9. ATMOSFERA DE TEROARE

„O atmosfera de teroare, înăbuşitoare, plutea între zidurile Consiliului şi în afara lui”, scrie Căpitanul în notele lui de la proces.

Teroarea de la Malmaison, din cursul procesului, nu era decât reflexul întregului sistem de guvernare inaugurat odată cu dictatura carlista. Toată tara era înlănţuita. Toate libertăţile, suprimate. Nu se putea scrie nimic decât ceea ce era îngăduit în comunicatele oficiale. Nimeni nu mai era sigur de profesia lui, de funcţia lui în Stat sau la particulari şi nici chiar de persoana lui. Un denunţ era suficient pentru a aresta pe cineva, a-l supune la torturi şi a-l interna în lagăr. Justiţia fusese înlocuita cu politia. Nu mai exista nici o garanţie pentru individ în fata bunului plac al Statului, care nu cunoştea alta lege decât aceea a terorii nelimitate. România, sub Regele Carol, se inspira din modelul de guvernare sovietic.

Dar la ce servea aceasta desfăşurare de forte contra drepturilor şi libertăţilor individuale? Se exercita pentru apărarea naţiunii într-un moment de mare pericol? Suntem departe de aceasta interpretare. Distrugerea vechii ordini constituţionale servea unui scop infam şi nemărturisit direct: nimicirea acelei mişcări, acelui partid care-şi înscrisese în programul sau însănătoşirea morala şi politica a naţiunii noastre.

Tocmai acest proces de reînnoire spirituala a României, de refacere a ei din temelii, trebuia întrerupt. România era de multa vreme sortita sa intre în sfera de influenta bolşevica şi tot ce-ar fi putut sa se opună acestei „alunecări spre stânga” a tarii noastre, trebuia eliminat din vreme, înainte de a fi prea târziu. Nu se mai putea tolera ca în a treia tara, după Italia şi Germania, ideea naţională sa biruie pe cale de alegeri. Mişcarea Legionara, prin propaganda ce-o făcea în masele populare, izbutise sa creeze un bloc de conştiinţă şi voinţa naţională, peste care nu putea trece tăvălugul roşu. şi atunci conspiraţia comunista, care a reuşit să-şi găsească culcuş la Palat, gratie Elenei Lupescu, a decretat moartea Legiunii; Mişcarea Legionara trebuia distrusa ca sa triumfe comunismul în România.

Procesul Căpitanului din 1938 era începutul acestei acţiuni de lichidare a Legiunii. Arestarea şi condamnarea lui din ordin nu era decât preludiul crimei plănuite pentru mai târziu. Odată Legiunea decapitata, după toate probabilităţile se va dezintegra şi va dispare. Daca aceste prevederi nu se vor îndeplini, atunci se vor lua masuri complementare, de aceeaşi natura, contra celorlalţi fruntaşi ai Legiunii, care nu trebuie nici ei lăsaţi în libertate, ci strânşi laolaltă în lagăre şi închisori, pentru a-i avea oricând la îndemâna pentru un nou val de represalii. Aceasta a fost în linii mari schema operaţiilor plănuite de camarila contra Legiunii.

Schimbarea constituţională de la 11 Februarie 1938, dizolvarea partidelor şi suspendarea garanţiilor judiciare, n-aveau alt scop decât să-l încercuiască pe Capitan şi să-l târască în boxa acuzaţilor. Despuiat de orice posibilitate de apărare, un simulacru de judecata îl va azvârli în ocna, de unde nu mai trebuia sa iasă viu.

Teroarea instaurata de regimul carlist la toate nivelele vieţii naţionale, în Februarie 1938, a atins punctul culminant în cursul procesului. În jurul Căpitanului, Armand Călinescu a organizat în toate amănuntele un sistem de paza şi de control atât de sever încât sa creeze acea atmosfera de intimidare a persoanelor de buna credinţă, ce s-ar fi încumetat să-l apere. Orice gest de înţelegere pentru inculpat putea avea urmări grave pentru indivizii care cutezau sa înfrunte ameninţările. Izolat de lume, izolat de naţie, azvârlit în subteranele Jilavei, Corneliu Codreanu trebuia sa devina, prin suferinţele lui şi pedeapsa ce-o va primi, un memento permanent pentru toţi recalcitranţii care ar mai cuteza să-i profeseze ideile. Iată ce va aşteaptă daca nu va lepădaţi de el: arestarea, schingiuirea, lagărul, ocna, de unde cine ştie daca veţi mai scăpa vii.

Înainte de a se pronunţa sentinţa, înainte ca sa se desfăşoare parodia de proces, lumea trebuia sa ia aminte ca de asta data prigoana va avea alt final decât în 1934 şi cei ce nu vor sa ajungă în situaţia lui Codreanu, sa se retragă din lupta.

Sa clarificam acum, în ce consta acea „atmosfera încărcată, înăbuşitoare” de la proces, de care vorbea Căpitanul. Pentru a-i cunoaşte resorturile ei intime, trebuie sa trecem în revista, aşa cum ne descriu martorii care au trăit acest moment, ansamblul de masuri de paza luate de autorităţi, care depăşeau cu mult atât nevoile de siguranţă pentru persoana inculpatului, cât şi pentru protecţia membrilor din Tribunalul Militar. S-a montat un enorm aparat de supraveghere şi spionaj în jurul lui Corneliu Codreanu, ca şi cum ar fi fost vorba de cel mai mare criminal al tarii româneşti şi al tuturor timpurilor.

Procesul s-a judecat în fata Tribunalului Militar al Corpului II Armata, Secţia I, care avea ca sef pe Colonelul Dumitru. Sala Tribunalului Militar se afla la etajul I al cazematei Malmaison.

Intrarea la Tribunalul Militar se făcea printr-o alee lunga de 50-60 de metri. La poarta de intrare erau postaţi comisari şi soldati-jandarmi. Comisarii făceau verificarea permiselor de intrare şi a carnetelor de identitate. În piaţa din fata cazărmii Malmaison circulau patrule de soldaţi şi jandarmi. Circulaţia era interzisa.

La poarta se făcea o prima verificare a actelor. Dar mai urmau altele. După ce ai intrat în clădire, sub gang, într-o odaie, era instalat un birou de control central, unde, în afara de prezentarea legitimaţiilor, se făcea percheziţia corporala, la bărbaţi şi femei, de către agenţi şi agente. După ce ai trecut de acest post principal de control, aproape la fiecare pas în interiorul cazării, erai oprit şi întrebat de acte: permisul de intrare şi carnetul de identitate. Verificarea se realiza cu multa atenţie. Comisarii se uitau lung la persoanele cu drept de intrare, ca sa vadă daca fotografia coincide cu individul din fata lor. Dar nu se mulţumeau cu atât. Întrebau de adresa posesorului permisului de intrare, pe care le notau într-o condica. În total s-au numărat 4-5 controale în clădire, până ce avocaţii au putut străbate în sala unde se afla Corneliu Codreanu.

„Cazarma Malmaison, notează avocatul Ranetescu în amintirile lui din Buna Vestire, gemea de trupe, de poliţişti şi de agenţi ai Siguranţei. Nu puteai respira de atâţia inoportuni, care se aşezau lângă tine şi trăgeau cu urechea. În notele de la proces ale Căpitanului, aceasta omnipotenta înăbuşitoare a agenţilor împrejurul persoanei sale, este redat cu tot dramatismul şi dezgustul.

Tot timpul am fost ţinut într-o paza extraordinar de serioasa şi cu totul neobişnuită. La usa, permanent doi jandarmi în post, iar în camera cu mine, un plutonier. De asemenea, un plutonier a stat tot timpul în preajma mea.

Discuţiile cu apărătorii, pregătirea apărării, care întotdeauna e secreta, le-am făcut-o în fata lor şi a doi agenţi de politie.

Avocaţii, ca sa poată pătrunde la mine, treceau începând de la poarta, prin patru cordoane, făcându-li-se percheziţie corporala. Sălile pline de agenţi, care îi spionau pe apărători, pe martori, şi pe ofiţeri. Nu puteau vorbi doi oameni, ca imediat sosea lângă ei un al treilea: agentul, spionul…

Fiecare avocat sau martor se aştepta din moment în moment sa fie ridicat, arestat, dus în lagăr”. Avocatul Ranetescu a descoperit un microfon în sala: „Am observat în perete, deasupra procurorului, un fel de rozeta de alarma, de un format curios. L-am întrebat pe grefier ce este şi mi-a spus ca acoperă o gaura de cos. Un coleg spune grefierului: probabil ca e vreun cos… cu microfon. La care acesta a răspuns: microfonul e stricat de mult.

Am înţeles: anumite urechi ascultau dezbaterile procesului. Tot de aceea se stenografiază cu atâta grija tot ce se vorbeşte. Vor vedea însa stenogramele lumina zilei?”

Microfonul din perete nu era destinat numai declaraţiilor Căpitanului şi ale apărării, ci ca sa îi controleze şi pe complicii lui Armand Călinescu din Tribunal, procurorii şi membrii completului de judecata, daca îşi fac datoria. Sa nu se producă vreo deplasare sau vreo deviere de la linia de conduita a procesului, prescrisa de camarila, care trebuia sa se termine cu condamnarea inculpatului. Prin microfon, ofiţerii erau mereu ţinuţi sub paza ca sa execute consemnele de la Palat.

Teroarea s-a extins şi asupra presei. „În timp ce rechizitoriul procurorului, făcut de alţii şi citit numai de el, notează Căpitanul, a fost tras imediat în ediţii speciale, din ordin, sub ameninţarea suspendării ziarelor, şi citit la radio în întregime, cuvântul apărării a fost ascultat de Consiliu într-o sala goala şi nu s-au publicat în presa decât 3-4 rânduri.

„Nu stiu daca a existat vreodată, în viaţa publica a României, un om care sa fi fost atacat cu atâta înverşunare, patima şi rea credinţă de întreaga presa şi de toate cluburile iudeo-politicianiste, aşa cum am fost eu de la arestarea mea, în tot timpul instrucţiei, în scopul de a pregăti condamnarea în fata opiniei publice.

N-a fost nimeni, în tot trecutul românesc, asupra nimănui nu s-a concentrat atâta ura. Nimeni n-a fost lovit ca mine, fara a avea posibilitatea sa ma apar, fara ca cineva sa ma poată apăra”.

Un singur fotograf a fost admis în sala. Era omul Siguranţei. Acesta a luat poze aproape exclusiv în direcţia băncii acuzatului. Cauta prilejul să-l prindă pe Corneliu Codreanu în momentele când era aplecat pe hârtii, ca sa poată spune apoi presa la ordinul guvernului ca „acuzatul este copleşit sub povara acuzaţiilor”.

„Nu s-a neglijat nimic, scrie Ranetescu, din detaliile infamei mascarade juridice”.

Teroarea a avut efect şi asupra publicului. Lume putina, caci masurile extraordinare de paza de la Malmaison şi ameninţările i-au înspăimântat pe multi din aceia ce ar fi vrut sa asiste la dezbateri, ţinându-i departe de acel loc primejdios, de unde puteai fi ridicat şi dus în lagăr… În sala, doar mama Căpitanului, sotia lui, Doamna Iridenta Mota şi un frate al Căpitanului.

O anumită presa, din tara şi străinătate, a fost bogat reprezentata. Guvernul ştia ca corespondenţii acestor ziare vor scrie reportajele lor în aşa fel încât să-l prezinte într-o lumina defavorabila pe acuzat.

Parchetul militar care a condus operaţiile de politie de la Malmaison era sub comanda faimosului Colonel Zeciu, acela care mai târziu a fost unul din protagoniştii crimei din Pădurea Tâncabesti. Acesta s-a comportat ca o bruta, executând la milimetru dispoziţiile date de Armand Călinescu.

„Colonelul Zeciu, scrie Ranetescu, a fost foarte zgârcit în acordarea permiselor de intrare. S-au făcut tot felul de mizerii şi lumea s-a lipsit. Cuvântul de ordine a fost, se pare, cât mai putin public şi acesta s-a accentuat în cele patru zile ale procesului, aşa ca în ziua pledoariilor, nu mai eram decât noi, 7 avocaţi, tribunalul, Căpitanul şi un agent stenograf, cu fata congestionata de băutură.

Capitanul-magistrat Stefan Tartareanu, ajutorul lui Zeciu, s-a purtat tot atât de hain cu publicul şi apărarea”.

Rămâne sa lămurim o chestiune ce iese din comunul acestor zile de teroare. De ce în prima zi a dezbaterilor guvernul a lăsat sa apară în Universul textul apărării lui Corneliu Codreanu, cuvânt cu cuvânt, fara a-l fi mutilat? Faptul se datorează unei intervenţii a Profesorului Iorga.

Profesorul Iorga scrisese cu 3-4 zile înainte de începerea procesului un articol în Neamul Românesc, în care cerea ca tara sa cunoască dezbaterile de la proces. „Sa asiste lume multa, spunea el. Sa se deschidă uşile, spre a se constata, nu nevinovăţia lui Codreanu, ci nulitatea lui…”

Guvernul s-a lăsat convins de intervenţia lui Iorga, crezând ca apărarea lui Codreanu va fi un fiasco, şi a lăsat libertate presei sa reproducă fara cenzura prima zi a dezbaterilor. Dar efectul a fost contrar celui aşteptat de Iorga. Corneliu Codreanu a vorbit în apărarea sa 7 ore încontinuu într-o forma impecabila. După campania de ura şi rea credinţă de până atunci, orchestrata de guvern, publicarea declaraţiilor Căpitanului, cuvânt cu cuvânt, a avut un efect zguduitor în opinia publica, spulberând toate acuzaţiile aduse până atunci.

Guvernul şi-a dat seama de greşeala şi a doua zi a revenit la sistemul cenzurii.