10) ORGANIZAŢIA „STRAJA ŢĂRII”

În 1934, guvernul liberal al lui Tătărăscu, la instigarea camarilei, a creat o organizaţie denumită „Straja Ţării”, destinată educării tineretului român din şcolile primare şi secundare. N-am menţionat această organizaţie la anul corespunzător creării ei, pentru că doar în 1937 „Straja Ţării” a ajuns la plenitudinea dezvoltării sale şi atunci iniţiatorii ascunşi şi-au dezvăluit cu claritate obiectivele lor.

Trebuie subliniat că nu-i o simplă coincidenţă faptul că „Straja Ţării” a fost creată în 1934. Este anul în care Mişcarea Legionară a ieşit dintr-o mare încercare, triumfând împotriva tuturor duşmanilor.

Teroarea şi prigoana luaseră sfârşit prin achitarea strălucită din procesul intentat împotriva căpeteniilor Legiunii şi, paralel, prin condamnarea implicită a guvernului care le declanşase. Camarila de la Palat, conştientă de înfrângerea suferită, a elaborat neîntârziat o nouă intervenţie contra Legiunii, ce putea să se substituie cu eficacitate atacului frontal, imposibil de reluat pentru moment. Natural, obiectivul rămânea acelaşi; numai mijloacele variau, tactică pe care deja am expus-o în detaliu în ceea ce priveşte debutul fazei de expansiune. dEci, trebuie să alăturăm punerea în acţiune a „Străjii Ţării”, noua întreprindere de combatere a mişcării naţionaliste.

Reamintim: Corneliu Codreanu, în 1923, pe când se afla în închisoarea Văcăreşti, imaginase planul unei organizaţii ce-ar putea începe educaţia naţionalistă a tineretului, încă de la cea mai tânără vârstă. Astfel au luat naştere „Frăţiile de Cruce”, care, de-a lungul anilor, au pătruns profund în toate şcolile secundare. Elevii intrau în universităţi deja formaţi în spiritul Legiunii, şi se ataşau firesc organizaţiilor legionare studenţeşti. La rândul lor, studenţii, odată terminate studiile, se angajau, la fel în organizaţiile de bază ale Mişcării.

În acest mod, vechile partide nu mai puteau să-şi împrospăteze cadrele cu elemente recrutate din noile generaţii; în vreme ce Legiunea primea continuu un aflux de sânge nou, cu fiecare val de tineri ce intrau în şcolile înalte sau le părăseau.

„Straja Ţării” a fost concepută pentru împlinirea unei funcţii asemănătoare „Frăţiilor de Cruce”, dar într-o direcţie inversă. Tinerimea trebuia cu orice preţ, şi încă din cea mai fragedă copilărie, să fie îndrumată către o altă organizaţie decât cea a Legiunii, şi educată într-un alt spirit. Se considera că, în acest fel, beneficiarul noului sistem de educaţie nu va mai fi mişcarea naţionalistă şi, mai puţin încă, partidele politice, ci clica de conspiratori grupată în jurul Regelui şi care acţiona în umbră contra intereselor şi existenţei statului român.

Conform noii tactici, „Straja Ţării” nu trebuia să manifeste o ostilitate deschisă contra Mişcării Legionare. Ea trebuia să urmărească un program, ca şi cum era vorba de o simplă şi binefăcătoare organizaţie civică. Numai înalţii conducători cunoşteau veritabilul ei ţel; substituirea mitului legionar, mitul realităţii; în vreme ce cadrele ce operau în teritoriu erau de o indiscutabilă bună credinţă. Toţi îşi închipuiau că au de-a face cu o excelentă iniţiativă a Regelui, prin care, în locul combaterii Legiunii, aşa cum făcuseră partidele politice, îi adopta pur şi simplu ideile şi iniţiativele.

„Straja Ţării” îmbrăţişa o arie mai largă decât „Frăţiile de Cruce”: ea se întindea la toţi tinerii între 7 şi 18 ani.

Organizaţia legionară se ocupa numai de elevii claselor secundare şi, preponderent, de cei din cursul superior, adică de tinerii care deja primiseră o bază de formaţie intelectuală.

Desigur, educaţia dată tinerilor de organizaţia oficială avea anumite puncte comune cu educaţia legionară. Se punea accent pe ideea de patrie şi de sacrificiu pentru ea. Se comemorau marile figuri din istoria naţională şi se cântau cântece patriotice. Chiar denumirea de „Staja Ţării” dădea impresia unei preocupări pentru intiresele supreme ale naţiunii. Copiii şi tinerii găseau în programul ei o doză de patriotism suficient pentru a-i face să creadă că e vorba de un lucru deosebit de legiune. În plus, Mişcarea nu era atacată, şi nu se vorbea nimic de ea în şedinţele „străjerilor”…Când chestiunea Legiunii apărea în conversaţie, conducătorii responsabili răspundeau că „Straja Ţării” era o organizaţie înrudită Mişcării Legionare, dar ordonată pe baze oficiale şi aşezată sub conducerea supramă a Majestăţii Sale Regelui, care voia să-şi apropie tineretul şi să-i deschidă drumul, alături de el, în viaţa statului.

Cu toate acestea, un observator atent, şi în special un legionar, nu ar fi putut să nu deceleze anumite tendinţe dubioase ale noii organizaţii. De pildă, ea se străduia, cu toate mijloacele, să înlocuiască din sufletul generaţiilor noi imaginea Căpitanului prin cultul Regelui. Astfel, regele Carol al II-lea era „marele străjer” şi şeful suprem al organizaţiei. La toate adunările, persoana sa ocupa un loc cenral, trecând totdeauna înaintea imaginii patriei. La marile sărbători naţionale, masele de elevi în uniformă trebuiau să pregătească suveranului recepţii impozante. Totul era pus în scenă şi regizat încât figura regelui Carol să ia proporţii gigantice de splendoare şi de forţă într-un effort pueril de a eclipsa aureola eroismului şi puritatea Căpianului.

s-au putut observa o mulţime de alte manifestări suspecte: „Staja Ţării” adoptase semnele distinctive şi formele de manifestare specifice Mişcării Legionare. oR, de ce o asemenea imitaţie servilă, dacă nu pentru crearea unui climat de confuzie în spiritzul tineretului? La solemnităţi, străjerii: apăreau în uniformă, salutau în acelaşi fel ca şi legionarii, formau un front disciplinat şi îşi prezentau raportul după regulile militare. Când profesorul intra în clasă, şeful clasei comanda „Pentru onor!” şi se adresa profesorului dându-i titlul de „Domnule Comandant”, formulă întrebuinţată de legiune, unde există gradul de „comandant legionar”.

Anturajul Regelui, care introdusese această parodie, calculase că procedând astfel era obligatorie crearea şi a „stărilor de spirit” asemănătoare, care aveau drept efect deplasarea curentului naţionalist de la Corneliu Codreanu spre persoana regelui.

Conducerea efectivă a organizaţiei era în mâinile unui ofiţer, comandantul Teofil SIDOROVICI, care nu se făcuse remarcat prin nici o acţiune deosebită de-a lungul carierei lui militare, în afara ataşamentului faţă de Rege. El executa cu fidelitate ordinele primite de la Palat.

În vederea coordonării activităţilor desfăşurate de organizaţie, s-a creat un departament autonom, direct subordonat Regelui, care s-a numit „OFICIUL DE EDUCAŢIE A TINERETULUI ROMÂN” (O. E. T. R.). acest tineret avea un buget aparte şi, graţie fondurilor de care dispunea, atrăgea numeroase cadre didactice în sfera lui de acţiune. Profesorii şi învăţătorii din România, rău plătiţi, aveau ocazia să petreacă o lună de vacanţă pe banii statului, atunci când erau convocaţi să urmeze cursuri de iniţiere asupra programului organizaţiei, în localităţile unde se găseau centrele pedagogice ale instituţiei.

În 1937, „Straja Ţării” cuprinsese aproape toate şcolile secundare ale ţării, datorită constituirii progresive de cadre. Lupta invizibilă dintre cele două sisteme de educaţie, unul al Mişcării Legionare, reprezentant prin „Frăţiile de Cruce” şi celălalt al statului, dar înjosit la rolul de instrument al camarilei, se agravase şi ea. Imperceptibil, la început, această luptă izbucnea acum în toate direcţiile. Conducătorii organizaţiei oficiale, disperaţi în constatarea că după paatru ani (1934-1937) de activitate susţinută n-au obţinut rezultatele scontate, au trecut la acte de agresiune împotriva tineretului încadrat în formaţiunile legionare. Căci, în ciuda discreţiei adoptate, s-a aflat adevărul: elevii „Frăţiilor de Cruce” duceau o viaţă dublă. Participau cu regularitate şa întrunirile legionare, dar, totodată – din obligaţie – asistau fără plăcere la manifestările organizaţiei oficiale.

Atunci, pentru a întrerupe contactul elevilor cu Mişcarea Legionară, directorii şcolilor şi profesorii care obţinuseră diploma de „Comandant-Străjer” au fost solicitaţi de superiorii lor să ia măsuri disciplinare împotriva recalcitranţilor. Între timp, poliţia primise ordinul de colaborare cu personalul didactic în vederea reprimării „infracţiunilor” comise de către elevi. Presiunea autorităţilor trebuia să se exercite conjunct, asupra elevilor, părinţilor şi profesorilor.

„Straja Ţării” a fost consolidată şi completată ulterior prin alte instituţii, destinate să elimine şi influienţa legionară asupra tinerilor de peste 18 ani. Lupta era angajată pe un front foarte larg, şi urmărea obiective îndepărtate. Toţi tinerii de 18 ani, din oraşe şi sate, erau obligaţi să urmeze cursurile „de pregătire paramilitară”.

Intenţiile legislatorilor păreau a fi excelente. Aşa cum era şi în alte ţări, în faţa pericolelor crescânde care ameninţau pacea şi patria, era necesar ca tineretul, înainte de a intra sub drapel, să primească cunoştinţe militare elementare. Totuşi, intenţia Regelui, creând această organizaţie, nu era instruirea tineretului în mânuirea armelor, ci pur şi simplu sustragerea lui de sub influienţa şi controlul spiritual al Gărzii de Fier.

Nici sectorul universitar n-a fost neglijat de regimul dicatatorial al regelui Carol. Pentru a capta masele studenţeşti, s-au creat două organizaţii noi: „Echipele regale” şi „Serviciu social”, amândouă sub conducerea profesorului de sociologie de la Universitatea din Bucureşti, Dimitrie GUSTI. Acesta intrase în slujba Palatului şi acceptase să patroneze instituţiile destinate influienţei legionare printre studenţi.

Profesorul Gusti întemeiase o şcoală de cercetări sociologice şi, în fiecare an, efectua sondaje ştiinţifice în diferite puncte ale teritoriului naţional. Echipe de tineri, formate la şcoala lui, se instalau în sate şi studiau viaţa ţăranilor sub aspectele cele mai variate. „Echipele regale” au fost grefate pe echipepe sociologice ale prof. Gusti. Ele făceau cercetări similare în sate, dar randamentul lor ştiinţific era extrem de redus, din cauză că aveau o compoziţie heteroclită. Puteau intra în ele studenţi din toate facultăţile, fără nici o obligaţie de pregătire prealabilă.

De altfel, „Echipele regale” n-au fost create în scopuri ştiinţifice, ci doar pentru a atrage tinerimea studenţească spre un alt plan de preocupare decât cel politic. Echipele acestea căutau să ademenească pe studenţi prin însemnatul avantaj material pe care-l ofereau. Cei ce participau la campaniile de vară, nu numai că erau întreţinuţi gratuit, dar primeau şi o soldă lunară. Pentru un student sărac (şi era enorma majoritate) care abia putea să-şi plătească taxele de examen şi cartela de la cantină, a câştiga câteva mii de lei în timpul verii, reprezenta un considerabil sprijin.

„Echipele regale”, în afara studiului realităţilor sociale, aveau şi misiunea de a contribui la culturalizarea maselor şi la răspândirea de măsuri sanitare. Bineînţeles, toate manifestările acestor echipe începeau şi se terminau cu glorificarea Majestăţii Sale Regele.

Prin prezenţa echipelor se urmărea un efect dublu: nu numai îndepărtarea studenţilor de activităţile legionare, ci şi încercarea de a atrage clasa ţărănească spre persoana Regelui. În fond, se voia ca să se spună peste tot: „Nu Corneliu Codreanu şi Garda de Fier vor salva pe ţărani de suferinţe, ci Regele, prin mijloace rezonabile şi serioase, cu ajutorul acestui tineret pretutindeni prezent”.

Pe de altă parte, „Serviciul social” funcţiona tot sub conducerea prof. Gusti şi îngloba populaţia feminină a universităţilor. Legea care crease această instituţie prevedea că nici o studentă nu poate să-şi primească diploma fără prezentarea atestatului de efectuare a stagiului social. Fireşte, „Serviciul social” constituia o contrapondere a puternicei organizaţii feminine a Mişcării Legionare, conduse de Nicoleta NICOLESCU.

Deci „camarila” formase între 1934 şi 1937 un ansamblu întreg de instituţii destinate să îndepărteze tineretul de Căpitan, obligându-l să-şi concureze visele şi idealurile asupra persoanei Regelui. Ce trebuie reţinut e că aceste organizaţii aparent inofensive constituiau şi ele un aspect al prigoanei, o formă specială de luptă împotriva Mişcării Legionare; cu atât mai perfidă şi mai primejdioasă cu cât se ascundeau în spatele unei faţade cu promisiuni patriotice. Forţele care operau de la Palat au ţinut seama că, pentru a distruge Garda de Fier, nu era de recurs totdeauna la puterea brutală, sau numai la ea. Ele au înţeles că Legiunea era expresia unei stări de spirit, a anumitor aspiraţii profund înrădăcinate în popor. Astfel, au ajuns la concluzia că se cere creată, neîntârziat, o supapă de siguranţă a energiilor debordante ale tineretului, care nu-şi aflau deplina înţelegere decât în Mişcarea Legionară.

În intenţia aceasta au fost create aceste organizaţii pseudo-naţionaliste, ce nu puteau niciodată devweni o ameninţare pentru acei care le proiectaseră, întrucât ele funcţionau sub controlul oam3enilor de încredere: Teofil Sidorovici şi Dimitrie Gusti.

În vara lui 1937, când a fost declanşat conflictul de competenţă dintre O. E. T. R. şi Mişcare, nu mai era nici o îndoială asupra originii şi a intenţiilor organizaţiei „Straja Ţării”…Dovada manifestă: Corneliu Codreanu fusese brutal avertizat că nu mai are ce căuta în acţiunea de educaţie a tineretului român; şi că trebuie să lase loc liber Regelui şi instituţiilor oficiale de stat.

Altminteri, lucrurile nu s-au oprit aici. „Straja Ţării”, ca şi celelalte instituţii complementare, fuseseră concepute pentru a sluji în situaţii excepţionale. Astfel, în eventualitatea în care Mişcarea ar rămâne acefală – şi către acest final mergea toată politica Palatului – tinerimea dezorientată n-ar mai fi fără sprijin şi fără conducere, disponibilă unei noi aventuri naţionaliste. Exista „Straja Ţării” care, cu imensul ei aparat constituit din întreg corpul didactic al ţării,ar putea readuce masele învârtejiteale tineretului pe calea ordonată a statului.

În acest mod, imaginea de „tulburător” al sufletelor ar fi fost puţin câte puţin, ştearsă din rândul noilor generaţii, datorită muncii metodiceşi continue a „Străjii Ţării”…Însă, ceea ce nu se voia defel să se mărturisească, era că întreprindserea de nimicire a statului nostru ar fi fost înfăptuită conform planurilor stabilite de conspiraţia comunistă internaţională.