, legionarii au răspuns rareori cu propriile lor violente.

„Eu n-am afirmat niciodată acest lucru (utilizarea violentei ca scop), iar daca s-a întâmplat violenta în tara noastră, aceasta se datorează nu principiilor pe care le-aş fi fixat, ci determinata poate de legitima apărare, poate de situaţia de nenorocire la un moment dat, dar nu ca principiu.

Unui om poate sa i se întâmple în viaţa o nenorocire. La un moment dat, de enervare, se poate sa aibă un gest violent. Se întâmpla şi în familia lui, în casa lui, dar într-o lupta politica?”

Faptele de violenta, readuse în dezbatere de procuror, erau luate, unele chiar din cartea Căpitanului Pentru Legionari, iar altele, din circulari sau din întâmplările mai recente din viaţa Legiunii:

Complotul studenţesc din 1923 pedepsirea lui Vernichescu de către Mota cazul Beza-Angelescu cazul Duca, al Nicadorilor şi Decemvirilor.

Căpitanul a dat explicaţiile cuvenite în fiecare caz în parte şi a insistat în final asupra împrejurării ca aceste violente au trecut prin fata justiţiei, iar el şi ceilalţi fruntaşi ai Legiunii au fost achitaţi. Aceste piese nu mai pot fi provocate astăzi ca acuzaţii, deoarece cad sub autoritatea lucrului judecat. E un principiu care trebuie respectat de justiţie.

„Aceasta chestiune, spune Corneliu Codreanu în apărarea lui, ar putea fi invocata de oricine contra mea, în afara de cineva din justiţie, care nu se poate ridica împotriva autorităţii lucrului judecat, pentru ca s-ar dezice”.

În pledoaria sa, avocata Lizeta Gheorghiu, apărătoare în procesul Căpitanului, a explicat magistral tâlcul acestei dispoziţii între acuzaţiile extrase din trecutul Legiunii şi cele actuale, singure valabile din punct de vedere al dreptului: „Din redacţia atât a ordonanţei definitive cât şi a rechizitoriului domnului Procuror Militar – nu mai vorbim de decizia Camerei de Punere sub Acuzare, care este o foarte palida reeditare a cuprinsului ordonanţei definitive şi a rechizitoriului – se constata din primul moment ca domnii magistraţi militari au căutat în mod special şi cu tot dinadinsul a crea, înainte de a fixa imputaţiile aduse învinuitului, o anumită coloratura, o atmosfera a procesului. Era de altfel metodic pregătită de autoritatea din afara magistraturii militare, aceasta atmosfera, prin comunicări oficiale, publicaţii trunchiate şi de aşa zisele „piese inculpatoare”, înainte de a se fi pronunţat în vreun fel justiţia. Comentarii speciale, prin radio, utilizându-se o întreaga gama a posibilităţilor oficiale, pentru „a se pregăti”, din punct de vedere al atmosferei, procesul acuzatului de astăzi. Era normal deci ca domnii magistraţi militari „sa prindă” aceasta dorinţă a autorităţilor superioare care s-au pronunţat înainte de proces, şi aşa se explica ca trei sferturi din rechizitoriul domnului procuror general şi din ordonanţa definitiva sa se ocupe de atmosfera imputaţiilor şi numai restul de acuzaţii propriu-zise.

Se vede din rechizitoriul domnului Procuror General, în extenso în toate ziarele, ordonanţa definitiva nefiind decât doar copia acestui rechizitor, ca întregi capitole sunt consacrate pentru:

1. Sistemul de organizare tainica, clandestina a Legiunii, având ca baza „cuiburile”.

2. Activităţi clandestine conspirative „ale Legiunii”.

3. Organizaţii para-militare „ale Legiunii”.

4. Pregătiri teroriste „ale Legionarilor”.

Captarea tineretului minor.

Desigur ca toate afirmaţiile cuprinse în aceste capitole de „atmosfera”, ne referim la ele în concluziile ce le punem în drept, numai pentru a accentua ca fiind străine de infracţiunile supuse judecăţii, n-au ce cauta în discuţia juridica, îndeosebi ca dreptul trebuie ridicat deasupra calculelor odioase de oportunism, spre a releva dreptatea şi echitatea”.

N-au fost procurorii militari care şi-au pus semnătură pe rechizitor, autorii lui. Armand Călinescu a făcut apel la serviciile unui mare profesor de Drept şi faimos jurist-consult, fostul ministru Istrate Micescu, pentru a redacta rechizitoriul, care a servit apoi ca baza a ordonanţei definitive şi apoi la darea în judecata a lui Corneliu Codreanu. Istrate Micescu era acelaşi personaj, care, fiind Ministru de Externe în cabinetul Goga, l-a chemat la sine pe avocatul Ion V. Emilian, pe atunci Prefect de Neamţ, şi i-a propus să-l suprime pe Capitan, garantându-i impunitatea şi asigurându-i o recompensa substanţială. Ion V. Emilian s-a dus la Capitan şi i-a dezvăluit tentativa de asasinat a lui Istrate Micescu.