8. UN COMPLET DE JUDECATA SINISTRU.

În procesul din primăvara anului 1934, când cu împuşcarea lui Duca, Căpitanul, Generalul Cantacuzino şi fruntaşii Legiunii au scăpat de la condamnare pentru complicitate numai prin miraculoasa intervenţie de ultima ora a Generalului Moruzi. Regele Carol încă de pe atunci vroia şi rezolve radical şi definitiv problema Gărzii de Fier. După terminarea dezbaterilor, Generalii din Consiliul de Război au intrat în deliberare pentru a pregăti sentinţa. În acel moment se prezintă în fata lor Generalul Uica, Ministrul Apărării Naţionale de pe atunci, care le comunica ca „dorinţa Majestăţii Sale Regelui este ca inculpaţii sa fie condamnaţi”. Tulburare mare între judecatorii-generali, caci, după toate probele administrate în cursul procesului, îşi făcuseră în unanimitate convingerea ca cei trei atentatori au acţionat din proprie iniţiativă când l-au împuscat la Duca, iar Corneliu Codreanu, Generalul Cantacuzino şi ceilalţi fruntaşi ai Legiunii erau străini de fapta lor. În conformitate cu aceste convingeri, Consiliul de Război luase decizia sa pronunţe o sentinţă de achitare.

Generalul Moruzi, bun prieten cu Generalul Cantacuzino, aflând de ordinul venit de la Palat prin Generalul Uica şi temându-se sa nu fie un abuz de putere al Ministrului Armatei, la instigaţia guvernului liberal, s-a dus la Rege pentru a-i comunica starea de spirit a Generalilor din Consiliu. Daca ordinul vine de la Rege, ei, ca ostaşi îl vor executa, dar atunci Corneliu Codreanu şi ceilalţi fruntaşi ai Legiunii nu vor mai fi „condamnaţii justiţiei, ci condamnaţii Majestăţii Voastre”.

Văzându-se descoperit, Regele a intrat în panica şi i-a spus lui Moruzi sa se întoarcă imediat la Consiliu şi sa comunice Generalilor ca el n-a dat nici un ordin şi ca ei sunt liberi „sa judece după conştiinţa lor”…aşa a fost salvat Căpitanul în acele împrejurări grele.

Dar experienta de atunci a servit la ceva camarilei. La o noua lovitura ce-o pregătea contra Legiunii şi care s-a realizat mai târziu în procesul din 1938, şi-a luat toate masurile de precauţie ca înfrângerea suferita în 1934 sa nu se mai repete, când din cauza unui tribunal prea scrupulos, s-a pierdut prilejul ca Mişcarea Legionara sa fie lichidata încă de pe vremea aceea.

De asta data era mult mai uşor sa se constituie un tribunal militar docil, dispus sa judece „din ordin”. Pe banca acuzării nu mai era decât Căpitanul acum, fara să-l mai aibă lângă el pe Generalul Cantacuzino, trecut în lumea drepţilor, în Octombrie 1937. Deci, nu mai era nevoie sa intre judecatorii-generali în completul de judecata, aşa cum cerea procedura, când între acuzaţi se afla şi un general, ci tribunalul se putea constitui cu ofiţeri de rang inferior. Între aceştia se puteau găsi mult mai uşor unelte abjecte, dispuse să-şi calce conştiinţa, pronunţând o sentinţă de condamnare, contra celor mai evidente probe de nevinovăţie. Cariera şi viitorul lor depindeau de bunăvoinţă organelor superioare.

Corneliu Codreanu a fost judecat de un tribunal militar prezidat de Colonelul-Magistrat Constantin Dumitru. Acesta era unicul ofiter-magistrat din completul de judecata. Restul era format, cum notează Căpitanul în însemnările sale din închisoare, din ofiţeri de front.

Cine erau aceşti ofiţeri de front? Îi găsim cu numele în broşura Adevărul în procesul Căpitanului. Colonelul Dumitru, preşedinte, era asistat de Lt. Col. Ionescu Nicolae, Maior Grumazescu Dumitru, Capitan Bărdaca Gheorghe şi Capitan Dumitrescu Nicolae.

Dar cine i-a desemnat pe membrii-judecatori ai Tribunalului? Generalul Comandant al Corpului II Armata, cum cerea procedura. Acesta, fara îndoiala, după ordinele primite de mai sus, de la Ministrul Apărării, a întocmit lista judecătorilor destinaţi sa figureze în Tribunalul Militar, în fata căruia era chemat sa răspundă pentru „crimele lui” Corneliu Codreanu.

Dar după ce criteriu s-a făcut selecţia acestor ofiţeri de front pentru a constitui, împreuna cu Colonelul Dumitru, completul de judecata? După onestitatea lor, după virtuţile lor ostăşeşti, după competenta lor în materie juridica, înscrise toate aceste merite în foaia lor calificativa, pentru a garanta obiectivitatea şi independenta în desfăşurarea procesului? Nicidecum. S-au ales dintre cadrele ofiţereşti acele elemente care stăteau cu sabia lui Damocles asupra capului lor, oameni cu cazier judiciar, care s-au făcut vinovaţi de grave abateri de la codul militar şi erau pe punctul sa fie trimişi în judecata şi expulzaţi din armata sau, chiar mai rau, sa înfunde puşcăria. Aceştia au fost pusi în alternativa de a secunda pe Colonelul Dumitru în odioasa lui misiune de a-l condamna pe Capitan sau de a suferi rigorile legii militare.

Dam iarăşi cuvântul avocatului Ranetescu, care, fiind apărător în procesul Căpitanului, a cunoscut componenta detestabila a acestui Tribunal: „Tribunalul este prezidat de Colonelul Magistrat Dumitru Constantin.

De o perfecta politeţa (acuzatului i-a spus tot timpul „D-voastra, Domnule Codreanu”), ascunde însa în cutele acestei atitudini binevoitoare, un gând perfid: condamnarea.

A întins pilula otravei învelita în poleiala unei atitudini civilizate. Sunt convins ca judeca din ordin şi eu ochii la microfonul din perete. Cu ocazia incidentelor ridicate de apărare, a suspendat şedinţa, după fiecare incident, „pentru deliberare”. Pe aripile nevăzute ale vreunui telefon, s-au transmis apoi faimoasele „respingeri pentru motivele ce se vor vedea”.

Au judecat oare, aceşti cinci oameni, după conştiinţa lor sau din ordin superior? Pentru mine astăzi este precis: li s-a dat ordin sa condamne.

Toată rânduiala procedurala, toate aşa zisele garanţii şi libertăţi ale apărării, au fost nişte meschine parodii. Căpitanul era osândit în alcovuri şi între pahare cu şampanie. Înfricoşătoarea sabie de arhanghel, ridicata împotriva pungaşilor şi jidanilor, trebuia frânta.

Nu se putea constitui un tribunal mai incompetent ca acesta. Oameni cu suflete simple, cu cultura unilaterala, chemaţi de pe la regimentele lor, ignoranţi în chestiuni de drept, au fost pusi sa rezolve, nu numai probleme sociale, politice, ştiinţifice, economice, dar sa şi interpreteze texte grele de lege penala şi sa stabilească jurisprudenţe.

În fata lor un haos de acuzaţii, un puhoi de argumente, care de care mai încurcate şi mai neverosimile, şi un om cit un munte, cu creştetul senin, cu grai simplu, cu chip palid, cu ochi de fulger; un morman de dosare, o armata de martori-neânfricati apărători ai unui nevinovat – iar în spate… teroarea dezlănţuită de sus, destituirea, degradarea, spectre menite sa înfricoşeze şi sa, distrugă bărbăţia şi dreapta judecata. În afara de aceasta e bine sa se ştie ca toţi oamenii întrebuinţaţi pentru condamnarea şi asasinarea Căpitanului erau oameni cu cazier, pătaţi în trecutul lor.

Toţi aceştia au fost promovaţi apoi ca elemente distinse ale societăţii romaneşti”.