11) AVÂNTUL COMERŢULUI LEGIONAR.

Energiile legionare, deşi nu se puteau desfăşura în munca de pe şantiere, n-au rămas totuşi inactive. Corneliu Codreanu le-a găsit o altă destinaţie. El a mobilizat Mişcarea în direcţia comerţului, care a cunoscut în anul 1937 o perioadă de mare înflorire.

Guvernul constatase, neputincios, că noile întreprinderi legionare ieşeau din nimic şi că, încă de la debutul lor, ele câştigau adeziunea publicului. N-avea la dispoziţie vreo lege criminală, de tipul aceleia votate în primăvară pentru interzicerea şantierelor de muncă, căci ar fi suprimat din primul moment acest nou effort.

Comerţul legionar, aşa cum s-a văzut în altă parte, prin modesta „Cooperativă de consum”, creată în Septembrie 1935, în clădirea sediului central al Mişcării, Bucureşti str. Gutenberg, nr.3. Situaţia rămăsese staţionară în 1936. Era un an deîncercare şi de experienţă. Cum era vorba de un domeniu necunoscut de legionari, şi chiar de Căpitan, el a trebuit să studieze cu atenţie terenul. Ştia bine că orice eşec s-ar fi repercutat în mod automat asupra întregii Mişcări, şi ar fi putut compromite programul ei economic.

Înainte de a se angaja în „bătălia comerţului legionar”, pe un front larg şi cu toate forţele disponibile, trebuia ca el să devină un bun comerciant. Devenind un „maestru” pregătitor de oameni, graţie cărora se putea câştiga şi această luptă. Un legionar, chiar corect şi harnic, nu putea fi aşezat, fără o anumită ucenicie, în spatele unei tejghele.

Pe urmă, chestiunea capitalului. Era imposibil să se formeze capitalul iniţial, indispensabil deschiderii de noi întreprinderi, cu veniturile de la Cooperativa existentă. Acest capital nu putea fi găsit decât la legionari, prin intermediul „contribuţiilor excepţionale”…Efortul financiar masiv era de neconceput în 1935, cu o organizaţie încă fragilă. În 1936, Mişcarea a luat proporţii vaste, acoperind întreaga ţară cu structurile ei de bază.

În primăvara lui 1937, erau terminate toate preparativele în vederea ofensivei în domeniul comerţului. Ca şi în momentul creării Cooperativei, Căpitanul păstra în mâinile sale iniţiativa. Personal conducea lupta. Ca un ofiţer de Stat-Major, studie mai întâi câmpul de bătălie (caracteristicile sglomeraţiei urbane, însemnătatea comercială a locului, gradul de denaţiolizare a comerţului local, forţele numerice ale legionarilor etc.); apoi, cu o siguranţă matematică fixă locurile unde vor fi implantate noile întreprinderi. Odată alese aceste locuri, începu, cu o grijă meticuloasă, organizarea propriu-zisă a conerţului.

Cultul detaliului, una din marile învăţături date legionarilor, îl aplică cu scrupulozitate şi în comerţ. Tot ceea ce ieşea din imaginaţia lui creatoare era „impecabil”, cuvânt pe care-l întrebuinţa mai ales pentru a sublinia „cum trebuie săfie opera unui legionar”…Nimic nu trebuia lăsat la voia întâmplării: de la cumpărarea mărfii, până la servirea clientului, toate operaţiunile erau studiateşi puse la punct. Omul, înclinat, prin natura sa, către o oarecare neglijenţă, atât în chestiunile particulare, cât şi în cele publice, are nevoie de un antrenament intensiv şi practic pentru înţelegerea valorii amănuntului în orice acţiune umană. Cu o deosebire în comerţ, unde sunt angajate responsabilităţi materiale şi pecuniare, individul trebuie să facă dovada unui înalt simţ al datoriei.

Cea dintâi unitate economică a Mişcării fondată în 1937 era un „Magazin alimentar”, în staţiunea balneară Carmen Sylva, cu numele de „CONSUMUL LEGIONAR CARMEN SYLVA”.

Datorită faptului că mărfurile erau vândute mult mai ieftin decât în celelalte magazine locale, această cooperativă legionară a fost frecventată de o clientelă numeroasă. Natural, Căpitanul nu fixase preţurile mai ieftin decât în alte părţi, ca să facă o concurenţă altora, ci pentru a da un impuls general comerţului local. Tuturor acelor care se plângeau de această „concurenţă” – comercianţi fără scrupule, ce exploatau nemilos pe vizitatori – Corneliu Codreanu le răspunse printr-o Circulară, intitulată „O lămurire”, iscălită în Iunie 1937 şi răspândită în toată ţara: „Consumul legionar Carmen Sylva vinde mai ieftin nu pentru a face concurenţă celorlalţi negustori. Ci pentru un principiu foarte sănătos, pe care trebuie să-l aplice toţi comercianţii din Carmen Sylva.

1. În interesul lor: pentru că oamenii văzând că la Carmen Sylva ei nu sunt spoliaţi, că marfa este tot aşa de ieftină ca la ei acasă, în loc să vină 10.000, vor veni 20.000, şi negustorul va câştiga mai mult dacă va vinde ieftin la 20.000, decât dacă va vinde scump la 10.000 de oameni.

2. În interesul staţiunii: pentru că staţiunea, în faţa marelui număr, va înflori, nu va fi pustie ca atunci când vine lume puţină.

3. În interesul vizitatorilor: căci ei nu trebuie să se apropie de Carmen Sylva cu groază, ca de o cetate de speculanţi care vor să-i jupoaie…

4. În interesul neamului: el are interesul ca un număr cât mai mare de români să vină la mare, pentru a se recrea, pentru a se vindeca, pentru a-şi reface sănătatea. nU trebuie să se zică: „să vină numai cei bogaţi”…Neamul zice „Să vină toţi”…Să vină cei ce au nevoie, bolnavi; bogaţi sau săraci. Căci neamul se sprijină deopotrivă şi pe cei bogaţi, ca şi pe cei săraci. Şi poate mai mult pe cei săraci. În orice caz, neamul are interesul ca toţii fii săi, săraci sau bogaţi, să fie sănătoşi”.

Ca în toate Circulările lui referitoare la „bătălia comerţului legionar”, Căpitanul subordona principiile economice principiilor morale şi marilor interese naţionale. Şi celor care nu urmaăreau decât câştigul, le arăta că chipul lui de a privi comerţul nu putea să-i vatăme, din contra.

De la „Cooperativa de consum”, Corneliu Codreanu a făcut un salt într-o altă ramură alimentară, mult mai anevoioasă de manipulat sub toate aspectele: „Restaurantul”.

Primul restaurant legionar a fost organizat tot la Sediul Central al Mişcării, în Bucureşti, într-o clădire anexă, unde funcţiona înainte o cantină studenţească. Această nouă întreprindere fu cunoscută sub numele de „RESTAURANTUL LEGIONAR GUTENGERG”.

De-aici înainte, Sediul Central, Cooperativa alimentară şi Restaurantul au constituit un singur scop, ca o citadelă nouă de românism, de educaţie profesională, de onestitate şi de formare morală. În acelaşi fel, Corneliu Codreanu avea posibilitatea să supravegheze bunul mers al acestor două unităţi economice, fără să piardă contactul permanent cu organizaţia politică.

Ca întotdeauna în marile momente ale vieţii legionare, când se lua o nouă iniţiativă decisivă pentru Mişcare; Căpitanul a explicat legionarilor şi publicului finalitatea întreprinderii în curs şi importanţa ei în ansambul activităţilor legionare. Printr-o Circulară din 3 Iulie 1937, el a arătat obiectivele economice ce se urmăresc prin intermediul restaurantului:

—educarea tineretului român în direcţia comerţului specializat din această ramură.

—ajutorarea camarazilor care au nevoie de o masă bună, sănătoasă şi curată. Realizarea unui mic beneficiu pentru Mişcare, care să poată servi legionarilor care lucrează la Sediul Central.

În acest timp, odată rezolvată chestiunea materială, se trecea la consideraţii mai elevate, de ordin naţional, moral sau religios. Activitatea economică nu constituia decât un obiectiv tranzitoriu, un suport util şi indispensabil pentru înflorirea potenţialului creator al naţiunii pe alte planuri.

Cu prilejul inaugurării restaurantului „Gutenberg”, el a făcut o incursiuneîn problemele sociale, punând accentul pe armonia care trebuie să domnească între toate clasele sociale. Acest restaurant legionar ar fi un loc de fraternizare între toţi românii, fără nici o discriminare; „Să realizăm în interiorul acestui restaurant armonia socială legionară.

În acest restaurant poate să vină şi un profesor universitar şi un căruţaş, sau orice alt muncitor cu braţele. Să stea la masă, ei şi familiile lor. Soţii şi copiii.

Profesorul universitar nu se va uita cu dispreţ sau chiorâş, ci cu ochi de frate, la fratele său muncitor.

Dar nici acest frate muncitor nu trebuie să jeneze pe celălalt frate al său, sau pe familia şi copiii lui: răcnind cât îl ţine gura la masă, scuipând pe pereţi, înjurând birjăreşte sau făcând alte necuviinţe.

Aici toată lumea trebuie să fie cu obraz, cu eleganţă sufletească şi bună-cuviinţă…

Deci, voiesc să spun, că aici, în acest restaurant, doresc să facem o adevărată şcoală de bună purtare, eleganţă şi caldă camaraderie legionară, cu înfrăţire între toţi fiii neamului…

În acest restaurant nimeni nu este de meserie. Facem sforţări ca să învăţăm acum. De aceea, fiţi îngăduitori faţă de greşelile pe care le observaţi şi vă rugăm atrageţi-ne totdeauna atenţia asupra lor”.

Totodată, ca un bun comerciant, Căpitanul nu uită să laude marfa restaurantului: „Post scriptum”: Avem vinuri cu care ne putem mândri. Ele sunt garantat naturale, iar preţurile cu care se vând sunt mult inferioare faţă de calitatea lor”.

Întru buna înţelegere a sensului acestei Circulare care insistă asupra „bunei comportări” cerute tuturor care vor veni în restaurantul legionar, trebuie ştiută marea importanţă pe care Corneliu Codreanu o dădea înfăţişării şi ţinutei legionarului. Hainele, chiar vechi şi cârpite, trebuiau să fie curate, cusute, pantofii văcsuiţi, părul şi barba în ordine. El avea oroare de tinerii neglijanţi, murdari, îndeosebi dacă luau aere de „nonconformişti”…De asemenea, detesta impertinenţa şi grosolănia în relaţiile sociale. Un legionar, oriunde ajunge, chiar şi în închisoare, trebuie să se omporte decent cu toţi, indiferent de poziţia socială a interlocutorului său. El trebuie să respecte femeile, bătrânii şi pe toţi aceia care sunt mai instruiţi decât dânsul. Nu trebuie să dispreţuiască pe mnuncitor şi pe sătean. Indiferent ce meserie îşi exercită, de la simplul măturător de stradă până la savant sau bogătaş, toţi sunt fiii neamului; şi fiecăruia i se acordă onoare din partea naţiunii cu meritele şi aspiraţiile sale.

Educaţia legionarului – eroică, naţională, morală, religioasă – trebuie să fie completată de o educaţie socială, prin buna comportare în societate. Trebuie să se simtă, din primul contact cu un legionar, atitudinea sa elegantă şi corectă, anume că se are de-a face cu un „om nou”.

Câteva zile numai după această deschidere, restaurantul „Gutenberg” putea rivaliza, în ceea ce priveşte clientela, cu restaurantele cele mai frecventate ale Capitalei. În afară de legionari, veneau mulţi români din toate straturile sociale, atraşi nu numai de preţul scăzut şi de calitatea mesei, ci şi de atmosfera caldă şi amicală care domnea acolo. Găseau o experienţă necunoscută în lumea bucureşteană, ce descoperea un alt mod de viaţă, reglată de alte norme decât banii şi interesul material. „Patronul” restaurantului, Căpitanul, în fiecare zi îşi făcea apariţia, saluta oamenii de la masă, întreba dacă sunt mulţumiţi de deservire, intervenea energic.

Atunci când Căpitanul apărea în deschizătura uşii, înalt de talie, cu o alură impozantă, se producea un moment de exaltare colectivă. Oamenii uitau de masa lor, o profundă linişte se răspândea şi privirile asistenţei îi urmăreau umbletul şi gesturile. Exercita o veritabilă fascinaţie asupra oamenilor de toate categoriile. aUtoritatea lui spirituală era de nedescris. Erai fericit să-l vezi, să-i adresezi o vorbă, să-l simţi prezent. Cu frumuseţea lui virilă, cu vorba calmă şi cu magnetismul său, părea un Zeu antic coborât printre muritori…

Câteva săptămâni de activitate I-au fost suficiente pentru a-şi da seama că succesul restaurantului „Gutenberg” era definitv şi că rentabilitatea afacerii răspundea tuturor speranţelor. Gândul lui mergea iarăşi spre Carmen Sylva, unde guvernul interzisese continuarea şantierului legionar. Acest şantier de pe litoralul Mării Negre era abandonat. O mare mâhnire îi strângea inima: „Ei bine! – spunea el mereu, adresându-se indirect guvernului – nu m-aţi lăsat să continui lucrul pe şantier. Voi găsi altceva pentru a-l înlocui. Voi deschide un restaurant, care va fi aşezat pe principiul şantierelor legionare, adicăpe munca voluntară. Mişcarea va reveni la Carmen Sylva sub o altă formă, lumea va umple restaurantul nostru şi se va bucura de rezultatele efortului nostru”.

Zis şi făcut. În luna Iulie 1937, alături de „Magazinul alimentar” (despre care s-a vorbit), începu să funcţioneze la Carmen Sylva şi un restaurant legionar, organizat după modelul tuturor întreprinderilor economice ale Legiunii: mese bune şi de calitate excelentă, servite cu amabilitate şi cu dorinţa satisfacerii clientului.

Totodată, marea noutate a acestui restaurant – care-l făcu faimos pe întreg litoralul Mării Negre – era compoziţia personalului de serviciu. Chelnerii aparţineau elitei intelectuale şi profesorale a Capitalei. Se putea vedea, la deservire, artişti ai Teatrului Naţional, medici, pictori renumiţi, scriitori, profesori universitari, avocaţi, arhitecţi, ingineri etc. Oamenii care frecventau restaurantul se simţeau câteodată jenaţi căzând că atâtea figuri ilustre din Bucureşti le aduceau lor – persoane mult prea modeste – mâncare şi băutură. Totuşi „chelnerii” („garsonii”) nu se simţeau defel umiliţi prin această muncă; căci trecuseră prin şcoala legionară şi, acum, priveau pe fiecare român, din orice pătură socială, cu o dragoste frăţească.

În timpul verii, nici un eveniment deosebit nu se produsese pe frontul comerţului legionar. Căpitanul plecă la Carmen Sylva, ca să supravegheze mersul noii întreprinderi şi să se îngrijească de sănătate. Iarna, se duse la Predeal, pentru a schia; vara, prefera Carmen Sylva, unde putea face băi de nămol în lacul Techierghiol. Cele două unităţi economice din Capitală porniseră perfect la drum şi puteau să funcţioneze fără prezenţa lui.

După închiderea comerţului de la Carmen Sylva – limitat la sezonul de vară -Corneliu Codreanu revine în Capitală şi reia ofensiva din sectorul comercial legionar, cu o vigoare fără precedent:

—la 3 Octombrie 1937, el inaugurează „CONSUMUL LEGIONAR OBOR”, în cel mai vechi cartier din Capitală.

—la 24 Octombrie, deschide „PENSIUNEA LEGIONARĂ”, la Predeal, o staţiune climaterică din Carpaţi.

—la 1 Noiembrie, inaugurează un nou restaurant în Capitală, pe bulevardul Basarab.

—la 10 Noiembrie, inaugurează un nou restaurant, numit „GRIVIŢA”, destinat muncitorilor, îşi deschide porţile într-unul din cartierele cele mai sărace ale Capitalei.

—la 22 Noiembrie, în plin centrul Bucureştiului, pe bulevardul Elisabeta, ia naştere „RESTAURANTUL LAZĂR”.

—la 3 Decembrie, a avut loc inaugurarea „COOPERATIVEI LEGIONARE” din Bacău, localitatea moldavă în care aproape întreg comerţul se afla în mâna evreilor.

—la 10 Decembrie, în plină campanie electorală, Căpitanul pune pe picioare primul „MAGAZIN DE MANUFACTURĂ” al Mişcării Legionare, în clădirea noului Sediu Central al Legiunii, a cărei construcţie se terminase.

— în fine, tot la începutul lui Decembrie, se inaugurează un mare „RESTAURANT LEGIONAR OBOR”, ultimul din serie.

Extraordinare erau rezultatele acestei campanii economice. Într-un răgaz de două luni, cel puţin şase întreprinderi noi intraseră în funcţiune în Capitală, şi alte două în provincie. Dacă teroarea din primăvara lui 1938 n-ar fi intervenit, numărul întreprinderilor comerciale ale legiunii ar fi rivalizat cu certitudine cu numărul şantierelor de muncă din 1936, când fiecare judeţ îşi avea şantierul lui.

Cu prilejul fiecărei inaugurări, Corneliu Codreanu vorbea legionarilor, explicându-le semnificaţia bătăliei comerţului legionar. Am reprodus câteva fragmente din cele mai importante discursuri care au putut fi salvate; în care, de fiecare dată, în afara părţii pur economice relative la întreprindere, se găseşte enunţată şi uneori elucidată o problemă de ordin naţional, social sau spiritual.

În alocuţiunea făcută la inaugurarea „CONSUMULUI LEGIONAR OBOR”, el a spus: „Comerţul legionar, punând astăzi pasul său în străvechiul OBOR românesc, salută cu salut de frate pe negustorii români, urmaşi ai vestiţilor negustori de altădată, răpuşi acum, în proporţie de 50 la sută, la năvala străină. Vechea cetate neînvinsă de altădată este astăzi aproape jumătate cucerită. Pe fiecare, rând pe rând, vă aşteaptă moartea. Sub ochii noştri au dispărut negustorii români din Lipscani, negustorii români din Văcăreşti, negustorii români din Dudeşti. Trei sferuri din comerţul de pe Calea Victoriei este jidovesc.

În această luptă surdă, aveţi un frate în plus, un soldat care va şti să ţină în respect şi să îngenunche orice pretenţie străină, şi care azi prin luptă şi mâine prin biruinţa Micării Legionare, va reface străvechea glorie a negustorimii româneşti din Obor, clăditoare de biserici, de spitale şi ajutoare ale ţării.

Din această mică cetăţuie pe care o deschidem noi astăzi, vor pleca în curând elemente formate, cuceritori pentru cetăţile pierdute! Iaşii, Cernăuţii, Chişinăul, Tighina, Cetatea Albă, Ardealul de Nord…

Iubiţi camarazi, care veţi lucra aici şi veţi face şcoală nouă, există astăzi tendinţă în comerţ: a se îmbogăţi cât mai repede. Nu! Veţi renunţa la ea. Tendinţa va fi: „să trăiesc, nu să mă îmbogăţesc”.

Există justificat de legile naturii dreptul la viaţă, nu dreptul la îmbogăţire.

Întreaga mentalitate trebuie răsturnată! Bucuria rapace de a se îmbogăţi, pofta de câştig trebuie schimbate cu: bucuria de-a face un serviciu celor din jurul nostru. Bucuria de a vedea că ai făcut un bine şi că orice om care iese din prăvălia ta pleacă mulţumit. bucuria aceasta face mai mult decât bucuria pe care ţi-o pot procura 20 de lei pe care I-ai luat în plus de la un om”.

Cu magazinul alimentar deschis în cartierul OBOR, la care se referă rândurile de mai sus, comerţul legionar intră într-o nouă etapă, aceea a „marilor unităţi economice”…Acest magazin era de-o altă categorie decât acelea deja existente, atât prin capitalul investit, cât şi prin volumul şi varietatea mărfurilor. Putea satisface cea mai exigentă clientelă.

De altminteri, în cartierul acesta, I-ar fi fost greu Mişcării Legionare să pătrundă cu o cooperativă modestă, de tipul aceleia care funcţiona la Sediul Central, pe str. Gutenberg. Negustorii din acest cartier periferic erau, în toată Capitala, renumiţi şi reprezentau ultimile bastioane solide ale românismului în faţa invaziei masive a comercianţilor evrei. Vrând să vină în ajutorul acestui cartier, ameninţat să aibă soarta atâtor alte cartiere comerciale ale Bucureştiului, Corneliu Codreanu nu putea să se instaleze aici – proclamându-şi hotărârea de a se împotrivi curajos asalturilor coaliţiei negustorilor evrei – cu un magazin mediocru.

În această alocuţiune, el mai preciza că lupta pentru stăvilirea năvalei evreieşti din comerţ şi pentru recucerirea poziţiilor pierdute trebuia să fie condusă paralel, asigurându-se o biruinţă morală asupra principiului iudaic al profitului. Dreptul la viaţă e un lucru, încununat cu facultatea de a-ţi câştiga existenţa ta şi a familiei; în timp ce „dreptul la îmbogăţire” e o aberaţie socială, fiindcă nu se poate realiza decât prin exploatarea altora. Şarja contra cuvântului „îmbogăţire” nu este, în concepţie legionară, un atac la bunăstare şi la îndestulare, ambiţii pe care fiecare individ şi fiecare familie le urmăresc în existenţa lor. Aceasta ar însemna deformarea absurdă a realităţii sociale şi a înţelesului vieţii. E vorba doar de respingerea influienţei nefaste a mentalităţii iudaice, care afirmă că negustoria se întemeiază pe câştigul exagerat şi înavuţirea nelimitată; chiar dacă se calcă în picioare dreptul la viaţă al celorlalţi indivizi.

În locul câştigului fără margini din afaceri, Corneliu Codreanu introduce ideea „serviciului pentru colectivitate”…În virtutea acestui principiu satisfacţia de a mulţumi persoana servită trebuie să depăşească satisfacţia materială de a-i extorca câţiva bani în afara beneficiului legal.

La fel, în declaraţiile lui din momentul inaugurării pensiunii legionare de la Predeal, din 24 Octombrie, Corneliu Codreanu ridică din nou nivelul discuţiei din sfera economicului către problema responsabilităţii individului în faţa justiţiei sociale. După ce arată că rostul constituirii acestei pensiuni era dorinţa de a vedea pe tineri respirând „cel mai bun aer din România”, el continuă astfel: „Camarazi şi prieteni, în acest restaurant veţi mânca toată lumea la fel, aceleaşi feluri de mâncare, dar veţi plăti după puteri. Între un minimum şi un maximum fixat de noi, cel sărac va plăti mai puţin, cei mai bogaţi vor plăti mai mult, după cum sunt retribuiţi, după greutăţile familiare etc.

dacă unul va zice: Eu n-am nici un ban – nu va plăti nimic. –Pentru că nu e drept ca cineva să moară de foame, dar ne vom interesa de ce n-are, pentru ca să-l punem la treabă şi să-l facem să aibă.

Cine va judeca cât trebuie să plătească un client? El singur, clientul. Atât am judecat că pot, atât cred eu că e drept să plătesc. Judecata lui este fără apel.

Iubiţi camarazi, Un principiu al justiţiei spune: „Nimeni nu poate fi judecător în propria cauză”…Răspund: Principiul înjoseşte omenirea, pentru că consideră pe om laş sau hrăpăreţ. Aşa e. dar eu nu vorbesc de cum este omul, ci de cum poate şi cum trebuie să fie. Într-o omenire înălţată, omul trebuie să se judece singur, să aibă curajul şi loialitatea de a da fiecărui ceea ce este al său, adică de a fi drept. Omul judecător în propria sa cauză, drept şi sever cu sine însuşi.

La temelia unei ţări trebuie să fie omul drept, şi e bine să începem să facem şcoală în această direcţie. Cu acestea zise, restaurantul din Predeal este deschis şi toţi câţi sunteţi aici, săraci sau bogaţi, sunteţi invitaţii noştri la masă”.

Repetăm: economicul nu constituie obiectivul principal al comerţului legionar. Nu e decât un suport în realizarea altor ţeluri de ordin superior. În cazul „Pensiunii de la Predeal”, care dispunea şi de şase camere, Corneliu Codreanu se gândise la tinerii care, în urma proastelor condiţii de existenţă din marile oraşe, erau debili în masă. O supraveghere minimă a sănătăţii putea să-i recupereze sau să evite contractarea tuberculozei, care, pe-atunci, constituia o adevărată plagă în România.

În doctrina legionară există o corelaţie între economic şi sănătatea naţiunii. Activitatea economică nu-i destinată îmbogăţirii infinite; ea trebuie să servească prezervării biologice a neamului, garantării unei bunăstări individuale, familiale, naţionale, adică unei anumite abundenţe generale de ordin material. Sănătatea unui popor, la rândul ei, este indispensabilă, dar nu constituie ţinta finală şi exclusivă. Pentru că este un non-sens să ai oameni fiziceşte sănătoşi, datorită unei juste distribuiri a bogăţiilor, dacă ei continuă să se sfâşie între dânşii, să se conducă după legile junglei, să se lase mânaţi doar de instincte şi de pofte…, să perpetueze lăcomia şi exploatarea celor săraci.

Conform normelor legionare, omul trebuie să fie sănătos, trebuie să-şi aibă garantate existenţa lui şi a familiei sale, pentru a-şi putea dedica toate forţele de muncă şi de creaţie Patriei şi lui Dumnezeu; pentru a deveni alt om; pentru a nu deveni o energie creatoare care-şi multiplică talentul cu care a fost înzestrat… Trebuie ca o generaţie nouă, sănătoasă şi robustă, să crească şi să-şi afirme prezenţa în domeniul spiritual.

Astfel, deschiderea unui restaurant este totodată prilejul, pentru Căpitan, ca să reamintească legionarilor şi prietenilor lor adevărata luptă a Legiunii: FORMAREA DE OAMENI NOI, DREPŢI, CINSTIŢI, INCAPABILI SĂ EXPLOATEZE PE APROAPELE LOR. Are o aşa de mare încredere în capacitatea de transformare interioară a omului, încât îi acordă onoarea de a deveni el însuşi judecătorul propriei sale cauze. Aşa vede el umanitatea viitoare.

Corneliu Codreanu nu uită nici de muncitori. Pentru a le veni în ajutor, el creează „RESTAURANTUL GRIVIŢA”, situat în cartierul cu acelaşi nume, locuit în mare parte de mici funcţionari şi de muncitori de la „Atelierele C:F:R: de la Gara de Nord”.

Aceste ateliere fuseseră teatrul unor ciocniri sângeroase cu forţele publice, în 1933, când muncitorii declaraseră greva generală şi când o mulţime de agitatori comunişti se infiltraseră în rândul lor. În acea epocă, Corneliu Codreanu luase în Parlament apărarea muncitorilor baricadaţi.

În alocuţiunea făcută la deschiderea Restaurantului Griviţa, el le-a vorbit despre nedreptăţile sociale şi despre cauzele lor: „Camarazi, Acest restaurant se deschide astăzi pentru muncitori. Avocatul Gheorghe Leaţu şi studentul Buhaiu Vasile au însărcinarea de a conduce întreprinderea, făcându-şi datoria cu drag.

În comerţul legionar, vom doborî principiul iudaic-materialist: munca din interes şi din pofta de câştig.

Foamea de aur.

Atâta vreme cât într-o parte pe lume va fi foamea de aur, în cealaltă parte va fi foamea de dreptate.

Pentru că cei cu aur mult, în fiecare zi rup, pe nedrept, câte o fărâmă din pâinea neagră a celui sărac, pentru ca să-şi mărească grămada de aur.

Legionarul din comerţ va ştri că misterul comerţului său, ca şi al tuturor înfloririlor pe lume, stă în dragoste. Dragostea de meserie şi dragostea de oameni.

Până atunci vă strig: Muncitorii din toată România, la luptă!”

Originea nedreptăţilor sociale, spune Corneliu Codreanu, trebuie căutată în ideea de profit, care guvernează relaţiile dintre indivizi şi are drept consecinţă acumularea de bogăţii în mâinile unora, în detrimentul maselor populare. El îi face pe evrei răspunzători de apariţia acestei anomalii din structura societăţii moderne. „FOAMEA DE AUR”, sentiment specific rasei iudaice, provoacă tensiuni sociale. Ca reacţie la această presiune, va exista continuu „foamea de dreptate” a exploataţilor. Aceasta e realitatea concretă, în care lumea se zbate neputincioasă.

Comerţul legionar se sprijină pe alte norme. Nu interesul ori dorinţa de câştig au determinat pe legionari să deschidă un restaurant într-unul din cartierele cele mai nevoiaşe ale proletariatului bucureştean; ci doar pentru a oferi celor rău plătiţi şi rău hrăniţi o masă accesibilă pungii lor şi suficientă pentru a-i alimenta.

Asta nu înseamnă – conchide Căpitanul – că acest comerţ legionar, care nu respectă legile economice dominante din societatea contemporană, va merge la faliment. Dragostea pe care legionarii o dezvoltă în acest comerţ, dorinţa de a veni în ajutorul mulţimilor sărace şi nenorocite, vor avea şi compensaţie şi recompensă. Muncitorii vor descoperi în cele din urmă pe adevăraţii binefăcători şi, tot mai numeroşi, vor veni în acest restaurant, asigurându-i astfel buna funcţionare.

Ministerul prosperităţii tuturor întreprinderilor legionare trebuie căutat în IUBIRE. Dragostea face să înflorească şi să prospere totul: individ, familie, stat, naţiune, cultură; şi, acuma, experienţa legionară o demonstrează, iubirea îşi arată efectul miraculos chiar în comerţ.

La conducerea acestui restaurant, Corneliu Codreanu desemnase un avocat şi un student. Această alegere nu e întâmplătoare. În definitiv, se puteau găsi tot aşa de bine oameni fără titluri universitare. Totuşi, prin această misiune încredinţată intelectualilor, de a se pune la dispoziţia unei clientele muncitoare, Căpitanul voise să sublinieze, odată mai mult, solidaritatea şi fraternitatea care trebuie să domnească între toate clasele sociale. Munca nu poate constitui un factor de discriminare socială. Nu există munci inferioare sau nedemne. Fiecare muncă îşi are nobleţea ei, când este executată cu onestitate şi dragoste, în convingerea că se aduce un serviciu aproapelui şi colectivităţii.

Muncitorii din cartierul acesta, maltrataţi, bruscaţi şi exploataţi, aveau nevoie de căldura cu care fuseseră primiţi în Legiune. Aveau nevoie să simtă că meseria lor eraapreciată, mai ales de către oamenii superiori în cultură şi de o altă poziţie socială. Or, aceşti oameni, cu care zilnic intrau în contact în restaurantul legionar, erau gata să-i înţeleagă şi să-i servească cu simpatie.

Ne-am întins mai mult decât trebuia asupra acestui capitol, nu doar pentru aaminti succesele Legiunii în sectorul comercial, ci îndeosebi ca să consemnăm declaraţiile Căpitanului în asemenea ocazii deosebite.

Alocuţiunile acestea de circumstanţă sunt în realitate „norme de doctrină legionară”, de o valoare considerabilă. Ele fac parte integrantă din gândirea lui Corneliu Codreanu şi e indispensabil de a le recunoaşte dacă se vrea priceperea ideii de bază aactivităţii economice legionare.